LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I

privind Codul de procedură fiscală

PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 547 din 23 iulie 2015

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

TITLUL I

Dispoziţii generale

ART. 1

Definiţii

În înţelesul prezentului cod, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

1. actul administrativ fiscal - actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuţiilor de

administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru stabilirea unei situaţii individuale

şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de cel căruia îi este adresat;

2. administrarea creanţelor fiscale - oricare din activităţile desfăşurate de organele fiscale în

legătură cu:

a) înregistrarea fiscală a contribuabililor/plătitorilor şi a altor subiecte ale raporturilor juridice

fiscale;

b) declararea, stabilirea, controlul şi colectarea creanţelor fiscale;

c) soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale;

d) asistenţa/îndrumarea contribuabililor/plătitorilor, la cerere sau din oficiu;

e) aplicarea sancţiunilor în condiţiile legii;

3. analiza de risc - activitatea efectuată de organul fiscal în scopul identificării riscurilor de

neconformare în ceea ce priveşte îndeplinirea de către contribuabil/plătitor a obligaţiilor prevăzute

de legislaţia fiscală, de a le evalua, de a le gestiona, precum şi de a le utiliza în scopul efectuării

activităţilor de administrare fiscală;

4. contribuabil - orice persoană fizică, juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce

datorează, conform legii, impozite, taxe şi contribuţii sociale;

5. contribuţie socială - prelevare obligatorie realizată în baza legii, care are ca scop protecţia

persoanelor fizice obligate a se asigura împotriva anumitor riscuri sociale, în schimbul căreia aceste

persoane beneficiază de drepturile acoperite de respectiva prelevare;

6. control fiscal - totalitatea activităţilor efectuate de organele fiscale pentru verificarea modului

de îndeplinire de către contribuabil/plătitor a obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală şi contabilă;

7. creanţă bugetară - dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general

consolidat, reprezentând creanţa bugetară principală şi creanţa bugetară accesorie;

8. creanţă bugetară principală - dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului

general consolidat, altele decât creanţele bugetare accesorii;

9. creanţă bugetară accesorie - dreptul la încasarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor

asemenea sume, în baza legii, aferente unor creanţe bugetare principale;

10. creanţă fiscală - dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general

consolidat, reprezentând creanţa fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie;

11. creanţă fiscală principală - dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale,

precum şi dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea

sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege;

12. creanţă fiscală accesorie - dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor sau majorărilor

aferente unor creanţe fiscale principale, precum şi dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în

condiţiile legii;

13. creditor fiscal - titularul unui drept de creanţă fiscală;

14. creditor bugetar - titularul unui drept de creanţă bugetară;

15. debitor fiscal - titularul unei obligaţii de plată corelativă unui drept de creanţă fiscală;

16. debitor bugetar - titularul unei obligaţii de plată corelativă unui drept de creanţă bugetară;

17. declaraţie fiscală - act întocmit de contribuabil/plătitor, în condiţiile şi situaţiile prevăzute de

lege, reprezentând declaraţia de impunere şi declaraţia informativă;

18. declaraţie de impunere - actul întocmit de contribuabil/plătitor care se referă la:

a) impozitele, taxele şi contribuţiile sociale datorate, în cazul în care, potrivit legii, obligaţia

calculării acestora revine contribuabilului/plătitorului;

b) impozitele, taxele şi contribuţiile sociale colectate, în cazul în care plătitorul are obligaţia de a

calcula, de a reţine şi de a plăti sau, după caz, de a colecta şi de a plăti impozitele, taxele şi

contribuţiile sociale;

c) bunurile şi veniturile impozabile, precum şi alte elemente ale bazei de impozitare, dacă legea

prevede declararea acestora;

19. declaraţie informativă - actul întocmit de contribuabil/plătitor referitor la orice informaţii în

legătură cu impozitele, taxele şi contribuţiile sociale, bunurile şi veniturile impozabile, dacă legea

prevede declararea acestora, altele decât cele prevăzute la pct. 18;

20. dobândă - obligaţia fiscală accesorie reprezentând echivalentul prejudiciului creat titularului

creanţei fiscale principale ca urmare a neachitării la scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale

principale;

21. drepturi vamale - drepturi de import şi drepturi de export, astfel cum sunt definite de Legea

nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare;

22. executor fiscal - persoana din cadrul organului de executare cu atribuţii de efectuare a

executării silite;

23. impozit - prelevare obligatorie, indiferent de denumire, realizată în baza legii, fără

contraprestaţie, în scopul satisfacerii necesităţilor de interes general;

24. legislaţie fiscală - totalitatea normelor prevăzute în actele normative referitoare la impozite,

taxe, contribuţii sociale, precum şi la proceduri de administrare a acestora;

25. legislaţie contabilă - totalitatea normelor prevăzute în actele normative referitoare la

organizarea şi conducerea contabilităţii;

26. majorare de întârziere - obligaţia fiscală accesorie reprezentând echivalentul prejudiciului

creat titularului creanţei fiscale principale, precum şi sancţiunea, ca urmare a neachitării la

scadenţă, de către debitor, a obligaţiilor fiscale principale;

27. obligaţie fiscală - obligaţia de plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general

consolidat, reprezentând obligaţia fiscală principală şi obligaţia fiscală accesorie;

28. obligaţie fiscală principală - obligaţia de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale,

precum şi obligaţia organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi datorate şi de a rambursa

sumele cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege;

29. obligaţie fiscală accesorie - obligaţia de plată sau de restituire a dobânzilor, penalităţilor sau a

majorărilor, aferente unor obligaţii fiscale principale;

30. organ fiscal - organul fiscal central, organul fiscal local, precum şi alte instituţii publice care

administrează creanţe fiscale;

31. organ fiscal central - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, denumită în continuare

A.N.A.F., prin structurile de specialitate cu atribuţii de administrare a creanţelor fiscale, inclusiv

unităţile subordonate A.N.A.F.;

32. organ fiscal local - structurile de specialitate din cadrul autorităţilor administraţiei publice

locale cu atribuţii de administrare a creanţelor fiscale;

33. penalitate de întârziere - obligaţia fiscală accesorie reprezentând sancţiunea pentru

neachitarea la scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale;

34. penalitate de nedeclarare - obligaţia fiscală accesorie reprezentând sancţiunea pentru

nedeclararea sau declararea incorectă, în declaraţii de impunere, a impozitelor, taxelor şi

contribuţiilor sociale;

35. plătitor - persoana care, în numele contribuabilului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau

de a reţine şi de a plăti ori de a colecta şi plăti, după caz, impozite, taxe şi contribuţii sociale. Este

plătitor şi sediul secundar obligat, potrivit legii, să se înregistreze fiscal ca plătitor de salarii şi de

venituri asimilate salariilor;

36. taxă - prelevarea obligatorie, indiferent de denumire, realizată în baza legii, cu ocazia

prestării unor servicii de către instituţii sau autorităţi publice, fără existenţa unui echivalent între

cuantumul taxei şi valoarea serviciului;

37. titlu de creanţă fiscală - actul prin care, potrivit legii, se stabileşte şi se individualizează

creanţa fiscală;

38. titlu de creanţă bugetară - actul prin care, potrivit legii, se stabileşte şi se individualizează

creanţa bugetară;

39. vector fiscal - totalitatea tipurilor de obligaţii fiscale pentru care există obligaţii de declarare

cu caracter permanent;

40. date de identificare - numele şi prenumele în cazul persoanelor fizice sau denumirea în cazul

persoanelor juridice şi entităţilor fără personalitate juridică, domiciliul fiscal şi codul de identificare

fiscală.

CAPITOLUL I

Domeniul de aplicare a Codului de procedură fiscală

ART. 2

Obiectul şi sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală

(1) Codul de procedură fiscală reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile

juridice fiscale privind administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului general consolidat,

indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel.

(2) În măsura în care prin lege specială nu se prevede altfel, prezentul cod se aplică şi pentru:

a) administrarea drepturilor vamale;

b) administrarea redevenţelor miniere, a redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate din

contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie

agricolă, încheiate de Agenţia Domeniilor Statului;

c) alte creanţe bugetare care, potrivit legii, sunt asimilate creanţelor fiscale.

(3) În scopul aplicării alin. (2), drepturile vamale şi redevenţele sunt asimilate creanţelor fiscale.

(4) Prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanţelor bugetare rezultate din raporturile

juridice contractuale, cu excepţia celor prevăzute la alin. (2) lit. b).

ART. 3

Raportul Codului de procedură fiscală cu alte acte normative

(1) Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanţelor

prevăzute la art. 2.

(2) Unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură

civilă, republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorităţi publice şi

contribuabili/plătitori.

CAPITOLUL II

Principii generale de conduită în administrarea creanţelor fiscale

ART. 4

Principiul legalităţii

(1) Creanţele fiscale şi obligaţiile corespunzătoare ale contribuabilului/plătitorului sunt cele

prevăzute de lege.

(2) Procedura de administrare a creanţelor fiscale se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile

legii. Organul fiscal are obligaţia de a asigura respectarea dispoziţiilor legale privind realizarea

drepturilor şi obligaţiilor contribuabilului/plătitorului sau ale altor persoane implicate în procedură.

ART. 5

Aplicarea unitară a legislaţiei

(1) Organul fiscal este obligat să aplice unitar prevederile legislaţiei fiscale pe teritoriul României,

urmărind stabilirea corectă a creanţelor fiscale.

(2) Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de organ de specialitate al administraţiei publice

centrale, are rolul de a coordona aplicarea unitară a prevederilor legislaţiei fiscale.

(3) În cadrul Ministerului Finanţelor Publice funcţionează Comisia fiscală centrală, care are

responsabilităţi de elaborare a deciziilor cu privire la aplicarea unitară a Codului fiscal, a

prezentului cod, a legislaţiei subsecvente acestora, precum şi a legislaţiei a cărei aplicare intră în

sfera de competenţă a A.N.A.F.

(4) Componenţa şi regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei fiscale centrale se

aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice.

(5) Comisia fiscală centrală este coordonată de secretarul de stat din Ministerul Finanţelor

Publice care răspunde de politicile şi legislaţia fiscală.

(6) În cazul în care Comisia fiscală centrală este învestită cu soluţionarea unei probleme care

vizează impozitele şi taxele locale prevăzute de Codul fiscal, comisia se completează cu 2

reprezentanţi ai Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, precum şi cu câte un

reprezentant al fiecărei structuri asociative a autorităţilor administraţiei publice locale.

(7) Deciziile Comisiei fiscale centrale se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice şi se

publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

ART. 6

Exercitarea dreptului de apreciere

(1) Organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin,

relevanţa stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege şi să adopte

soluţia întemeiată pe prevederile legale, precum şi pe constatări complete asupra tuturor

împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii. În exercitarea dreptului

său de apreciere, organul fiscal trebuie să ia în considerare opinia emisă în scris de organul fiscal

competent respectivului contribuabil/plătitor în cadrul activităţii de asistenţă şi îndrumare a

contribuabililor/plătitorilor, precum şi soluţia adoptată de organul fiscal în cadrul unui act

administrativ fiscal sau de instanţa judecătorească, printr-o hotărâre definitivă, emisă anterior,

pentru situaţii de fapt similare la acelaşi contribuabil/plătitor. În situaţia în care organul fiscal

constată că există diferenţe între starea de fapt fiscală a contribuabilului/plătitorului şi informaţiile

avute în vedere la emiterea unei opinii scrise sau a unui act administrativ fiscal la acelaşi

contribuabil/plătitor, organul fiscal are dreptul să consemneze constatările în conformitate cu

situaţia fiscală reală şi cu legislaţia fiscală şi are obligaţia să menţioneze în scris motivele pentru

care nu ia în considerare opinia prealabilă.

(2) Organul fiscal îşi exercită dreptul de apreciere în limitele rezonabilităţii şi echităţii, asigurând

o proporţie justă între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia.

(3) Ori de câte ori organul fiscal trebuie să stabilească un termen pentru exercitarea unui drept

sau îndeplinirea unei obligaţii de către contribuabil/plătitor, acesta trebuie să fie rezonabil, pentru

a da posibilitatea contribuabilului/plătitorului să îşi exercite dreptul sau să îşi îndeplinească

obligaţia. Termenul poate fi prelungit, pentru motive justificate, cu acordul conducătorului

organului fiscal.

ART. 7

Rolul activ şi alte reguli de conduită pentru organul fiscal

(1) În desfăşurarea unei proceduri de administrare a creanţelor fiscale, organul fiscal înştiinţează

contribuabilul/plătitorul asupra drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege ce îi revin acestuia în

desfăşurarea procedurii.

(2) Organul fiscal are obligaţia să examineze starea de fapt în mod obiectiv şi în limitele stabilite

de lege, precum şi să îndrume contribuabilul/plătitorul în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale,

în îndeplinirea obligaţiilor şi exercitarea drepturilor sale, ca urmare a solicitării

contribuabilului/plătitorului sau din iniţiativa organului fiscal, după caz.

(3) Organul fiscal este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze

toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a

contribuabilului/plătitorului. În analiza efectuată, organul fiscal este obligat să identifice şi să ia în

considerare toate circumstanţele edificatoare fiecărui caz în parte.

(4) Organul fiscal decide asupra felului şi volumului examinărilor, în funcţie de circumstanţele

fiecărui caz în parte şi de limitele prevăzute de lege.

ART. 8

Limba oficială în administraţia fiscală

(1) Limba oficială în administraţia fiscală este limba română.

(2) Dacă la organul fiscal se depun petiţii, documente justificative, certificate sau alte înscrisuri

într-o limbă străină, organul fiscal solicită ca acestea să fie însoţite de traduceri în limba română

certificate de traducători autorizaţi de Ministerul Justiţiei, în condiţiile legii.

(3) Dacă la organul fiscal se depun petiţii, documente justificative, certificate sau alte înscrisuri

într-o limbă străină, pentru care nu există traducători autorizaţi potrivit alin. (2), organul fiscal

solicită ca acestea să fie însoţite de traduceri în limba română efectuate sau certificate de o

ambasadă/oficiu consular al statului în a cărui limbă oficială a fost emis documentul respectiv.

(4) Petiţiile, documentele justificative, certificatele sau înscrisurile redactate într-o limbă străină

depuse fără respectarea alin. (3) nu se iau în considerare de organul fiscal.

(5) Dispoziţiile art. 19 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, sunt aplicabile în mod corespunzător.

ART. 9

Dreptul de a fi ascultat

(1) Înaintea luării deciziei, organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului/plătitorului

posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în

luarea deciziei.

(2) Organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) când:

a) întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situaţiei fiscale reale

privind executarea obligaţiilor contribuabilului/plătitorului sau pentru luarea altor măsuri

prevăzute de lege;

b) cuantumul creanţelor fiscale urmează să se modifice cu mai puţin de 10% din valoarea

creanţei fiscale stabilită anterior;

c) se acceptă informaţiile prezentate de contribuabil/plătitor, pe care acesta le-a dat într-o

declaraţie sau într-o cerere;

d) urmează să se ia măsuri de executare silită;

e) urmează să se emită deciziile referitoare la obligaţiile fiscale accesorii.

(3) Audierea se consideră îndeplinită în următoarele situaţii:

a) contribuabilul/plătitorul refuză explicit să se prezinte la termenul stabilit de organul fiscal în

vederea audierii;

b) contribuabilul/plătitorul nu se prezintă, din orice motiv, la două termene consecutive stabilite

de organul fiscal în vederea audierii.

(4) Excepţia lipsei audierii poate fi invocată de contribuabil/plătitor odată cu formularea

contestaţiei depuse potrivit prezentului cod.

(5) La stabilirea termenelor prevăzute la alin. (3) devin aplicabile prevederile art. 6 alin. (3).

ART. 10

Obligaţia de cooperare

(1) Contribuabilul/Plătitorul este obligat să coopereze cu organul fiscal în vederea determinării

stării de fapt fiscale, prin prezentarea faptelor cunoscute de către acesta, în întregime, conform

realităţii, şi prin indicarea mijloacelor doveditoare care îi sunt cunoscute, cu respectarea

prevederilor în materie penală şi procesual penală.

(2) Contribuabilul/Plătitorul este obligat să întreprindă măsurile în vederea procurării mijloacelor

doveditoare necesare, prin utilizarea tuturor posibilităţilor ce îi stau la dispoziţie.

ART. 11

Secretul fiscal

(1) Personalul din cadrul organului fiscal este obligat să păstreze secretul asupra informaţiilor de

care a luat cunoştinţă ca urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu.

(2) În categoria informaţiilor de natura celor considerate a fi secret fiscal intră datele referitoare

la contribuabil/plătitor, cum ar fi: datele de identificare, natura şi cuantumul obligaţiilor fiscale,

natura, sursa şi cuantumul veniturilor, natura, sursa şi valoarea bunurilor, plăţi, conturi, rulaje,

transferuri de numerar, solduri, încasări, deduceri, credite, datorii, valoarea patrimoniului net sau

orice fel de informaţii obţinute din declaraţii ori documente prezentate de către

contribuabil/plătitor sau terţi.

(3) Organul fiscal poate transmite informaţiile pe care le deţine:

a) autorităţilor publice, în scopul îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de lege;

b) autorităţilor fiscale ale altor ţări, în condiţii de reciprocitate, în baza unor instrumente juridice

internaţionale semnate de România şi care cuprind prevederi privind cooperarea administrativă în

domeniul fiscal şi/sau recuperarea creanţelor fiscale;

c) autorităţilor judiciare competente, potrivit legii;

d) oricărui solicitant, cu acordul scris al contribuabilului/plătitorului despre care au fost solicitate

informaţii;

e) în alte cazuri prevăzute expres de lege.

(4) Autoritatea care primeşte informaţii fiscale este obligată să păstreze secretul asupra

informaţiilor primite.

(5) Este permisă transmiterea informaţiilor de natura celor prevăzute la alin. (1), inclusiv pentru

perioada în care a avut calitatea de contribuabil/plătitor:

a) contribuabilului/plătitorului însuşi;

b) succesorilor acestuia, precum şi persoanelor cu vocaţie succesorală, calitate dovedită potrivit

legii.

(6) În scopul aplicării prevederilor alin. (3) lit. a) şi c), autorităţile publice pot încheia protocol

privind schimbul de informaţii cu organul fiscal deţinător al informaţiei ce se transmite.

(7) Este permisă transmiterea de informaţii cu caracter fiscal în alte situaţii decât cele prevăzute

la alin. (3), în condiţiile în care se asigură că din acestea nu reiese identitatea vreunei persoane

fizice, juridice ori unei entităţi fără personalitate juridică.

(8) Organul fiscal poate aduce la cunoştinţă publică informaţiile pe care le deţine:

a) ori de câte ori informaţiile sunt calificate de lege ca fiind publice;

b) ori de câte ori, prin acte administrative sau prin hotărâri judecătoreşti, definitive, se constată

încălcări ale obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală.

(9) Procedura de aducere la cunoştinţă publică a informaţiilor deţinute de organul fiscal central

se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., iar procedura de aducere la cunoştinţă publică a

informaţiilor deţinute de organul fiscal local se aprobă prin ordin comun al ministrului dezvoltării

regionale şi administraţiei publice şi al ministrului finanţelor publice.

(10) Prelucrarea datelor cu caracter personal de către organele fiscale centrale şi locale se

realizează cu respectarea prevederilor Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la

prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi

completările ulterioare.

ART. 12

Buna-credinţă

(1) Relaţiile dintre contribuabil/plătitor şi organul fiscal trebuie să fie fundamentate pe bună-

credinţă.

(2) Contribuabilul/Plătitorul trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile şi să îşi exercite drepturile

potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi să declare corect datele şi

informaţiile privitoare la obligaţiile fiscale datorate.

(3) Organul fiscal trebuie să respecte drepturile contribuabilului/plătitorului în fiecare procedură

de administrare a creanţelor fiscale aflată în derulare.

(4) Buna-credinţă a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul.

CAPITOLUL III

Aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale

ART. 13

Interpretarea legii

(1) Interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voinţa legiuitorului aşa cum este

exprimată în lege.

(2) În cazul în care voinţa legiuitorului nu reiese clar din textul legii, la stabilirea voinţei

legiuitorului se ţine seama de scopul emiterii actului normativ astfel cum acesta reiese din

documentele publice ce însoţesc actul normativ în procesul de elaborare, dezbatere şi aprobare.

(3) Prevederile legislaţiei fiscale se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce

rezultă din ansamblul legii.

(4) Prevederile legislaţiei fiscale susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul în

care corespund cel mai bine obiectului şi scopului legii.

(5) Prevederile legislaţiei fiscale se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în

acela în care nu ar putea produce niciunul.

(6) Dacă după aplicarea regulilor de interpretare prevăzute la alin. (1) - (5), prevederile legislaţiei

fiscale rămân neclare, acestea se interpretează în favoarea contribuabilului/plătitorului.

ART. 14

Prevalenţa conţinutului economic al situaţiilor relevante din punct de vedere fiscal

(1) Veniturile, alte beneficii şi elemente patrimoniale sunt supuse legislaţiei fiscale indiferent

dacă sunt obţinute din acte sau fapte ce îndeplinesc sau nu cerinţele altor dispoziţii legale.

(2) Situaţiile de fapt relevante din punct de vedere fiscal se apreciază de organul fiscal în

concordanţă cu realitatea lor economică, determinată în baza probelor administrate în condiţiile

prezentului cod. Atunci când există diferenţe între fondul sau natura economică a unei operaţiuni

sau tranzacţii şi forma sa juridică, organul fiscal apreciază aceste operaţiuni sau tranzacţii, cu

respectarea fondului economic al acestora.

(3) Organul fiscal stabileşte tratamentul fiscal al unei operaţiuni având în vedere doar prevederile

legislaţiei fiscale, tratamentul fiscal nefiind influenţat de faptul că operaţiunea respectivă

îndeplineşte sau nu cerinţele altor prevederi legale.

ART. 15

Eludarea legislaţiei fiscale

(1) În cazul în care, eludându-se scopul legislaţiei fiscale, obligaţia fiscală nu a fost stabilită ori nu

a fost raportată la baza de impozitare reală, obligaţia datorată şi, respectiv, creanţa fiscală

corelativă sunt cele legal determinate.

(2) Pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) sunt aplicabile prevederile art. 21.

TITLUL II

Raportul juridic fiscal

CAPITOLUL I

Dispoziţii privind raportul juridic fiscal

ART. 16

Conţinutul raportului juridic fiscal

(1) Raportul juridic fiscal cuprinde raportul de drept material fiscal şi raportul de drept

procedural fiscal.

(2) Raportul de drept material fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care apar în

legătură cu creanţele fiscale.

(3) Raportul de drept procedural fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care apar în

legătură cu administrarea creanţelor fiscale.

ART. 17

Subiectele raportului juridic fiscal

(1) Subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unităţile administrativ-teritoriale sau, după

caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, contribuabilul/plătitorul, precum şi alte

persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport.

(2) Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin A.N.A.F. şi unităţile subordonate

acesteia, cu excepţia cazului când legea stabileşte o altă autoritate în acest sens.

(3) Unităţile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale

municipiilor, sunt reprezentate de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de

compartimentele de specialitate ale acestora, în limita atribuţiilor delegate de către autorităţile

respective.

ART. 18

Împuterniciţii

(1) În relaţiile cu organul fiscal contribuabilul/plătitorul poate fi reprezentat printr-un

împuternicit. Conţinutul şi limitele reprezentării sunt cele cuprinse în împuternicire sau stabilite de

lege, după caz. Desemnarea unui împuternicit nu îl împiedică pe contribuabil/plătitor să îşi

îndeplinească personal obligaţiile prevăzute de legislaţia fiscală, chiar dacă nu a procedat la

revocarea împuternicirii potrivit alin. (2).

(2) Împuternicitul este obligat să depună la organul fiscal actul de împuternicire, în original sau în

copie legalizată. Revocarea împuternicirii operează faţă de organul fiscal de la data depunerii

actului de revocare, în original sau în copie legalizată.

(3) În cazul reprezentării contribuabilului/plătitorului în relaţia cu organul fiscal prin avocat,

forma şi conţinutul împuternicirii sunt cele prevăzute de dispoziţiile legale privind organizarea şi

exercitarea profesiei de avocat.

(4) Contribuabilul/Plătitorul fără domiciliu fiscal în România, care are obligaţia de a depune

declaraţii la organul fiscal, trebuie să desemneze un împuternicit, cu domiciliul fiscal în România,

care să îndeplinească, în numele şi din patrimoniul contribuabilului/plătitorului, obligaţiile acestuia

din urmă faţă de organul fiscal.

(5) Dispoziţiile alin. (4) nu se aplică:

a) contribuabilului/plătitorului care are rezidenţa într-un stat membru al Uniunii Europene,

respectiv al Spaţiului Economic European;

b) contribuabilului/plătitorului care are rezidenţa într-un stat care este parte a unui instrument

juridic internaţional semnat de România şi care cuprinde prevederi privind cooperarea

administrativă în domeniul fiscal şi recuperarea creanţelor fiscale.

(6) Prevederile prezentului articol sunt aplicabile şi reprezentanţilor fiscali desemnaţi potrivit

Codului fiscal, dacă legea nu prevede altfel.

ART. 19

Numirea curatorului fiscal

(1) Dacă nu există un împuternicit potrivit art. 18 alin. (1) - (4) organul fiscal, în condiţiile legii,

solicită instanţei judecătoreşti competente numirea unui curator fiscal pentru:

a) contribuabilul/plătitorul fără domiciliu fiscal în România, care nu şi-a îndeplinit obligaţia de

desemnare a unui împuternicit potrivit art. 18 alin. (4);

b) contribuabilul/plătitorul absent, al cărui domiciliu fiscal este necunoscut ori care, din cauza

bolii, unei infirmităţi, bătrâneţii sau unui handicap de orice fel, şi din cauza arestului preventiv sau

a încarcerării în penitenciar, nu poate să îşi exercite şi să îşi îndeplinească personal drepturile şi

obligaţiile ce îi revin potrivit legii.

(2) Pentru activitatea sa, curatorul fiscal este remunerat potrivit hotărârii judecătoreşti, toate

cheltuielile legate de această reprezentare fiind suportate de cel reprezentat.

ART. 20

Obligaţiile reprezentanţilor legali

(1) Reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi reprezentanţii desemnaţi ai

asocierilor fără personalitate juridică sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile ce revin potrivit

legislaţiei fiscale persoanelor sau entităţilor reprezentate. Aceşti reprezentanţi îndeplinesc

obligaţiile fiscale de plată ale persoanelor sau entităţilor reprezentate din acele mijloace pe care le

administrează.

(2) În cazul în care, din orice motiv, obligaţiile fiscale ale asocierilor fără personalitate juridică nu

sunt achitate potrivit alin. (1), asociaţii răspund solidar pentru îndeplinirea acestora.

CAPITOLUL II

Dispoziţii generale privind raportul sarcinii fiscale

ART. 21

Naşterea creanţelor şi obligaţiilor fiscale

(1) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în

momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impozitare care le generează sau în

momentul la care contribuabilul/plătitorul este îndreptăţit, potrivit legii, să ceară restituirea.

(2) Potrivit alin. (1), se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală

datorată sau dreptul contribuabilului/plătitorului de a solicita restituirea.

ART. 22

Stingerea creanţelor fiscale

Creanţele fiscale se sting prin plată, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripţie,

dare în plată şi prin alte modalităţi prevăzute expres de lege.

ART. 23

Preluarea obligaţiei fiscale

(1) În cazul în care obligaţia fiscală nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în condiţiile

legii, următoarele persoane:

a) moştenitorul care a acceptat succesiunea debitorului, în condiţiile dreptului comun;

b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului supus divizării, fuziunii ori

transformării, după caz;

c) alte persoane, în condiţiile legii.

(2) Debitorii care preiau obligaţia fiscală potrivit alin. (1) lit. a) şi b) se substituie vechiului

debitor, în condiţiile legilor care reglementează încetarea existenţei persoanelor în cauză.

ART. 24

Garantarea obligaţiei fiscale

(1) Pentru obligaţiile fiscale ale debitorului răspunde ca debitor garant, cu renunţarea la

beneficiul discuţiunii şi diviziunii:

a) persoana care îşi asumă obligaţia de plată printr-un angajament de plată sau printr-un alt act

încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată, în limita

sumei garantate şi a sumei realizate din valorificarea garanţiei;

b) persoana juridică pentru obligaţiile fiscale datorate, potrivit legii, de sediile secundare ale

acesteia.

(2) Organul fiscal este îndreptăţit să solicite stingerea obligaţiei fiscale de către debitorul garant.

(3) Procedura de aplicare a prezentului articol se aprobă astfel:

a) prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal

central;

b) prin ordin comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului

finanţelor publice, în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local.

ART. 25

Răspunderea solidară

(1) Răspund solidar cu debitorul următoarele persoane:

a) asociaţii din asocierile fără personalitate juridică, inclusiv membrii întreprinderilor familiale,

pentru obligaţiile fiscale datorate de acestea, în condiţiile prevăzute la art. 20, alături de

reprezentanţii legali care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea

obligaţiilor fiscale la scadenţă;

b) terţii popriţi, în situaţiile prevăzute la art. 236 alin. (9), (11), (13), (14) şi (18), în limita sumelor

sustrase indisponibilizării;

c) reprezentantul legal al contribuabilului care, cu rea-credinţă, declară băncii, potrivit art. 236

alin. (14) lit. a), că nu deţine alte disponibilităţi băneşti.

(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului

cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

a) persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, au

dobândit în orice mod active de la debitorii care şi-au provocat astfel insolvabilitatea;

b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea

persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a

activelor debitorului;

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit

obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru

obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de

insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea

şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;

e) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat restituirea sau

rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite

debitorului.

(3) Persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil în condiţiile prezentului

cod sau declarat insolvent dacă, direct ori indirect, controlează, este controlată sau se află sub

control comun cu debitorul şi dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:

a) dobândeşte, cu orice titlu, dreptul de proprietate asupra unor active de la debitor, iar valoarea

contabilă a acestor active reprezintă cel puţin jumătate din valoarea contabilă a tuturor activelor

dobânditorului;

b) are sau a avut raporturi contractuale cu clienţii şi/sau cu furnizorii, alţii decât cei de utilităţi,

care au avut sau au raporturi contractuale cu debitorul în proporţie de cel puţin jumătate din

totalul valoric al tranzacţiilor;

c) are sau a avut raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate dintre

angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului.

(4) În înţelesul alin. (3), termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

a) control - majoritatea drepturilor de vot, fie în adunarea generală a asociaţilor unei societăţi ori

a unei asociaţii sau fundaţii, fie în consiliul de administraţie al unei societăţi ori consiliul director al

unei asociaţii sau fundaţii;

b) control indirect - activitatea prin care o persoană exercită controlul prin una sau mai multe

persoane.

(5) Răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol priveşte obligaţiile fiscale principale

şi accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii

solidare.

ART. 26

Dispoziţii speciale privind stabilirea răspunderii

(1) Răspunderea persoanelor prevăzute la art. 25 se stabileşte prin decizie emisă de organul

fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte. Decizia este act administrativ

fiscal potrivit prezentului cod.

(2) Înaintea emiterii deciziei prevăzute la alin. (1), organul fiscal efectuează audierea persoanei

potrivit art. 9. Persoana are dreptul să îşi prezinte în scris punctul de vedere, în termen de 5 zile

lucrătoare de la data audierii.

(3) Prin excepţie de la prevederile art. 9 alin. (4) este nulă decizia de atragere a răspunderii

solidare emisă fără audierea persoanei căreia i s-a atras răspunderea. Dispoziţiile art. 9 alin. (3)

rămân aplicabile.

(4) Decizia prevăzută la alin. (1) cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, şi

următoarele:

a) datele de identificare a persoanei răspunzătoare;

b) datele de identificare a debitorului principal;

c) cuantumul şi natura sumelor datorate;

d) termenul în care persoana răspunzătoare trebuie să plătească obligaţia debitorului principal;

e) temeiul legal şi motivele în fapt ale angajării răspunderii, inclusiv opinia organului fiscal

motivată în drept şi în fapt cu privire la punctul de vedere al persoanei.

(5) Răspunderea se stabileşte atât pentru obligaţia fiscală principală, cât şi pentru accesoriile

acesteia.

(6) În scopul aplicării măsurilor de executare silită decizia prevăzută la alin. (1) devine titlu

executoriu la data împlinirii termenului de plată prevăzut la art. 156 alin. (1).

(7) Stingerea creanţelor fiscale prin oricare modalitate prevăzută de prezentul cod liberează faţă

de creditor pe debitor sau, după caz, pe celelalte persoane răspunzătoare solidar.

(8) Ori de câte ori Codul fiscal sau alte acte normative care reglementează creanţe fiscale prevăd

răspunderea solidară a două sau mai multor persoane pentru aceeaşi creanţă fiscală, titlul de

creanţă fiscală se emite pe numele fiecărei persoane cu menţionarea şi a celorlalte persoane care

răspund solidar pentru creanţa respectivă.

(9) Procedura de atragere a răspunderii solidare se aprobă astfel:

a) prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal

central;

b) prin ordin comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului

finanţelor publice, în cazul creanţelor fiscale administrate de organele fiscale locale.

ART. 27

Drepturile şi obligaţiile succesorilor

(1) Drepturile şi obligaţiile din raportul juridic fiscal trec asupra succesorilor debitorului în

condiţiile dreptului comun, dispoziţiile art. 23 rămânând aplicabile.

(2) Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile în cazul obligaţiei de plată a sumelor ce reprezintă

amenzi aplicate, potrivit legii, debitorului persoană fizică.

ART. 28

Dispoziţii privind cesiunea creanţelor fiscale ale contribuabilului/plătitorului

(1) Creanţele fiscale privind drepturi de rambursare sau de restituire ale

contribuabilului/plătitorului pot fi cesionate numai după stabilirea lor prin decizie de restituire.

(2) Cesiunea produce efecte faţă de organul fiscal competent numai de la data la care aceasta i-a

fost notificată.

(3) Desfiinţarea cesiunii sau constatarea nulităţii acesteia ulterior stingerii obligaţiei fiscale nu

este opozabilă organului fiscal.

TITLUL III

Dispoziţii procedurale generale

CAPITOLUL I

Competenţa organului fiscal central

ART. 29

Competenţa generală a organului fiscal central

(1) Administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de

stat, bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi bugetului asigurărilor

pentru şomaj se realizează prin organul fiscal central, cu excepţia cazului când prin lege se prevede

altfel.

(2) Organul fiscal central realizează activităţi de administrare şi pentru alte creanţe datorate

bugetului general consolidat decât cele prevăzute la alin. (1), potrivit competenţelor stabilite prin

lege.

(3) În cazul impozitului pe venit şi al contribuţiilor sociale, prin hotărâre a Guvernului se poate

atribui altă competenţă specială de administrare.

(4) Organul fiscal central realizează activităţile de asistenţă şi îndrumare a

contribuabilului/plătitorului pe baza coordonării metodologice a Ministerului Finanţelor Publice.

Procedura de coordonare metodologică se stabileşte prin ordin al ministrului finanţelor publice.

(5) Organul fiscal central, prin A.N.A.F., este competent şi pentru colectarea creanţelor bugetare

stabilite în titluri executorii, cuvenite bugetului de stat, indiferent de natura acestora, care au fost

transmise acestuia în vederea recuperării, potrivit legii.

ART. 30

Competenţa materială şi teritorială a organului fiscal central

(1) Pentru administrarea creanţelor fiscale şi a altor creanţe datorate bugetelor prevăzute la art.

29 alin. (1) şi (2), competenţa revine acelui organ fiscal teritorial din cadrul A.N.A.F., stabilit prin

ordin al preşedintelui A.N.A.F., în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al

contribuabilului/plătitorului.

(2) În cazul contribuabilului/plătitorului nerezident care desfăşoară activităţi pe teritoriul

României prin unul sau mai multe sedii permanente, competenţa revine organului fiscal central pe

a cărui rază teritorială se află situat sediul permanent desemnat potrivit Codului fiscal.

(3) În scopul administrării de către organul fiscal central a obligaţiilor fiscale datorate de

contribuabilii mari şi mijlocii, inclusiv de sediile secundare ale acestora, prin ordin al preşedintelui

A.N.A.F. se poate stabili competenţa de administrare în sarcina altor organe fiscale decât cele

prevăzute la alin. (1), precum şi criteriile de selecţie şi listele contribuabililor care dobândesc

calitatea de contribuabil mare sau, după caz, contribuabil mijlociu.

(4) Organul fiscal central competent notifică contribuabilul ori de câte ori intervin modificări cu

privire la calitatea de contribuabil mare sau, după caz, contribuabil mijlociu.

(5) În scopul administrării de către organul fiscal central a obligaţiilor fiscale datorate de un grup

fiscal constituit potrivit prevederilor Codului fiscal, prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se poate

stabili competenţa de administrare în sarcina altor organe fiscale decât cele prevăzute la alin. (1).

Organul fiscal central desemnat este competent să administreze obligaţiile fiscale datorate de toţi

membrii grupului.

ART. 31

Domiciliul fiscal în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central

(1) În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central, prin domiciliu fiscal se

înţelege:

a) pentru persoanele fizice, adresa unde îşi au domiciliul, potrivit legii, sau adresa unde locuiesc

efectiv, în cazul în care aceasta este diferită de domiciliu;

b) pentru persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau

exercită profesii libere, sediul activităţii sau locul unde se desfăşoară efectiv activitatea principală;

c) pentru persoanele juridice, sediul social sau locul unde se exercită gestiunea administrativă şi

conducerea efectivă a afacerilor, în cazul în care acestea nu se realizează la sediul social declarat;

d) pentru asocierile şi alte entităţi fără personalitate juridică, sediul acestora sau locul unde se

desfăşoară efectiv activitatea principală.

(2) Prin adresa unde locuiesc efectiv, în sensul alin. (1) lit. a), se înţelege adresa locuinţei pe care

o persoană o foloseşte în mod continuu peste 183 de zile într-un an calendaristic, întreruperile de

până la 30 de zile nefiind luate în considerare. Dacă şederea are un scop exclusiv de vizită,

concediu, tratament sau alte scopuri particulare asemănătoare şi nu depăşeşte perioada unui an,

nu se consideră adresa unde locuiesc efectiv.

(3) În situaţia în care domiciliul fiscal nu se poate stabili potrivit alin. (1) lit. c) şi d), domiciliul

fiscal este locul în care se află majoritatea activelor.

ART. 32

Înregistrarea/modificarea domiciliului fiscal

(1) Domiciliul fiscal definit potrivit art. 31 se înregistrează/modifică la/de organul fiscal central în

toate cazurile în care acesta este diferit de domiciliul sau de sediul social prin depunerea de către

contribuabil/plătitor a unei cereri de înregistrare/modificare a domiciliului fiscal, însoţită de acte

doveditoare ale informaţiilor cuprinse în aceasta.

(2) Cererea se depune la organul fiscal central în a cărui rază teritorială urmează a se stabili

domiciliul fiscal. Cererea se soluţionează în termen de 15 zile lucrătoare de la data depunerii

acesteia, prin emiterea deciziei de înregistrare/modificare a domiciliului fiscal care se comunică

contribuabilului/plătitorului.

(3) Organul fiscal prevăzut la alin. (2) emite din oficiu decizia de înregistrare/modificare a

domiciliului fiscal ori de câte ori constată că domiciliul fiscal este diferit de domiciliul sau sediul

social, iar contribuabilul/plătitorul nu a depus cerere de modificare a domiciliului fiscal.

(4) Data înregistrării/modificării domiciliului fiscal este data comunicării deciziei de

înregistrare/modificare a domiciliului fiscal.

ART. 33

Competenţa în cazul sediilor secundare

(1) În cazul sediilor secundare înregistrate fiscal, potrivit legii, competenţa pentru administrarea

impozitului pe venitul din salarii datorat de acestea revine organului fiscal competent pentru

administrarea obligaţiilor datorate de contribuabilul/plătitorul care le-a înfiinţat.

(2) Competenţa pentru înregistrarea fiscală a sediilor secundare ca plătitoare de salarii şi venituri

asimilate salariilor, potrivit legii, revine organului fiscal central în a cărui rază teritorială se află

situate acestea.

ART. 34

Competenţa privind impozitul şi contribuţiile aferente veniturilor din activităţi agricole

(1) Prin excepţie de la prevederile art. 30 şi 38, impozitul şi contribuţiile sociale aferente

veniturilor din activităţi agricole, datorate de persoanele fizice, potrivit legii, se pot achita în

numerar şi la organul fiscal local din localitatea în care îşi are domiciliul fiscal contribuabilul unde

nu există o unitate teritorială a A.N.A.F., dacă între autoritatea administraţiei publice locale şi

A.N.A.F. s-a încheiat un protocol în acest scop. Data plăţii este data prevăzută la art. 163 alin. (11)

lit. a), inclusiv pentru sumele achitate eronat de către contribuabil pe alte tipuri de obligaţii sau

stinse eronat de către organul fiscal în realizarea procedurii prevăzute la alin. (4).

(2) Sumele încasate potrivit alin. (1) se depun de către organul fiscal local în cont distinct de

disponibil, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la încasare, împreună cu situaţia privind

sumele încasate, care va cuprinde cel puţin următoarele informaţii: numărul şi data documentului

prin care s-a efectuat încasarea în numerar, CUI/CNP contribuabil, denumirea contribuabilului,

tipul obligaţiei achitate, suma achitată.

(3) Sumele depuse în contul prevăzut la alin. (2) se virează de unităţile Trezoreriei Statului în

conturile corespunzătoare de venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului Fondului naţional unic

de asigurări sociale de sănătate, în termen de două zile lucrătoare de la depunere, potrivit

procedurii prevăzute la alin. (4).

(4) Procedura de încasare şi de virare la bugetul de stat şi la bugetul Fondului naţional unic de

asigurări sociale de sănătate a sumelor încasate potrivit alin. (1), precum şi modul de colaborare şi

de realizare a schimbului de informaţii dintre organele fiscale centrale şi organele fiscale locale se

aprobă prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al ministrului dezvoltării regionale şi

administraţiei publice.

ART. 35

Competenţa în cazul contribuabilului nerezident

În cazul contribuabilului nerezident care nu are pe teritoriul României un sediu permanent,

competenţa revine organului fiscal central stabilit prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

ART. 36

Schimbarea competenţei

(1) În cazul în care se schimbă domiciliul fiscal, potrivit legii, competenţa teritorială trece la noul

organ fiscal central de la data schimbării domiciliului fiscal.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi contribuabililor mari şi mijlocii, definiţi

potrivit legii, în cazul în care se modifică această calitate.

(3) În situaţia în care se află în curs de derulare o procedură de administrare, cu excepţia

procedurii de executare silită, organul fiscal central care a început procedura este competent să o

finalizeze.

CAPITOLUL II

Competenţa organului fiscal local

ART. 37

Competenţa generală a organului fiscal local

Administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului local, inclusiv a impozitului pe profit care se

face venit la bugetul local, potrivit Codului fiscal, se realizează prin organul fiscal local, cu excepţia

cazului când prin lege se prevede altfel.

ART. 38

Competenţa teritorială a organului fiscal local

(1) Administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului local al unei unităţi/subdiviziuni

administrativ-teritoriale se realizează prin organul fiscal local al respectivei unităţi/subdiviziuni

administrativ-teritoriale, cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel.

(2) În scopul administrării de către organul fiscal local a obligaţiilor fiscale datorate de

contribuabilii mari şi mijlocii, prin hotărâre a autorităţii deliberative se pot stabili criteriile în

funcţie de care se stabilesc contribuabilii mari sau, după caz, contribuabilii mijlocii, precum şi

listele cu respectivii contribuabili.

(3) Organul fiscal local notifică contribuabilul ori de câte ori intervin modificări cu privire la

calitatea de contribuabil mare sau, după caz, contribuabil mijlociu.

ART. 39

Domiciliul fiscal în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local

(1) În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local, prin domiciliu fiscal se înţelege

domiciliul reglementat potrivit dreptului comun sau sediul social înregistrat potrivit legii.

(2) În situaţia în care contribuabilul/plătitorul are înregistrat un domiciliu fiscal potrivit art. 32, în

scopul comunicării actelor administrative fiscale emise de organul fiscal local se utilizează acest

domiciliu fiscal.

CAPITOLUL III

Alte dispoziţii privind competenţa

ART. 40

Competenţa specială

(1) În situaţia în care contribuabilul/plătitorul nu are un domiciliu fiscal cunoscut sau nu are

domiciliu fiscal în România, competenţa teritorială revine organului fiscal în raza căruia se face

constatarea actului sau faptului supus dispoziţiilor legale fiscale.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi pentru luarea de urgenţă a măsurilor legale ce se impun în

cazurile de dispariţie a elementelor de identificare a bazei de impozitare reale, precum şi în caz de

executare silită.

(3) În cazul contribuabilului/plătitorului cu domiciliul fiscal în România care aplică regimul special

pentru serviciile electronice, de telecomunicaţii, de radiodifuziune sau televiziune reglementat de

Codul fiscal, competenţa de administrare a taxei pe valoarea adăugată aferentă serviciilor supuse

acestui regim revine organului fiscal central stabilit prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

ART. 41

Conflictul de competenţă

(1) Există conflict de competenţă când două sau mai multe organe fiscale se declară deopotrivă

competente sau necompetente.

(2) Prin conflict de competenţă în sensul prezentului articol se înţelege conflictul apărut în

legătură cu modul de aplicare a regulilor de competenţă privind administrarea creanţelor fiscale

prevăzute de prezentul cod şi/sau, după caz, de Codul fiscal sau alte legi care reglementează

creanţele fiscale în legătură cu care a apărut conflictul.

(3) În cazul în care apare un conflict de competenţă, organul fiscal care s-a învestit primul sau

care s-a declarat ultimul necompetent continuă procedura de administrare în derulare şi solicită

organului competent să hotărască asupra conflictului.

(4) Organul competent să soluţioneze conflictul de competenţă hotărăşte de îndată asupra

conflictului, iar soluţia adoptată se comunică organelor fiscale aflate în conflict, pentru a fi dusă la

îndeplinire, cu informarea, după caz, a persoanelor interesate.

(5) În situaţia în care există conflict de competenţă între organul fiscal central şi o instituţie

publică ce administrează creanţe fiscale, conflictul de competenţă se soluţionează de către Comisia

fiscală centrală.

ART. 42

Conflictul de competenţă în cazul organelor fiscale centrale

În cazul în care există conflict de competenţă între două sau mai multe organe fiscale centrale,

conflictul se soluţionează de către organul ierarhic superior comun. În cazul în care în conflictul de

competenţă este implicată o structură de la nivelul central al A.N.A.F., conflictul se soluţionează de

preşedintele A.N.A.F..

ART. 43

Conflictul de competenţă în cazul organelor fiscale locale

(1) În cazul în care există un conflict de competenţă între organele fiscale locale sau între organul

fiscal central şi un organ fiscal local, conflictul de competenţă ivit se poate soluţiona amiabil, sub

coordonarea reprezentanţilor desemnaţi în acest scop de Ministerul Finanţelor Publice şi

Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice. În cazul în care conflictul de competenţă

nu se poate soluţiona pe cale amiabilă, conflictul se soluţionează de către Comisia fiscală centrală.

În această situaţie, Comisia se completează cu 2 reprezentanţi ai Ministerului Dezvoltării Regionale

şi Administraţiei Publice, precum şi cu câte un reprezentant al fiecărei structuri asociative a

autorităţilor administraţiei publice locale.

(2) În cazul creanţelor fiscale administrate de organele fiscale locale, conflictul de competenţă în

sensul prezentului articol nu vizează conflictul apărut în legătură cu modul de delimitare a

teritoriului între unităţile administrativ-teritoriale şi/sau subdiviziuni administrativ-teritoriale ale

municipiilor.

(3) În cazul în care se iveşte un conflict cu privire la delimitarea teritorială între două sau mai

multe unităţi administrativ-teritoriale şi/sau subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiilor,

cu privire la aceeaşi materie impozabilă, până la clarificarea conflictului, contribuabilul datorează

impozitele şi taxele locale aferente materiei impozabile, la bugetul local al unităţii administrativ-

teritoriale sau subdiviziunii administrativ-teritoriale în a cărei evidenţă era înscrisă materia

impozabilă până la apariţia conflictului. Celelalte organe fiscale locale nu au dreptul să perceapă

impozite şi taxe locale până la soluţionarea conflictului. Impozitele şi taxele locale plătite de

contribuabil rămân venit al bugetului local la care au fost plătite chiar dacă după soluţionarea

conflictului dreptul de impunere aparţine altui organ fiscal local. În acest caz, dreptul de impunere

revine noului organ fiscal local competent, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în

care s-a soluţionat conflictul.

(4) Dispoziţiile alin. (3) sunt aplicabile în mod corespunzător şi pentru amenzile de orice fel care

se fac venit la bugetul local.

ART. 44

Conflictul de interese

Persoana din cadrul organului fiscal implicată într-o procedură de administrare se află în conflict

de interese, dacă:

a) în cadrul procedurii respective acesta este contribuabil/plătitor, este soţ/soţie al/a

contribuabilului/plătitorului, este rudă sau afin până la gradul al treilea inclusiv a/al

contribuabilului/plătitorului, este reprezentant sau împuternicit al contribuabilului/plătitorului;

b) în cadrul procedurii respective poate dobândi un avantaj ori poate suporta un dezavantaj,

direct sau indirect;

c) există un conflict de orice natură între el, soţul/soţia, rudele sale sau afinii până la gradul al

treilea inclusiv şi una dintre părţi sau soţul/soţia, rudele părţii sau afinii până la gradul al treilea

inclusiv;

d) în alte cazuri prevăzute de lege.

ART. 45

Abţinerea şi recuzarea

(1) Persoana care ştie că se află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 44 este obligată, de

îndată ce a luat la cunoştinţă de existenţa situaţiei, să înştiinţeze conducătorul ierarhic şi să se

abţină de la efectuarea oricărui act privind procedura de administrare în derulare.

(2) Abţinerea se propune de persoană şi se decide de îndată de conducătorul ierarhic.

(3) Contribuabilul/plătitorul implicat în procedura în derulare poate solicita recuzarea persoanei

aflate în conflict de interese. Cererea de recuzare nu suspendă procedura de administrare în

derulare.

(4) Recuzarea persoanei se decide de îndată de conducătorul organului fiscal din care face parte

persoana recuzată sau de organul fiscal ierarhic superior dacă persoana recuzată este chiar

conducătorul organului fiscal. În cazul persoanelor din cadrul structurii centrale a A.N.A.F.,

recuzarea se decide de către preşedintele acestei instituţii.

(5) Decizia prin care se respinge cererea de recuzare poate fi atacată la instanţa judecătorească

competentă.

CAPITOLUL IV

Actele emise de organele fiscale

ART. 46

Conţinutul şi motivarea actului administrativ fiscal

(1) Actul administrativ fiscal se emite în scris, pe suport hârtie sau în formă electronică.

(2) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente:

a) denumirea organului fiscal emitent;

b) data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele;

c) datele de identificare a contribuabilului/plătitorului şi, dacă este cazul, datele de identificare a

persoanei împuternicite de contribuabil/plătitor;

d) obiectul actului administrativ fiscal;

e) motivele de fapt;

f) temeiul de drept;

g) numele şi calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;

h) semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, precum şi ştampila

organului fiscal emitent;

i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se

depune contestaţia;

j) menţiuni privind audierea contribuabilului/plătitorului.

(3) Actul administrativ fiscal emis în formă electronică cuprinde elementele prevăzute la alin. (2),

cu excepţia elementelor prevăzute la lit. h).

(4) Actul administrativ fiscal emis în formă electronică de organul fiscal central se semnează cu

semnătura electronică extinsă a Ministerului Finanţelor Publice, bazată pe un certificat calificat.

(5) Actul administrativ fiscal emis în formă electronică de organul fiscal local se semnează cu

semnătura electronică extinsă a autorităţii administraţiei publice locale din care face parte organul

fiscal local emitent, bazată pe un certificat calificat.

(6) Actul administrativ fiscal emis în condiţiile alin. (2) şi tipărit prin intermediul unui centru de

imprimare masivă este valabil şi în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale

organului fiscal, potrivit legii, şi ştampila organului emitent, dacă îndeplineşte cerinţele legale

aplicabile în materie.

(7) Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se stabilesc categoriile de acte administrative fiscale care

se emit, în condiţiile alin. (6), de către organul fiscal central.

(8) Prin ordin comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului

finanţelor publice se stabilesc categoriile de acte administrative fiscale care pot fi emise în

condiţiile alin. (6) de către organele fiscale locale. În cazul în care organul fiscal local are în dotare

sau are acces la un centru de imprimare masivă consiliile locale stabilesc, prin hotărâre, dacă

organul fiscal local din cadrul autorităţii administraţiei publice locale respective poate emite acte

administrative fiscale în condiţiile alin. (6).

(9) Actul administrativ fiscal se consideră emis şi înregistrat la organul fiscal astfel:

a) la data semnării acestuia de către persoana împuternicită din cadrul organului fiscal, în cazul

actului administrativ fiscal emis pe suport hârtie;

b) la data generării actului, în cazul actului administrativ fiscal emis pe suport hârtie şi tipărit prin

intermediul unui centru de imprimare masivă;

c) la data aplicării semnăturii electronice extinse, în cazul actului administrativ fiscal emis în

formă electronică.

ART. 47

Comunicarea actului administrativ fiscal

(1) Actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului/plătitorului căruia îi este

destinat. În situaţia contribuabilului/plătitorului fără domiciliu fiscal în România, care şi-a

desemnat împuternicit potrivit art. 18 alin. (4), precum şi în situaţia numirii unui curator fiscal, în

condiţiile art. 19, actul administrativ fiscal se comunică împuternicitului sau curatorului, după caz.

(2) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie se comunică contribuabilului/plătitorului ori

împuternicitului acestora, la domiciliul fiscal, direct, dacă se asigură primirea sub semnătură a

actului administrativ fiscal, sau prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

(3) Actul administrativ fiscal emis în formă electronică se comunică prin mijloace electronice de

transmitere la distanţă ori de câte ori contribuabilul/plătitorul a optat pentru această modalitate

de emitere şi de comunicare.

(4) În cazul în care comunicarea potrivit alin. (2) sau (3), după caz, nu a fost posibilă, aceasta se

realizează prin publicitate.

(5) Comunicarea prin publicitate se efectuează prin afişarea unui anunţ în care se menţionează

că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului/plătitorului, după cum urmează:

a) în cazul actelor administrative fiscale emise de organul fiscal central prin afişarea anunţului,

concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a A.N.A.F.;

b) în cazul actelor administrative fiscale emise de organul fiscal local prin afişarea anunţului,

concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a autorităţii administraţiei

publice locale respective.

(6) Anunţul prevăzut la alin. (5) se menţine afişat cel puţin 60 de zile de la data publicării

acestuia şi conţine următoarele elemente:

a) numele şi prenumele sau denumirea contribuabilului/plătitorului;

b) domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului;

c) denumirea, numărul şi data emiterii actului administrativ fiscal.

(7) În cazul în care actul administrativ fiscal se comunică prin publicitate, acesta se consideră

comunicat în termen de 15 zile de la data afişării anunţului.

(8) În cazul actelor administrative fiscale emise de către organul fiscal central, mijloacele

electronice de transmitere la distanţă, procedura de comunicare a actelor administrative fiscale

prin mijloace electronice de transmitere la distanţă, precum şi condiţiile în care aceasta se

realizează se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice, cu avizul ministrului pentru

societatea informaţională.

(9) În cazul actelor administrative fiscale emise de organul fiscal local, mijloacele electronice de

transmitere la distanţă, procedura de comunicare a actelor administrative fiscale prin mijloace

electronice de transmitere la distanţă, precum şi condiţiile în care aceasta se realizează se aprobă

prin ordin comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului

finanţelor publice, cu avizul ministrului pentru societatea informaţională. Pentru organul fiscal

local, consiliul local stabileşte, prin hotărâre, în funcţie de capacitatea tehnică disponibilă,

mijloacele electronice de transmitere la distanţă ce urmează a fi utilizate de către respectivul organ

fiscal local.

(10) În termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la data emiterii actului administrativ fiscal,

organul fiscal trebuie să iniţieze acţiunile pentru comunicarea actului.

ART. 48

Opozabilitatea actului administrativ fiscal

(1) Actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat

contribuabilului/plătitorului sau la o dată ulterioară menţionată în actul administrativ comunicat,

potrivit legii.

(2) Actul administrativ fiscal care nu a fost comunicat potrivit art. 47 nu este opozabil

contribuabilului/plătitorului şi nu produce niciun efect juridic.

ART. 49

Nulitatea actului administrativ fiscal

(1) Actul administrativ fiscal este nul în oricare din următoarele situaţii:

a) este emis cu încălcarea prevederilor legale privind competenţa;

b) nu cuprinde unul dintre elementele acestuia referitoare la numele, prenumele şi calitatea

persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea

contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei

împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 40 alin. (3), precum şi organul fiscal

emitent;

c) este afectat de o gravă şi evidentă eroare. Actul administrativ fiscal este afectat de o gravă şi

evidentă eroare atunci când cauzele care au stat la baza emiterii acestuia sunt atât de viciate încât,

dacă acestea ar fi fost înlăturate anterior sau concomitent emiterii actului, ar fi determinat

neemiterea sa.

(2) Nulitatea se poate constata de organul fiscal competent sau de organul de soluţionare a

contestaţiei, la cerere sau din oficiu. În situaţia în care nulitatea se constată de organul fiscal

competent, acesta emite o decizie ce se comunică contribuabilului/plătitorului.

(3) Actele administrative fiscale prin care sunt încălcate alte prevederi legale decât cele

prevăzute la alin. (1) sunt anulabile. Prevederile art. 50 sunt aplicabile în mod corespunzător.

ART. 50

Anularea, desfiinţarea sau modificarea actului administrativ fiscal

(1) Actul administrativ fiscal poate fi anulat, desfiinţat sau modificat de către organul fiscal

competent în condiţiile prezentului cod.

(2) Anularea ori desfiinţarea totală sau parţială, cu titlu definitiv, potrivit legii, a actelor

administrative fiscale prin care s-au stabilit creanţe fiscale principale atrage anularea, desfiinţarea

sau modificarea, totală sau parţială, atât a actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit

creanţe fiscale accesorii aferente creanţelor fiscale principale individualizate în actele

administrative fiscale anulate, desfiinţate ori modificate, cât şi a actelor administrative fiscale

subsecvente emise în baza actelor administrative fiscale anulate, desfiinţate sau modificate, chiar

dacă actele administrative fiscale prin care s-au stabilit creanţe fiscale accesorii sau actele

administrative fiscale subsecvente au rămas definitive în sistemul căilor administrative de atac sau

judiciare ori nu au fost contestate. În acest caz, organul fiscal emitent, din oficiu sau la cererea

contribuabilului/plătitorului, emite un nou act administrativ fiscal, prin care desfiinţează sau

modifică în mod corespunzător actele administrative fiscale prin care s-au stabilit creanţe fiscale

accesorii sau actele administrative fiscale subsecvente.

ART. 51

Efectele anulării actului administrativ fiscal

(1) Ori de câte ori se anulează un act administrativ fiscal, organul fiscal competent emite un alt

act administrativ fiscal, dacă acest lucru este posibil în condiţiile legii.

(2) Emiterea unui alt act administrativ fiscal nu mai este posibilă în situaţii cum sunt:

a) s-a împlinit termenul de prescripţie prevăzut de lege;

b) viciile care au condus la anularea actului administrativ fiscal privesc fondul actului.

ART. 52

Soluţia fiscală individuală anticipată şi acordul de preţ în avans

(1) Soluţia fiscală individuală anticipată este actul administrativ emis de organul fiscal central în

vederea soluţionării unei cereri a contribuabilului/plătitorului referitoare la reglementarea unor

situaţii fiscale de fapt viitoare. Situaţia fiscală de fapt viitoare se apreciază în funcţie de data

depunerii cererii.

(2) Acordul de preţ în avans este actul administrativ emis de organul fiscal central în vederea

soluţionării unei cereri a contribuabilului/plătitorului, referitoare la stabilirea condiţiilor şi

modalităţilor în care urmează să fie determinate, pe parcursul unei perioade fixe, preţurile de

transfer, în cazul tranzacţiilor efectuate cu persoane afiliate, astfel cum sunt definite în Codul fiscal.

Tranzacţiile viitoare care fac obiectul acordului de preţ în avans se apreciază în funcţie de data

depunerii cererii. Contribuabilul/plătitorul va putea solicita un acord de preţ în avans şi pentru

determinarea rezultatului fiscal atribuibil unui sediu permanent.

(3) Anterior depunerii cererii de emitere a unei soluţii fiscale individuale anticipate sau de

emitere/modificare a unui acord de preţ în avans, contribuabilul/plătitorul poate solicita în scris

organului fiscal competent o discuţie preliminară în vederea stabilirii existenţei stării de fapt

viitoare pentru emiterea unei soluţii fiscale, respectiv pentru încheierea unui acord sau, după caz,

a condiţiilor pentru modificarea acordului.

(4) Cererea pentru emiterea soluţiei fiscale individuale anticipate sau a acordului de preţ în

avans trebuie să fie însoţită de documente relevante pentru emitere, precum şi de dovada plăţii

taxei de emitere.

(5) Prin cerere contribuabilul/plătitorul propune conţinutul soluţiei fiscale individuale anticipate

sau al acordului de preţ în avans, după caz.

(6) În scopul soluţionării cererii, organul fiscal competent poate solicita

contribuabilului/plătitorului clarificări cu privire la cerere şi/sau documentele depuse.

(7) Înainte de emiterea soluţiei fiscale individuale anticipate sau acordului de preţ în avans, după

caz, organul fiscal competent prezintă contribuabilului/plătitorului proiectul actului administrativ în

cauză, acordându-i acestuia posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere potrivit art. 9 alin. (1),

cu excepţia cazului în care contribuabilul/plătitorul renunţă la acest drept şi notifică acest fapt

organului fiscal.

(8) Contribuabilul/Plătitorul poate prezenta clarificările prevăzute la alin. (6) sau poate exprima

punctul de vedere prevăzut la alin. (7) în termen de 60 de zile lucrătoare de la data solicitării

clarificărilor necesare ori de la data comunicării proiectului soluţiei fiscale individuale anticipate

sau acordului de preţ în avans.

(9) În soluţionarea cererii contribuabilului/plătitorului se emite soluţia fiscală individuală

anticipată sau acordul de preţ în avans. În situaţia în care contribuabilul/plătitorul nu este de acord

cu soluţia fiscală individuală anticipată sau cu acordul de preţ în avans emis, acesta transmite, în

termen de 30 zile de la comunicare, o notificare la organul fiscal emitent. Soluţia fiscală individuală

anticipată sau acordul de preţ în avans pentru care contribuabilul/plătitorul a transmis o notificare

nu produce niciun efect juridic.

(10) Soluţia fiscală individuală anticipată sau acordul de preţ în avans se comunică

contribuabilului/plătitorului căruia îi sunt destinate, precum şi organului fiscal competent pentru

administrarea creanţelor fiscale datorate de contribuabilul/plătitorul solicitant.

(11) Soluţia fiscală individuală anticipată şi acordul de preţ în avans sunt opozabile şi obligatorii

faţă de organul fiscal, numai dacă termenii şi condiţiile acestora au fost respectate de

contribuabil/plătitor.

(12) Termenul pentru soluţionarea cererii de emitere a unui acord de preţ în avans este de 12

luni în cazul unui acord unilateral, respectiv de 18 luni în cazul unui acord bilateral sau multilateral,

după caz. Termenul pentru soluţionarea cererii de emitere a soluţiei fiscale individuale anticipate

este de până la 3 luni. Dispoziţiile art. 77 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(13) Contribuabilul/Plătitorul, titular al unui acord de preţ în avans, are obligaţia de a depune

anual, la organul fiscal emitent al acordului, un raport privind modul de realizare a termenilor şi

condiţiilor acordului în anul de raportare. Raportul se depune până la termenul prevăzut de lege

pentru depunerea situaţiilor financiare anuale, respectiv a raportărilor contabile anuale.

(14) În perioada de valabilitate, acordul de preţ în avans poate fi modificat prin prelungirea

valabilităţii, extindere sau, după caz, revizuire la solicitarea titularului acordului, prin depunerea

unei cereri în acest sens. Prelungirea valabilităţii acordului de preţ în avans poate avea loc atunci

când contribuabilul/plătitorul solicită aceasta în situaţia existenţei aceloraşi termeni şi condiţii.

Extinderea poate avea loc în situaţia în care contribuabilul/plătitorul solicită includerea în acordul

de preţ în avans încheiat a altor tranzacţii cu persoane afiliate. Revizuirea poate avea loc în situaţia

în care intervin circumstanţe şi elemente de fapt ce nu au fost previzionate sau au fost inexact

previzionate la momentul emiterii acordului de preţ în avans şi care pot influenţa termenii şi

condiţiile acordului. Cererea de modificare poate fi depusă cu cel puţin 30 de zile înainte de

împlinirea termenului de valabilitate, sub sancţiunea decăderii. În cazul în care cererea de

modificare se aprobă după împlinirea termenului de valabilitate a acordului de preţ în avans,

aceasta produce efecte şi pentru trecut, respectiv pentru perioada cuprinsă între momentul

împlinirii termenului de valabilitate şi data comunicării deciziei de aprobare a modificării.

(15) Acordul de preţ în avans poate fi emis unilateral, bilateral sau multilateral. Acordul de preţ

în avans unilateral este emis de organul fiscal competent din România. Acordul de preţ în avans

bilateral sau multilateral este emis în comun de către organul fiscal competent din România şi

autorităţile fiscale competente din statele în a căror jurisdicţie se află persoanele afiliate

contribuabilului/plătitorului solicitant. Acordul de preţ în avans bilateral/multilateral poate fi emis

numai pentru tranzacţii cu contribuabili/plătitori care provin din ţări cu care România are încheiate

convenţii pentru evitarea dublei impuneri. În acest caz, sunt aplicabile prevederile referitoare la

"Procedura amiabilă" prevăzute în convenţiile pentru evitarea dublei impuneri.

(16) Emiterea unei soluţii fiscale individuale anticipate se supune unei taxe de emitere după cum

urmează

a) de 5.000 euro, la cursul comunicat de Banca Naţională a României pentru ziua efectuării plăţii,

pentru contribuabilii mari;

b) de 3.000 euro, la cursul comunicat de Banca Naţională a României pentru ziua efectuării plăţii,

pentru celelalte categorii de contribuabili/plătitori.

(17) Emiterea unui acord de preţ în avans se supune unei taxe de emitere/modificare, după cum

urmează:

a) de 20.000 euro, la cursul comunicat de Banca Naţională a României în ziua efectuării plăţii,

pentru contribuabilii mari. În cazul modificării acordului taxa este de 15.000 euro, la cursul

comunicat de Banca Naţională a României în ziua efectuării plăţii;

b) de 10.000 euro, la cursul comunicat de Banca Naţională a României în ziua efectuării plăţii,

pentru celelalte categorii de contribuabili/plătitori. În cazul în care valoarea consolidată a

tranzacţiilor incluse în acord depăşeşte echivalentul a 4.000.000 euro, la cursul comunicat de

Banca Naţională a României la data de 31 decembrie a anului fiscal pentru care se depune raportul

privind modul de realizare a termenilor şi condiţiilor acordului, sau contribuabilul/plătitorul este

încadrat în categoria "mari contribuabili" în perioada de valabilitate a acordului, taxa de emitere

este cea prevăzută la lit. a). În cazul modificării acordului, taxa este de 6.000 euro, la cursul

comunicat de Banca Naţională a României în ziua efectuării plăţii. În cazul în care valoarea

consolidată a tranzacţiilor incluse în acord depăşeşte echivalentul a 4.000.000 euro, la cursul

comunicat de Banca Naţională a României la data de 31 decembrie a anului fiscal pentru care se

depune raportul privind modul de realizare a termenilor şi condiţiilor acordului, sau

contribuabilul/plătitorul este încadrat în categoria "mari contribuabili" în perioada de valabilitate a

acordului, taxa de modificare este cea prevăzută la lit. a).

(18) Eventualele diferenţe de taxă datorate potrivit alin. (17) se achită la data depunerii

raportului privind modul de realizare a termenilor şi condiţiilor acordului în care se constată

depăşirea plafonului sau încadrarea la categoria "mari contribuabili".

(19) Contribuabilul/Plătitorul solicitant are dreptul la restituirea taxei achitate în cazul în care

organul fiscal competent respinge emiterea soluţiei fiscale individuale anticipate, respectiv

emiterea/modificarea acordului de preţ în avans.

(20) Soluţia fiscală individuală anticipată şi acordul de preţ în avans nu mai sunt valabile dacă

prevederile legale de drept material fiscal în baza cărora a fost luată decizia se modifică.

(21) Soluţia fiscală individuală anticipată şi acordul de preţ în avans, precum şi respingerea

cererii de emitere a soluţiei fiscale individuale anticipate şi acordului de preţ în avans se aprobă

prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

(22) Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se stabileşte procedura privind emiterea soluţiei fiscale

individuale anticipate sau a acordului de preţ în avans, precum şi conţinutul cererii pentru

emiterea soluţiei fiscale individuale anticipate sau a acordului de preţ în avans şi a cererii de

modificare, extindere sau revizuire a acordului de preţ în avans.

ART. 53

Îndreptarea erorilor materiale din actul administrativ fiscal

(1) Organul fiscal poate îndrepta oricând erorile materiale din cuprinsul actului administrativ

fiscal, din oficiu sau la cererea contribuabilului/plătitorului.

(2) Prin erori materiale, în sensul prezentului articol, se înţelege orice greşeli de redactare,

omisiuni sau menţiuni greşite din actele administrative fiscale, cu excepţia acelora care atrag

nulitatea actului administrativ fiscal, potrivit legii, sau care privesc fondul actului administrativ

fiscal.

(3) În cazul în care, după comunicarea actului administrativ fiscal, organul fiscal constată, din

oficiu, că există erori materiale în cuprinsul său, acesta comunică contribuabilului/plătitorului un

act de îndreptare a erorii materiale.

(4) În situaţia în care îndreptarea erorii materiale este solicitată de contribuabil/plătitor, organul

fiscal procedează astfel:

a) dacă cererea de îndreptare a erorii materiale este întemeiată, emite şi comunică

contribuabilului/plătitorului actul de îndreptare a erorii materiale;

b) dacă cererea de îndreptare a erorii materiale nu este întemeiată, respinge cererea printr-o

decizie ce se comunică contribuabilului/plătitorului.

(5) Actul de îndreptare a erorii materiale şi decizia de respingere a cererii de îndreptare a erorii

materiale urmează regimul juridic al actului iniţial şi pot fi contestate în condiţiile legii în care putea

fi contestat actul iniţial.

ART. 54

Prevederi aplicabile actelor de executare şi altor acte emise de organele fiscale

Dispoziţiile art. 46 alin. (6), art. 47, 48 şi 53 se aplică în mod corespunzător şi actelor de

executare şi altor acte emise de organele fiscale, cu excepţia cazului în care prin lege se prevede

altfel.

CAPITOLUL V

Administrarea şi aprecierea probelor

SECŢIUNEA 1

Dispoziţii generale

ART. 55

Mijloace de probă

(1) Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea unei stări de fapt fiscale,

inclusiv înregistrări audiovideo, date şi informaţii aflate în orice mediu de stocare, precum şi alte

mijloace materiale de probă, care nu sunt interzise de lege.

(2) Pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în condiţiile legii, administrează

mijloace de probă, putând proceda la:

a) solicitarea informaţiilor, de orice fel, din partea contribuabilului/plătitorului şi a altor

persoane;

b) solicitarea de expertize;

c) folosirea înscrisurilor;

d) efectuarea de constatări la faţa locului;

e) efectuarea, în condiţiile legii, de controale curente, operative şi inopinate sau controale

tematice, după caz.

(3) Probele administrate vor fi coroborate şi apreciate ţinându-se seama de forţa lor doveditoare

recunoscută de lege.

ART. 56

Dreptul organului fiscal de a solicita prezenţa contribuabilului/plătitorului la sediul său

(1) Organul fiscal poate solicita prezenţa contribuabilului/plătitorului la sediul său pentru a da

informaţii şi lămuriri necesare stabilirii situaţiei sale fiscale reale. Odată cu această solicitare, când

este cazul, organul fiscal indică şi documentele pe care contribuabilul/plătitorul este obligat să le

prezinte.

(2) Solicitarea se face în scris şi cuprinde în mod obligatoriu:

a) data, ora şi locul la care contribuabilul/plătitorul este obligat să se prezinte;

b) baza legală a solicitării;

c) scopul solicitării;

d) documentele pe care contribuabilul/plătitorul este obligat să le prezinte.

(3) La stabilirea datei la care contribuabilul/plătitorul trebuie să se prezinte la sediul organului

fiscal, acesta va avea în vedere un termen rezonabil, care să dea posibilitatea

contribuabilului/plătitorului să îşi îndeplinească obligaţia.

(4) Contribuabilul/Plătitorul poate solicita amânarea datei stabilite de către organul fiscal potrivit

prezentului articol, pentru motive justificate.

ART. 57

Comunicarea informaţiilor între organele fiscale

(1) Dacă într-o procedură de administrare se constată fapte care prezintă importanţă pentru alte

raporturi juridice fiscale, organele fiscale îşi vor comunica reciproc informaţiile deţinute.

(2) Neîndeplinirea cu celeritate sau obstrucţionarea schimbului de informaţii reprezintă abatere

disciplinară, iar conducătorul organului fiscal are obligaţia să ia măsuri de sancţionare a

persoanelor vinovate şi de furnizare a informaţiilor solicitate.

SECŢIUNEA a 2-a

Informaţii şi expertize

ART. 58

Obligaţia de a furniza informaţii

(1) Contribuabilul/Plătitorul sau altă persoană împuternicită de acesta are obligaţia de a furniza

organului fiscal informaţiile necesare pentru determinarea stării de fapt fiscale. În acelaşi scop,

organul fiscal are dreptul să solicite informaţii şi altor persoane cu care contribuabilul/plătitorul are

sau a avut raporturi economice sau juridice, iar acestea au obligaţia de a furniza informaţiile

solicitate. Informaţiile furnizate de alte persoane se iau în considerare numai în măsura în care sunt

confirmate şi de alte mijloace de probă.

(2) Cererea de furnizare a informaţiilor se formulează în scris. În cerere organul fiscal trebuie să

specifice natura informaţiilor solicitate pentru determinarea stării de fapt fiscale şi documentele

care susţin informaţiile furnizate.

(3) Declaraţia persoanelor obligate potrivit alin. (1) să furnizeze informaţii va fi, după caz,

prezentată sau consemnată în scris.

(4) În situaţia în care persoana obligată să furnizeze informaţia în scris este, din motive

independente de voinţa sa, în imposibilitate de a scrie, organul fiscal întocmeşte un proces-verbal.

ART. 59

Furnizarea periodică de informaţii

(1) Contribuabilul/Plătitorul este obligat să furnizeze periodic organului fiscal central informaţii

referitoare la activitatea desfăşurată.

(2) Furnizarea informaţiilor prevăzute la alin. (1) se face prin completarea unei declaraţii pe

propria răspundere.

(3) Natura informaţiilor, periodicitatea, precum şi modelul declaraţiilor se aprobă prin ordin al

preşedintelui A.N.A.F.

ART. 60

Obligaţii declarative cu privire la rezidenţii altor state membre ale Uniunii Europene

(1) Plătitorii de venituri de natura celor prevăzute la art. 291 alin. (1) lit. a) - d) au obligaţia să

depună la organul fiscal central o declaraţie privind veniturile plătite fiecărui beneficiar care este

rezident al altor state membre ale Uniunii Europene, până în ultima zi a lunii februarie a anului

curent, pentru anul expirat.

(2) Contribuabilii rezidenţi ai altor state membre ale Uniunii Europene care obţin venituri din

proprietăţi imobiliare situate în România au obligaţia să depună la organul fiscal central o

declaraţie privind veniturile realizate până în data de 25 mai a anului curent, pentru anul expirat.

(3) Modelul şi conţinutul declaraţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2) se aprobă prin ordin al

preşedintelui A.N.A.F.

(4) În scopul realizării schimbului automat obligatoriu de informaţii prevăzut la art. 291, organul

fiscal local are obligaţia de a transmite organului fiscal central informaţii cu privire la bunurile

imobile deţinute în proprietate de rezidenţi ai altor state membre ale Uniunii Europene pe

teritoriul respectivei unităţi administrativ-teritoriale. Transmiterea şi conţinutul informaţiilor,

precum şi termenele şi procedura de realizare a acestora se aprobă prin ordin comun al ministrului

finanţelor publice şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice. Organul fiscal local

transmite organului fiscal central, la cererea acestuia, şi alte informaţii cu relevanţă fiscală

disponibile, în format electronic.

(5) În scopul transmiterii de către organul fiscal local a informaţiilor prevăzute la alin. (4),

rezidenţii din alte state membre ale Uniunii Europene care dobândesc proprietatea unui bun

imobil în România au obligaţia depunerii declaraţiei fiscale în condiţiile şi la termenele prevăzute

de Codul fiscal. Modelul şi conţinutul declaraţiei se aprobă prin ordin comun al ministrului

finanţelor publice şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice.

(6) Organul fiscal central are obligaţia de a comunica organelor fiscale locale, prin schimb

automat, informaţii cu relevanţă fiscală disponibile, stabilite pe bază de protocol.

(7) Organul fiscal central are obligaţia de a comunica organelor fiscale locale, la cererea acestora,

şi alte informaţii cu relevanţă fiscală disponibile, în format electronic.

(8) În cazul operaţionalizării schimbului de informaţii, pe baza protocoalelor încheiate între

organul fiscal central şi organele fiscale locale, informaţiile prevăzute la alin. (4) se preiau în mod

automat de către organul fiscal central, iar organul fiscal local este exonerat de transmiterea

informaţiilor respective.

ART. 61

Obligaţia instituţiilor de credit de a furniza informaţii

(1) Instituţiile de credit au obligaţia ca, la solicitarea organului fiscal central, să comunice, pentru

fiecare titular care face subiectul solicitării, toate rulajele şi/sau soldurile conturilor deschise la

acestea, precum şi informaţiile şi documentele privind operaţiunile derulate prin respectivele

conturi.

(2) Instituţiile de credit sunt obligate să comunice organului fiscal central, zilnic, următoarele

informaţii:

a) lista titularilor persoane fizice, juridice sau orice alte entităţi fără personalitate juridică ce

deschid ori închid conturi, precum şi datele de identificare ale persoanelor care deţin dreptul de

semnătură pentru conturile deschise la acestea;

b) lista persoanelor care închiriază casete de valori, precum şi încetarea contractului de

închiriere.

(3) Organul fiscal central la cererea justificată a organului fiscal local sau a altei autorităţi publice

centrale şi locale transmite informaţiile primite potrivit alin. (2) lit. a) referitoare la conturile

bancare, în scopul îndeplinirii de către aceste autorităţi a atribuţiilor prevăzute de lege. Solicitarea

şi transmiterea de informaţii se fac prin intermediul sistemului informatic pus la dispoziţie de către

A.N.A.F. Pe bază de protocol, încheiat între organul fiscal central şi organul fiscal local sau altă

autoritate publică, se poate asigura accesul direct în baza de date a organului fiscal central.

(4) Persoanele fizice, persoanele juridice şi orice alte entităţi care au obligaţia transmiterii de

informaţii către Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, potrivit Legii nr.

656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor

măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările ulterioare,

transmit concomitent şi pe acelaşi format informaţiile respective şi către A.N.A.F.

(5) Prin excepţie de la prevederile art. 11 alin. (3), informaţiile obţinute potrivit alin. (1), alin. (2)

lit. b) şi alin. (4) sunt utilizate doar în scopul îndeplinirii atribuţiilor specifice ale organului fiscal

central.

(6) Procedura de aplicare a prezentului articol se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

ART. 62

Obligaţia instituţiilor financiare de a furniza informaţii privind contribuabilii nerezidenţi

(1) În scopul realizării schimbului de informaţii privind contribuabilii rezidenţi ai statelor cu care

România s-a angajat printr-un instrument juridic de drept internaţional şi pentru îmbunătăţirea

conformării fiscale internaţionale, instituţiile financiare, inclusiv instituţiile de credit, au obligaţia să

declare anual organului fiscal din cadrul A.N.A.F. informaţii de natură financiară referitoare la

conturile deschise şi/sau închise de contribuabilii menţionaţi în acest alineat la astfel de instituţii.

(2) Prin ordin al ministrului finanţelor publice, avizat de Banca Naţională a României şi

Autoritatea de Supraveghere Financiară, se stabilesc:

a) instituţiile financiare, inclusiv instituţiile de credit, care au obligaţia de declarare;

b) categoriile de informaţii privind identificarea contribuabililor menţionaţi la alin. (1), precum şi

informaţiile de natură financiară referitoare la conturile deschise şi/sau închise de aceştia la

instituţiile menţionate la alin. (1);

c) entităţile nonraportoare din România şi conturile excluse de la obligaţia de declarare;

d) regulile de conformare aplicabile de către instituţiile menţionate la alin. (1), în vederea

identificării conturilor raportabile de către aceste instituţii, precum şi procedura de declarare a

informaţiilor privind identificarea contribuabililor menţionaţi la alin. (1) şi a informaţiilor de natură

financiară referitoare la conturile deschise şi/sau închise de aceştia la instituţiile menţionate la alin.

(1);

e) norme şi proceduri administrative menite să asigure punerea în aplicare şi respectarea

procedurilor de raportare şi precauţie prevăzute în instrumentele juridice de drept internaţional la

care România s-a angajat.

(3) Declararea informaţiilor menţionate la alin. (1) se face până la data de 15 mai inclusiv a

anului calendaristic curent pentru informaţiile aferente anului calendaristic precedent.

(4) Informaţiile menţionate la alin. (1) obţinute de organul fiscal din cadrul A.N.A.F. se utilizează

de către acesta doar în scopul prevăzut la alin. (1) şi cu respectarea dispoziţiilor art. 11.

(5) Fără a aduce atingere alin. (1) şi (6), fiecare instituţie menţionată la alin. (1), care are obligaţii

de declarare, informează contribuabilii menţionaţi la alin. (1) cu privire la faptul că datele privind

identificarea conturilor lor sunt selectate şi declarate în conformitate cu prezentul articol, furnizând

acestora toate informaţiile la care au dreptul în temeiul Legii nr. 677/2001, cu modificările şi

completările ulterioare. Informarea se realizează în timp util, astfel încât contribuabilii vizaţi de

prezentul articol să îşi poată exercita drepturile în materie de protecţie a datelor cu caracter

personal, înainte ca instituţiile menţionate la alin. (1) să transmită organului fiscal din cadrul

A.N.A.F. informaţiile menţionate la alin. (1).

(6) Informaţiile menţionate la alin. (1) se păstrează o perioadă care nu depăşeşte perioada

necesară pentru atingerea scopului prevăzut la alin. (1) şi în conformitate cu legislaţia referitoare la

termenele de prescripţie ale fiecărui operator de date.

ART. 63

Expertiza

(1) Ori de câte ori consideră necesar, organul fiscal are dreptul să apeleze la serviciile unui expert

pentru întocmirea unei expertize. Organul fiscal este obligat să comunice

contribuabilului/plătitorului numele expertului.

(2) Contribuabilul/plătitorul poate să numească un expert pe cheltuiala proprie.

(3) Experţii au obligaţia să păstreze secretul fiscal asupra datelor şi informaţiilor pe care le

dobândesc.

(4) Expertiza se întocmeşte în scris.

(5) Onorariile stabilite pentru expertizele prevăzute de prezentul articol se plătesc din bugetul

organului fiscal care a apelat la serviciile expertului.

(6) Dacă organul fiscal nu este lămurit prin expertiza efectuată, poate dispune întregirea

expertizei sau o nouă expertiză.

SECŢIUNEA a 3-a

Înscrisurile şi constatarea la faţa locului

ART. 64

Prezentarea de înscrisuri

(1) În vederea stabilirii stării de fapt fiscale, contribuabilul/plătitorul are obligaţia să pună la

dispoziţie organului fiscal registre, evidenţe, documente de afaceri şi orice alte înscrisuri. În acelaşi

scop, organul fiscal are dreptul să solicite înscrisuri şi altor persoane cu care

contribuabilul/plătitorul are sau a avut raporturi economice sau juridice.

(2) Organul fiscal poate solicita punerea la dispoziţie a înscrisurilor la sediul său ori la domiciliul

fiscal al persoanei obligate să le prezinte.

(3) Organul fiscal are dreptul să reţină, în scopul protejării împotriva înstrăinării sau distrugerii,

indiferent de mediul în care sunt stocate, documente, acte, înscrisuri, registre şi documente

financiar-contabile în original sau orice element material care face dovada stabilirii, înregistrării şi

achitării obligaţiilor fiscale de către contribuabil/plătitor, pe o perioadă de cel mult 30 de zile. În

cazuri excepţionale, cu aprobarea conducătorului organului fiscal, perioada de reţinere poate fi

prelungită cu cel mult 90 de zile. Contribuabilul/plătitorul are dreptul să solicite copii ale

documentelor reţinute atât timp cât acestea sunt în posesia organului fiscal.

(4) Dovada reţinerii documentelor prevăzute la alin. (3) o constituie actul întocmit de organul

fiscal, în care sunt specificate toate elementele necesare individualizării probei sau dovezii

respective, precum şi menţiunea că aceasta a fost reţinută, potrivit dispoziţiilor legale, de către

organul fiscal. Actul se întocmeşte în două exemplare şi se semnează de organul fiscal şi de

contribuabil/plătitor, un exemplar comunicându-i-se contribuabilului/plătitorului.

(5) În cazul în care pentru stabilirea stării de fapt fiscale contribuabilul/plătitorul pune la

dispoziţia organului fiscal înscrisuri sau alte documente, în original, acestea se înapoiază

contribuabilului/plătitorului, păstrându-se în copie, conform cu originalul, numai înscrisuri

relevante din punct de vedere fiscal. Conformitatea cu originalul a copiilor se efectuează de către

contribuabil/plătitor prin înscrierea menţiunii "conform cu originalul" şi prin semnătura acestuia.

(6) Ori de câte ori contribuabilul/plătitorul depune la organul fiscal un document semnat de

către o persoană fizică sau juridică care exercită activităţi specifice unor profesii reglementate cum

ar fi consultanţă fiscală, audit financiar, expertiză contabilă, evaluare, documentul trebuie să

conţină în mod obligatoriu şi numele şi prenumele sau denumirea persoanei în cauză, precum şi

codul de identificare fiscală al acesteia atribuit de organul fiscal competent.

(7) În cazul în care legea prevede depunerea de către contribuabil/plătitor de copii ale unor

documente, acestea trebuie certificate de contribuabil/plătitor pentru conformitate cu originalul.

Dispoziţiile alin. (5) sunt aplicabile în mod corespunzător.

ART. 65

Constatarea la faţa locului

(1) În condiţiile legii, organul fiscal poate efectua o constatare la faţa locului, întocmind în acest

sens proces-verbal de constatare.

(2) Procesul-verbal cuprinde cel puţin următoarele elemente:

a) data şi locul unde este încheiat;

b) numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite, precum şi denumirea organului fiscal

din care face parte aceasta;

c) temeiul legal în baza căruia s-a efectuat constatarea la faţa locului;

d) constatările efectuate la faţa locului;

e) susţinerile contribuabilului/plătitorului, ale experţilor sau ale altor persoane care au participat

la efectuarea constatării;

f) semnătura persoanei împuternicite, precum şi a persoanelor prevăzute la lit. e). În caz de refuz

al semnării de către persoanele prevăzute la lit. e), se face menţiune despre aceasta în procesul-

verbal;

g) alte menţiuni considerate relevante.

(3) Contribuabilul/Plătitorul are obligaţia să permită persoanelor împuternicite de organul fiscal

pentru a efectua o constatare la faţa locului, precum şi experţilor folosiţi pentru această acţiune

intrarea acestora pe terenuri, în încăperi şi în orice alte incinte, în măsura în care acest lucru este

necesar pentru a face constatări în interes fiscal.

(4) Deţinătorii terenurilor ori incintelor respective trebuie înştiinţaţi într-un termen rezonabil

despre constatare, cu excepţia controlului inopinat. Persoanele fizice trebuie informate asupra

dreptului de a refuza intrarea în domiciliu sau reşedinţă.

(5) În caz de refuz, intrarea în domiciliul sau în reşedinţa persoanei fizice se face cu autorizarea

instanţei judecătoreşti competente, dispoziţiile privind ordonanţa preşedinţială din Codul de

procedură civilă, republicat, fiind aplicabile.

(6) La cererea organului fiscal, organele de poliţie, jandarmerie ori alţi agenţi ai forţei publice

sunt obligaţi să îi acorde sprijinul pentru aplicarea prevederilor prezentului articol.

SECŢIUNEA a 4-a

Dreptul de a refuza furnizarea de dovezi

ART. 66

Dreptul rudelor de a refuza furnizarea de informaţii, efectuarea de expertize şi prezentarea

unor înscrisuri

(1) Soţul/soţia şi rudele ori afinii contribuabilului/plătitorului până la gradul al treilea inclusiv pot

refuza furnizarea de informaţii, efectuarea de expertize, precum şi prezentarea unor înscrisuri.

(2) Persoanele prevăzute la alin. (1) trebuie înştiinţate asupra acestui drept.

ART. 67

Dreptul altor persoane de a refuza furnizarea de informaţii

(1) Pot refuza să furnizeze informaţii cu privire la datele de care au luat cunoştinţă în exercitarea

activităţii lor preoţii, avocaţii, notarii publici, consultanţii fiscali, executorii judecătoreşti, auditorii,

experţii contabili, medicii şi psihoterapeuţii. Aceste persoane nu pot refuza furnizarea informaţiilor

cu privire la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală în sarcina lor.

(2) Sunt asimilate persoanelor prevăzute la alin. (1) asistenţii acestora, precum şi persoanele care

participă la activitatea profesională a acestora.

(3) Persoanele prevăzute la alin. (1), cu excepţia preoţilor, pot furniza informaţii, cu acordul

persoanei despre care au fost solicitate informaţiile.

SECŢIUNEA a 5-a

Colaborarea dintre autorităţile publice

ART. 68

Obligaţia autorităţilor şi instituţiilor publice de a furniza informaţii şi de a prezenta acte

(1) Autorităţile publice, instituţiile publice şi de interes public, centrale şi locale, precum şi

serviciile deconcentrate ale autorităţilor publice centrale au obligaţia să furnizeze informaţii şi acte

organului fiscal, la cererea acestuia.

(2) Organele fiscale locale sunt obligate să transmită organului fiscal central informaţii privind

bunurile imobile şi mijloacele de transport deţinute de persoanele fizice sau juridice pentru care

există obligaţia declarării conform Codului fiscal. Periodicitatea, formatul şi modalitatea de

transmitere se stabilesc prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al ministrului

dezvoltării regionale şi administraţiei publice.

(3) Organul fiscal central este obligat să transmită organelor fiscale locale informaţii privind

sursele de venit ale persoanelor fizice. Periodicitatea, formatul şi modalitatea de transmitere se

stabilesc prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al ministrului dezvoltării regionale şi

administraţiei publice.

(4) În realizarea scopului prezentului cod, organul fiscal poate accesa on-line baza de date a

autorităţilor publice şi instituţiilor prevăzute la alin. (1), pentru informaţiile stabilite pe bază de

protocol.

ART. 69

Colaborarea dintre autorităţile publice, instituţiile publice sau de interes public

(1) Autorităţile publice, instituţiile publice sau de interes public sunt obligate să colaboreze în

realizarea scopului prezentului cod.

(2) Nu constituie activitate de colaborare acţiunile întreprinse de autorităţile prevăzute la alin.

(1), în conformitate cu atribuţiile ce le revin potrivit legii.

(3) Organul fiscal care solicită colaborarea răspunde pentru legalitatea solicitării, iar autoritatea

solicitată răspunde pentru datele furnizate.

(4) Ori de câte ori o instituţie sau autoritate publică trebuie să soluţioneze o cerere a unei

persoane fizice sau juridice, iar pentru soluţionarea cererii legislaţia specifică prevede prezentarea

unui certificat de atestare fiscală, a unei adeverinţe de venit sau a unui alt document cu privire la

situaţia fiscală a persoanei în cauză, instituţia sau autoritatea publică are obligaţia să solicite

certificatul de atestare fiscală, adeverinţa de venit sau documentul respectiv de la organul fiscal

competent. În acest caz, persoana fizică sau juridică nu mai are obligaţia depunerii certificatului,

adeverinţei sau documentului.

(5) Certificatul de atestare fiscală, adeverinţa de venit sau documentul prevăzut la alin. (4) poate

fi emis şi transmis în formă electronică în baza unui protocol încheiat între instituţia/autoritatea

publică şi organul fiscal emitent al acestuia. În acest caz, certificatul, adeverinţa sau documentul

prevăzut la alin. (4) este valabil şi fără semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal,

potrivit legii, şi ştampila organului emitent.

ART. 70

Condiţii şi limite ale colaborării

(1) Colaborarea dintre autorităţile publice, instituţiile publice sau de interes public se realizează

în limita atribuţiilor ce le revin potrivit legii.

(2) Dacă autoritatea publică, instituţia publică sau de interes public solicitată refuză colaborarea,

autoritatea publică superioară ambelor organe va decide. Dacă o asemenea autoritate nu există,

decizia va fi luată de autoritatea superioară celei solicitate. În cazul în care un organ fiscal local

refuză colaborarea, decizia este luată de primar sau de preşedintele consiliului judeţean, după caz,

conform competenţelor legale.

ART. 71

Colaborarea interstatală dintre autorităţile publice

(1) În baza convenţiilor internaţionale, organele fiscale colaborează cu autorităţile fiscale similare

din alte state.

(2) În lipsa unei convenţii, organele fiscale pot acorda sau pot solicita colaborarea altei autorităţi

fiscale din alt stat pe bază de reciprocitate.

SECŢIUNEA a 6-a

Sarcina probei

ART. 72

Forţa probantă a documentelor justificative şi evidenţelor contabile

Documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului/plătitorului constituie

probe la stabilirea bazei de impozitare. În cazul în care există şi alte acte doveditoare, acestea vor fi

luate în considerare la stabilirea bazei de impozitare.

ART. 73

Sarcina probei în dovedirea situaţiei de fapt fiscale

(1) Contribuabilul/Plătitorul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza

declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal.

(2) Organul fiscal are sarcina de a motiva actele administrative fiscale emise pe bază de probe

sau constatări proprii.

ART. 74

Dovedirea titularului dreptului de proprietate în scopul impozitării

(1) În cazul în care constată că anumite bunuri, venituri sau alte valori care, potrivit legii,

constituie bază de impozitare sunt deţinute de persoane care în mod continuu beneficiază de

câştigurile sau de orice foloase obişnuite aduse de acestea şi că persoanele respective declară în

scris că nu sunt proprietarii bunurilor, veniturilor sau valorilor în cauză, fără să arate însă care sunt

titularii dreptului de proprietate, organul fiscal procedează la stabilirea provizorie a obligaţiei

fiscale corespunzătoare în sarcina acelor persoane.

(2) În condiţiile legii, obligaţia fiscală privind baza de impozitare prevăzută la alin. (1) va putea fi

stabilită în sarcina titularilor dreptului de proprietate. Tot astfel, aceştia datorează despăgubiri

persoanelor care au făcut plata pentru stingerea obligaţiei stabilite potrivit alin. (1). În cazul în care

obligaţia fiscală este stabilită în sarcina titularului dreptului de proprietate încetează procedura de

stabilire provizorie a obligaţiei fiscale potrivit alin. (1).

CAPITOLUL VI

Termene

ART. 75

Calcularea termenelor

Termenele de orice fel privind exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de

Codul fiscal, de prezentul cod, precum şi de alte dispoziţii legale aplicabile în materie, dacă

legislaţia fiscală nu dispune altfel, se calculează potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă,

republicat.

ART. 76

Prelungirea termenelor

Termenele stabilite în baza legii de un organ fiscal pot fi prelungite de acesta în situaţii temeinic

justificate, la cerere sau din oficiu.

ART. 77

Termenul de soluţionare a cererilor contribuabilului/plătitorului

(1) Cererile depuse de către contribuabil/plătitor la organul fiscal se soluţionează de către acesta

în termen de 45 de zile de la înregistrare.

(2) În situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, este necesară administrarea de probe

suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsă

între data solicitării probei şi data obţinerii acesteia, dar nu mai mult de:

a) două luni, în cazul în care sunt solicitate probe suplimentare de la contribuabilul/plătitorul

solicitant;

b) 3 luni, în cazul în care sunt solicitate probe suplimentare de la autorităţi sau instituţii publice

ori de la terţe persoane din România;

c) 6 luni, în cazul în care sunt solicitate probe suplimentare de la autorităţi fiscale din alte state,

potrivit legii.

(3) În situaţiile prevăzute la alin. (2) lit. b) şi c), organul fiscal are obligaţia să înştiinţeze

contribuabilul/plătitorul cu privire la prelungirea termenului de soluţionare a cererii.

(4) În situaţia prevăzută la alin. (2) lit. a), termenul de două luni poate fi prelungit de organul

fiscal la cererea contribuabilului/plătitorului.

(5) În situaţia în care, pe baza analizei de risc, soluţionarea cererii necesită efectuarea inspecţiei

fiscale, termenul de soluţionare a cererii este de cel mult 90 de zile de la înregistrarea cererii,

prevederile alin. (2) - (4) aplicându-se în mod corespunzător. În acest caz contribuabilul/plătitorul

este notificat cu privire la termenul de soluţionare aplicabil în termen de 5 zile de la finalizarea

analizei de risc. Inspecţia fiscală pentru soluţionarea cererii este o inspecţie fiscală parţială în

sensul art. 115.

(6) Inspecţia fiscală pentru soluţionarea cererii potrivit alin. (5) poate fi suspendată în condiţiile

art. 127. În acest caz, nu sunt aplicabile prevederile alin. (2). Perioadele în care inspecţia fiscală

este suspendată nu sunt incluse în calculul termenului prevăzut la alin. (5).

ART. 78

Cazul de forţă majoră şi cazul fortuit

(1) Termenele prevăzute de lege pentru îndeplinirea obligaţiilor fiscale, după caz, nu încep să

curgă sau se suspendă în situaţia în care îndeplinirea acestor obligaţii a fost împiedicată de ivirea

unui caz de forţă majoră sau a unui caz fortuit.

(2) Obligaţiile fiscale se consideră a fi îndeplinite în termen, fără perceperea de dobânzi,

penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, ori aplicarea de sancţiuni prevăzute de

lege, dacă acestea se execută în termen de 60 de zile de la încetarea evenimentelor prevăzute la

alin. (1).

CAPITOLUL VII

Transmiterea cererilor de către contribuabili/plătitori şi identificarea acestora în mediul

electronic

ART. 79

Transmiterea cererilor la organul fiscal prin mijloace electronice de transmitere la distanţă

(1) Contribuabilul/Plătitorul poate transmite organului fiscal competent cereri, înscrisuri sau

orice alte documente şi prin mijloace electronice de transmitere la distanţă în condiţiile alin. (4) ori

(5).

(2) Data depunerii cererii, înscrisului sau documentului este data înregistrării acesteia/acestuia,

astfel cum rezultă din mesajul electronic transmis de registratura electronică a Ministerului

Finanţelor Publice sau a autorităţii administraţiei publice locale, după caz.

(3) În sensul prezentului cod, prin registratură electronică se înţelege sistemul electronic de

înregistrare şi tranzacţionare a documentelor şi a informaţiilor primite sau emise de organul fiscal

prin mijloace electronice.

(4) În cazul cererilor, înscrisurilor sau documentelor transmise de către contribuabil/plătitor

organului fiscal central, mijloacele electronice de transmitere la distanţă, procedura de transmitere

a cererilor, înscrisurilor ori documentelor prin mijloace electronice de transmitere la distanţă,

precum şi condiţiile în care aceasta se realizează se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor

publice cu avizul ministrului pentru societatea informaţională.

(5) În cazul cererilor, înscrisurilor sau documentelor transmise de către contribuabil/plătitor

organului fiscal local, mijloacele electronice de transmitere la distanţă, procedura de transmitere a

cererilor, înscrisurilor ori documentelor prin mijloace electronice de transmitere la distanţă,

precum şi condiţiile în care aceasta se realizează se aprobă prin ordin comun al ministrului

dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului finanţelor publice, cu avizul

ministrului pentru societatea informaţională. Pentru organul fiscal local, consiliul local stabileşte,

prin hotărâre, în funcţie de capacitatea tehnică disponibilă, mijloacele electronice de transmitere la

distanţă ce pot fi utilizate de către contribuabil/plătitor.

ART. 80

Identificarea contribuabilului/plătitorului în mediul electronic

Contribuabilul/Plătitorul care depune cereri, înscrisuri sau documente la organul fiscal, prin

mijloace electronice de transmitere la distanţă, se identifică în relaţia cu organul fiscal astfel:

a) persoanele juridice, asocierile şi alte entităţi fără personalitate juridică, precum şi persoanele

fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent ori exercită profesii libere se

identifică numai cu certificate calificate;

b) persoanele fizice, altele decât cele prevăzute la lit. a), se identifică prin intermediul

furnizorilor de servicii publice de autentificare electronică autorizaţi potrivit legii sau prin diverse

dispozitive, cum ar fi certificat calificat, credenţiale de tip utilizator/parolă însoţite de liste de

coduri de autentificare de unică folosinţă, telefon mobil, digipass ori alte dispozitive stabilite prin

ordin al ministrului finanţelor publice, cu avizul ministrului pentru societatea informaţională, în

cazul identificării acestor persoane în relaţia cu organul fiscal central sau, după caz, prin ordin

comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului finanţelor

publice cu avizul ministrului pentru societatea informaţională, în cazul identificării acestor

persoane în relaţia cu organul fiscal local. În aceste cazuri, cererile, înscrisurile sau documentele se

consideră semnate dacă sunt îndeplinite toate condiţiile din ordinele prevăzute la art. 79 alin. (4) şi

(5).

TITLUL IV

Înregistrarea fiscală

ART. 81

Sfera activităţii de înregistrare fiscală

(1) Înregistrarea fiscală reprezintă activitatea de atribuire a codului de identificare fiscală, de

organizare a registrului contribuabililor/plătitorilor şi de eliberare a certificatului de înregistrare

fiscală.

(2) Cu excepţia cazului în care prin lege se prevede altfel, atribuirea codului de identificare fiscală

se face exclusiv de către organul fiscal central, pe baza declaraţiei de înregistrare fiscală.

ART. 82

Obligaţia de înregistrare fiscală

(1) Orice persoană sau entitate care este subiect într-un raport juridic fiscal se înregistrează fiscal

primind un cod de identificare fiscală. Codul de identificare fiscală este:

a) pentru persoanele juridice, precum şi pentru asocieri şi alte entităţi fără personalitate juridică,

cu excepţia celor prevăzute la lit. b), codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal;

b) pentru persoanele fizice şi juridice, precum şi pentru alte entităţi care se înregistrează potrivit

legii speciale la registrul comerţului, codul unic de înregistrare atribuit potrivit legii speciale;

c) pentru persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită

profesii libere, cu excepţia celor prevăzute la lit. b), codul de înregistrare fiscală atribuit de organul

fiscal;

d) pentru persoanele fizice, altele decât cele prevăzute la lit. c), codul numeric personal atribuit

potrivit legii speciale;

e) pentru persoanele fizice care nu deţin cod numeric personal, numărul de identificare fiscală

atribuit de organul fiscal.

(2) În scopul administrării impozitului pe venit, în cazul persoanelor fizice care sunt contribuabili

potrivit dispoziţiilor din Codul fiscal privind impozitul pe venit, codul de identificare fiscală este

codul numeric personal.

(3) Prin excepţie de la dispoziţiile art. 18 alin. (1), pentru persoanele fizice prevăzute la alin. (1)

lit. e), precum şi pentru persoanele juridice nerezidente, care realizează numai venituri supuse

regulilor de impunere la sursă, iar impozitul reţinut este final, atribuirea codului de identificare

fiscală se poate face de organul fiscal, la solicitarea plătitorului de venit.

(4) Au obligaţia depunerii declaraţiei de înregistrare fiscală şi persoanele prevăzute la alin. (1) lit.

d) şi e) care au calitatea de angajator.

(5) Persoanele fizice care deţin cod numeric personal şi sunt supuse impozitului pe venit se

înregistrează fiscal la data depunerii primei declaraţii fiscale.

(6) Declaraţia de înregistrare fiscală se depune în termen de 30 de zile de la:

a) data înfiinţării potrivit legii, în cazul persoanelor juridice, asocierilor şi al altor entităţi fără

personalitate juridică;

b) data eliberării actului legal de funcţionare, data începerii activităţii, data obţinerii primului

venit sau dobândirii calităţii de angajator, după caz, în cazul persoanelor fizice.

(7) În scopul administrării creanţelor fiscale, organul fiscal central poate să înregistreze, din oficiu

sau la cererea altei autorităţi care administrează creanţe fiscale, un subiect de drept fiscal care nu

şi-a îndeplinit obligaţia de înregistrare fiscală, potrivit legii. Procedura de înregistrare din oficiu sau

la cererea altei autorităţi care administrează creanţe fiscale se aprobă prin ordin al preşedintelui

A.N.A.F.

(8) În cazul contribuabililor nerezidenţi care desfăşoară activităţi pe teritoriul României prin unul

sau mai multe sedii permanente, odată cu depunerea declaraţiei de înregistrare fiscală, aceştia au

obligaţia să indice sediul permanent desemnat potrivit dispoziţiilor din Codul fiscal. În cazul

înregistrării fiscale declaraţia de înregistrare fiscală se depune la organul fiscal în raza căruia se află

sediul permanent ce urmează a fi desemnat.

(9) În cazurile prevăzute la alin. (3) şi (7), atribuirea codului de identificare fiscală se face pe baza

cererii depuse de solicitant, cu excepţia cazului în care înregistrarea fiscală se efectuează din oficiu.

(10) Declaraţia de înregistrare fiscală depusă potrivit prezentului articol trebuie însoţită de copii

ale documentelor doveditoare ale informaţiilor înscrise în aceasta.

(11) Data înregistrării fiscale este:

a) data depunerii declaraţiei fiscale, în cazul contribuabililor prevăzuţi la alin. (5);

b) data atribuirii codului de identificare fiscală, în celelalte cazuri.

ART. 83

Prevederi speciale privind înregistrarea fiscală a persoanelor fizice nerezidente

(1) Odată cu solicitarea înregistrării unei societăţi la registrul comerţului, potrivit legii, sau, după

caz, la cesiunea părţilor sociale ori a acţiunilor, respectiv la numirea de noi reprezentanţi legali sau

la cooptarea de noi asociaţi ori acţionari, cu prilejul efectuării majorării de capital social, oficiile

registrului comerţului de pe lângă tribunale transmit direct sau prin intermediul Oficiului Naţional

al Registrului Comerţului, pe cale electronică, Ministerului Finanţelor Publice, solicitarea de

atribuire a numărului de identificare fiscală pentru persoanele fizice nerezidente care, potrivit

actului constitutiv, au calitatea de fondator, asociat, acţionar ori administrator în cadrul societăţii

respective.

(2) Pe baza datelor transmise potrivit prevederilor alin. (1), Ministerul Finanţelor Publice atribuie

numărul de identificare fiscală, înregistrează fiscal persoanele fizice nerezidente prevăzute la alin.

(1) şi emite certificatul de înregistrare fiscală, cu excepţia cazului în care aceste persoane sunt

înregistrate fiscal. Prevederile art. 87 sunt aplicabile în mod corespunzător. Certificatul de

înregistrare fiscală se emite şi se transmite către oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunal

în aceeaşi zi sau cel mai târziu a doua zi.

(3) Certificatul de înregistrare fiscală se comunică de către oficiile registrului comerţului de pe

lângă tribunale societăţii în care această persoană deţine una dintre calităţile menţionate la alin.

(1), împreună cu documentele prevăzute la art. 8 din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea

formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi

persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării

persoanelor juridice, cu modificările şi completările ulterioare.

ART. 84

Identificarea contribuabilului/plătitorului în relaţia cu organul fiscal local

În scopul administrării impozitelor şi taxelor locale, contribuabilul/plătitorul se identifică în

relaţia cu organul fiscal local, astfel:

a) persoanele fizice, prin codul numeric personal atribuit potrivit legii speciale;

b) persoanele fizice care nu deţin cod numeric personal, prin numărul de identificare fiscală

atribuit de organul fiscal potrivit art. 82;

c) persoanele juridice, prin codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal potrivit art. 82.

ART. 85

Declararea filialelor şi sediilor secundare

(1) Contribuabilul/Plătitorul are obligaţia de a declara organului fiscal central, în termen de 30 de

zile, înfiinţarea de sedii secundare.

(2) Contribuabilul/Plătitorul cu domiciliul fiscal în România are obligaţia de a declara, în termen

de 30 de zile, înfiinţarea de filiale şi sedii secundare în străinătate.

(3) În sensul prezentului articol, prin sediu secundar se înţelege un loc prin care se desfăşoară

integral sau parţial activitatea contribuabilului/plătitorului, cum ar fi: birou, magazin, atelier,

depozit şi altele asemenea.

(4) Prin sediu secundar se înţelege şi un şantier de construcţii, un proiect de construcţie,

ansamblu sau montaj ori activităţi de supervizare legate de acestea, numai dacă şantierul,

proiectul sau activităţile durează mai mult de 6 luni. Sunt sedii secundare sediile permanente

definite potrivit Codului fiscal.

(5) Contribuabilul/Plătitorul care înregistrează sediile secundare ca plătitoare de salarii şi de

venituri asimilate salariilor potrivit Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu

modificările şi completările ulterioare, nu are obligaţia declarării acestor sedii potrivit prezentului

articol. Dispoziţiile art. 32 alin. (7) din Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările

ulterioare, rămân aplicabile.

(6) Declaraţia este însoţită de o copie de pe certificatul de înregistrare fiscală a

contribuabilului/plătitorului de care aparţine sediul secundar sau filiala, precum şi de copii ale

documentelor doveditoare ale informaţiilor înscrise în aceasta.

ART. 86

Forma şi conţinutul declaraţiei de înregistrare fiscală

(1) Declaraţia de înregistrare fiscală se întocmeşte prin completarea unui formular pus la

dispoziţie gratuit de organul fiscal central şi este însoţită de acte doveditoare ale informaţiilor

cuprinse în aceasta.

(2) Declaraţia de înregistrare fiscală cuprinde: datele de identificare a

contribuabilului/plătitorului, datele privind vectorul fiscal, datele privind sediile secundare, datele

de identificare a împuternicitului, datele privind situaţia juridică a contribuabilului/plătitorului,

precum şi alte informaţii necesare administrării creanţelor fiscale.

ART. 87

Certificatul de înregistrare fiscală

(1) Pe baza declaraţiei de înregistrare fiscală depuse potrivit art. 81 alin. (2) sau, după caz, a

cererii depuse potrivit art. 82 alin. (9), organul fiscal central eliberează certificatul de înregistrare

fiscală, în termen de 10 zile de la data depunerii declaraţiei ori a cererii. În certificatul de

înregistrare fiscală se înscrie obligatoriu codul de identificare fiscală.

(2) Eliberarea certificatelor de înregistrare fiscală nu este supusă taxelor extrajudiciare de

timbru.

(3) În cazul pierderii, furtului sau distrugerii certificatului de înregistrare fiscală, organul fiscal

eliberează un duplicat al acestuia, în baza cererii contribuabilului/plătitorului şi a dovezii de

publicare a pierderii, furtului ori distrugerii în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a.

(4) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile, în mod corespunzător, şi pentru certificatul de

înregistrare în scopuri de TVA.

ART. 88

Modificări ulterioare înregistrării fiscale

(1) Modificările ulterioare ale datelor din declaraţia de înregistrare fiscală trebuie aduse la

cunoştinţă organului fiscal central, în termen de 15 zile de la data producerii acestora, prin

completarea şi depunerea declaraţiei de menţiuni.

(2) În cazul modificărilor intervenite în datele declarate iniţial şi înscrise în certificatul de

înregistrare fiscală, contribuabilul/plătitorul depune, odată cu declaraţia de menţiuni, şi certificatul

de înregistrare fiscală, în vederea anulării acestuia şi eliberării unui nou certificat.

(3) Declaraţia de menţiuni este însoţită de documente care atestă modificările intervenite.

(4) Prevederile prezentului articol se aplică în mod corespunzător ori de câte ori

contribuabilul/plătitorul constată erori în declaraţia de înregistrare fiscală.

ART. 89

Modificări ulterioare înregistrării fiscale în cazul persoanelor fizice sau juridice ori altor entităţi

supuse înregistrării în registrul comerţului

(1) Modificările intervenite în datele declarate iniţial de persoanele fizice, juridice sau de alte

entităţi care se înregistrează potrivit legii speciale la registrul comerţului se fac potrivit dispoziţiilor

legii speciale.

(2) În cazul persoanelor sau entităţilor prevăzute la alin. (1), modificările intervenite în datele

declarate iniţial în vectorul fiscal se declară la organul fiscal central.

ART. 90

Radierea înregistrării fiscale

(1) Radierea înregistrării fiscale reprezintă activitatea de retragere a codului de identificare

fiscală şi a certificatului de înregistrare fiscală.

(2) La încetarea calităţii de subiect de drept fiscal, persoanele sau entităţile înregistrate fiscal

prin declaraţie de înregistrare fiscală potrivit art. 81 şi 82 trebuie să solicite radierea înregistrării

fiscale, prin depunerea unei declaraţii de radiere. Declaraţia se depune în termen de 30 de zile de

la încetarea calităţii de subiect de drept fiscal şi trebuie însoţită de certificatul de înregistrare

fiscală în vederea anulării acestuia. Radierea înregistrării fiscale se poate efectua şi din oficiu, de

către organul fiscal, ori de câte ori acesta constată îndeplinirea condiţiilor de radiere a înregistrării

şi nu s-a depus declaraţie de radiere.

(3) Radierea înregistrării fiscale se efectuează din oficiu, de către organul fiscal central, în cazul

decesului persoanei fizice sau, după caz, încetării existenţei persoanei juridice potrivit legii.

(4) Codul de identificare fiscală retras ca urmare a radierii înregistrării fiscale poate fi utilizat

ulterior radierii numai pentru îndeplinirea, de către succesorii persoanelor/entităţilor care şi-au

încetat existenţa, a obligaţiilor fiscale aferente perioadelor în care persoana/entitatea a avut

calitatea de subiect de drept fiscal.

ART. 91

Registrul contribuabililor/plătitorilor

(1) Organul fiscal central organizează evidenţa contribuabililor/plătitorilor în cadrul registrului

contribuabililor/plătitorilor, care conţine:

a) datele de identificare a contribuabilului/plătitorului;

b) date privind vectorul fiscal;

c) alte informaţii necesare administrării creanţelor fiscale.

(2) Datele prevăzute la alin. (1) se completează pe baza informaţiilor comunicate de

contribuabil/plătitor, de oficiul registrului comerţului, de serviciul de evidenţă a populaţiei, de la

alte autorităţi şi instituţii, precum şi a constatărilor proprii ale organului fiscal central.

(3) Datele din registrul contribuabililor/plătitorilor pot fi modificate din oficiu ori de câte ori se

constată că acestea nu corespund stării de fapt reale. Modificările se comunică

contribuabilului/plătitorului.

(4) Tipurile de obligaţii fiscale pentru care, potrivit legii, contribuabilul/plătitorul are obligaţia

declarării lor şi care formează vectorul fiscal sunt stabilite prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

ART. 92

Registrul contribuabililor/plătitorilor inactivi/reactivaţi

(1) Contribuabilul/Plătitorul persoană juridică sau orice entitate fără personalitate juridică este

declarat inactiv şi îi sunt aplicabile prevederile din Codul fiscal privind efectele inactivităţii dacă se

află în una dintre următoarele situaţii:

a) nu îşi îndeplineşte, pe parcursul unui semestru calendaristic, nicio obligaţie declarativă

prevăzută de lege;

b) se sustrage controalelor efectuate de organul fiscal central prin declararea unor date de

identificare a domiciliului fiscal care nu permit organului fiscal identificarea acestuia;

c) organul fiscal central constatată că nu funcţionează la domiciliul fiscal declarat;

d) inactivitatea temporară înscrisă la registrul comerţului;

e) durata de funcţionare a societăţii este expirată;

f) societatea nu mai are organe statutare;

g) durata deţinerii spaţiului cu destinaţia de sediu social este expirată.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), declararea în inactivitate nu se poate face înainte de

împlinirea termenului de 15 zile prevăzut la art. 107 alin. (1).

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. f) şi g), declararea în inactivitate se va face după împlinirea

termenului de 30 de zile de la comunicarea către contribuabil/plătitor a unei notificări referitoare

la situaţiile respective.

(4) Declararea ca inactiv a contribuabilului/plătitorului, precum şi reactivarea acestuia se

efectuează de către organul fiscal central, prin decizie, emisă conform competenţelor şi procedurii

stabilite prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., care se comunică contribuabilului/plătitorului.

(5) Contribuabilul/Plătitorul declarat inactiv se reactivează dacă sunt îndeplinite, cumulativ,

următoarele condiţii:

a) îşi îndeplineşte toate obligaţiile declarative prevăzute de lege;

b) nu înregistrează obligaţii fiscale restante;

c) organul fiscal central constată că funcţionează la domiciliul fiscal declarat.

(6) În cazul contribuabilului/plătitorului prevăzut la alin. (1) lit. d) - g), în vederea reactivării, pe

lângă condiţiile prevăzute la alin. (5), trebuie să nu se mai afle în situaţia pentru care a fost declarat

inactiv, conform menţiunilor înscrise în registrele în care a fost înregistrat.

(7) Condiţia prevăzută la alin. (5) lit. a) se consideră îndeplinită şi în cazul în care obligaţiile fiscale

au fost stabilite, prin decizie, de către organul fiscal central.

(8) Prin excepţie de la prevederile alin. (5), contribuabilul/plătitorul pentru care s-a deschis

procedura insolvenţei în formă simplificată, contribuabilul/plătitorul care a intrat în faliment sau

contribuabilul/plătitorul pentru care s-a pronunţat ori a fost adoptată o hotărâre de dizolvare se

reactivează de organul fiscal central, la cererea acestora, după îndeplinirea obligaţiilor declarative.

(9) Ori de câte ori se constată că un contribuabil/plătitor a fost declarat inactiv din eroare,

organul fiscal central emitent anulează decizia de declarare a contribuabilului/plătitorului ca

inactiv, cu efect pentru viitor şi pentru trecut.

(10) A.N.A.F. organizează evidenţa contribuabililor/plătitorilor declaraţi inactivi/reactivaţi în

cadrul Registrului contribuabililor/plătitorilor inactivi/reactivaţi, care conţine:

a) datele de identificare a contribuabilului/plătitorului;

b) data declarării ca inactiv a contribuabilului/plătitorului;

c) data reactivării;

d) denumirea organului fiscal central care a emis decizia de declarare în inactivitate/reactivare;

e) alte menţiuni.

(11) Registrul contribuabililor/plătitorilor inactivi/reactivaţi este public şi se afişează pe site-ul

A.N.A.F.

(12) Înscrierea în registrul prevăzut la alin. (11) se face de către organul fiscal central emitent,

după comunicarea deciziei de declarare în inactivitate/reactivare, în termen de cel mult 5 zile de la

data comunicării.

(13) Decizia de declarare în inactivitate/reactivare produce efecte faţă de terţi din ziua

următoare datei înscrierii în registrul prevăzut la alin. (10).

(14) Procedura de aplicare a prezentului articol se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

TITLUL V

Stabilirea creanţelor fiscale

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

ART. 93

Sfera şi actele de stabilire a creanţelor fiscale

(1) Stabilirea creanţelor fiscale reprezintă activitatea de determinare a materiei impozabile, de

calculare a bazei de impozitare şi a creanţelor fiscale.

(2) Creanţele fiscale se stabilesc astfel:

a) prin declaraţie de impunere, în condiţiile art. 95 alin. (4) şi art. 102 alin. (2);

b) prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.

(3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazurile în care creanţele fiscale sunt scutite la plată

conform reglementărilor legale, precum şi în cazul unei rambursări de taxă pe valoarea adăugată.

ART. 94

Stabilirea creanţelor fiscale sub rezerva verificării ulterioare

(1) Cuantumul creanţelor fiscale se stabileşte sub rezerva verificării ulterioare, cu excepţia

cazului în care stabilirea a avut loc ca urmare a unei inspecţii fiscale sau a unei verificări a situaţiei

fiscale personale.

(2) Decizia de impunere sub rezerva verificării ulterioare poate fi desfiinţată sau modificată, din

iniţiativa organului fiscal ori la solicitarea contribuabilului/plătitorului, pe baza constatărilor

organului fiscal competent.

(3) Rezerva verificării ulterioare se anulează numai la împlinirea termenului de prescripţie a

dreptului de a stabili creanţe fiscale sau ca urmare a inspecţiei fiscale ori a verificării situaţiei

fiscale personale

(4) În situaţia în care contribuabilul/plătitorul corectează declaraţiile de impunere în condiţiile

art. 105 alin. (6), se redeschide rezerva verificării ulterioare astfel:

a) pentru elementele bazei de impozitare ce fac obiectul corecţiei, în cazul în care rezerva

verificării ulterioare s-a anulat ca urmare a inspecţiei fiscale ori a verificării situaţiei fiscale

personale;

b) pentru toate elementele bazei de impozitare, în cazul în care rezerva verificării ulterioare s-a

anulat ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale.

CAPITOLUL II

Dispoziţii privind decizia de impunere

ART. 95

Decizia de impunere

(1) Decizia de impunere se emite de organul fiscal competent.

(2) Organul fiscal emite decizie de impunere ori de câte ori acesta stabileşte sau modifică baza

de impozitare ca urmare a unei verificări documentare, a unei inspecţii fiscale ori a unei verificări a

situaţiei fiscale personale, efectuate în condiţiile legii.

(3) Decizia de impunere se emite, dacă este necesar, şi în cazul în care nu s-a emis decizie

referitoare la baza de impozitare potrivit art. 99.

(4) Declaraţia de impunere întocmită potrivit art. 102 alin. (2) este asimilată cu o decizie de

impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, şi produce efectele juridice ale înştiinţării de plată

de la data depunerii acesteia.

(5) În situaţia în care legea nu prevede obligaţia de calculare a impozitului, declaraţia de

impunere este asimilată unei decizii referitoare la baza de impozitare.

(6) Decizia de impunere şi decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii constituie şi

înştiinţări de plată, de la data comunicării acestora, în condiţiile în care se stabilesc sume de plată.

ART. 96

Renunţarea la stabilirea creanţei fiscale

(1) Organul fiscal renunţă la stabilirea creanţei fiscale şi nu emite decizie de impunere ori de câte

ori constată încetarea persoanei juridice sau decesul persoanei fizice şi nu există succesori.

(2) Organul fiscal central renunţă la stabilirea creanţei fiscale şi nu emite decizie de impunere în

situaţia în care creanţa fiscală principală este mai mică de 20 de lei. În situaţia în care decizia are ca

obiect mai multe tipuri de creanţe fiscale principale, plafonul se aplică totalului acestor creanţe.

(3) În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local, prin hotărâre, autorităţile

deliberative pot stabili plafonul creanţelor fiscale la care pot renunţa, care nu poate depăşi limita

maximă prevăzută la alin. (2).

ART. 97

Forma şi conţinutul deciziei de impunere

Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, şi tipul

creanţei fiscale, baza de impozitare, precum şi cuantumul acesteia, pentru fiecare perioadă

impozabilă.

ART. 98

Acte administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere

Sunt asimilate deciziilor de impunere şi următoarele acte administrative fiscale:

a) deciziile privind soluţionarea cererilor de rambursare de taxă pe valoarea adăugată şi deciziile

privind soluţionarea cererilor de restituiri de creanţe fiscale;

b) deciziile referitoare la bazele de impozitare;

c) deciziile referitoare la obligaţiile fiscale accesorii;

d) deciziile privind nemodificarea bazei de impozitare.

ART. 99

Deciziile referitoare la bazele de impozitare

(1) Bazele de impozitare se stabilesc separat, prin decizie referitoare la bazele de impozitare, în

următoarele situaţii:

a) când venitul impozabil este realizat de mai multe persoane. Decizia cuprinde şi repartizarea

venitului impozabil pe fiecare persoană care a participat la realizarea venitului;

b) când sursa venitului impozabil se află pe raza altui organ fiscal decât cel competent teritorial.

În acest caz, competenţa de a stabili baza de impozitare o deţine organul fiscal pe raza căruia se

află sursa venitului.

(2) Dacă venitul impozabil este realizat de mai multe persoane, atunci acestea pot să-şi

numească un împuternicit comun în relaţia cu organul fiscal.

ART. 100

Decizii privind stabilirea unor creanţe bugetare

(1) Creanţele bugetare reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publice ce trebuie

recuperate potrivit legii se stabilesc prin decizie, de către autorităţile competente, în măsura în

care legea specială nu prevede altfel.

(2) Decizia prevăzută la alin. (1) este titlu de creanţă bugetară potrivit art. 1 pct. 38 şi poate fi

contestată potrivit prezentului cod. Contestaţia se soluţionează de către autoritatea emitentă.

Dispoziţiile titlului VIII sunt aplicabile în mod corespunzător.

CAPITOLUL III

Dispoziţii privind declaraţia fiscală

ART. 101

Obligaţia depunerii declaraţiei fiscale

(1) Declaraţia fiscală se depune de către persoanele obligate potrivit Codului fiscal sau altor legi

speciale, la termenele stabilite de acestea.

(2) În cazul în care legea nu prevede termenul de depunere a declaraţiei fiscale, acest termen se

stabileşte astfel:

a) prin ordin al ministrului finanţelor publice, în cazul declaraţiilor fiscale ce se depun la organul

fiscal central;

b) prin ordin comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului

finanţelor publice, în cazul declaraţiilor fiscale ce se depun la organul fiscal local.

(3) Obligaţia de a depune declaraţia fiscală se menţine şi în cazurile în care:

a) a fost efectuată plata obligaţiei fiscale;

b) obligaţia fiscală respectivă este scutită la plată, conform reglementărilor legale;

c) pentru obligaţia fiscală nu rezultă, în perioada de raportare, sume de plată, dar există obligaţia

declarativă, conform legii;

d) veniturile sunt obţinute în România de contribuabili nerezidenţi şi care potrivit convenţiilor de

evitare a dublei impuneri nu sunt impozabile în România.

(4) În caz de inactivitate temporară sau în cazul obligaţiilor de declarare a unor venituri care,

potrivit legii, sunt scutite la plata impozitului pe venit, organul fiscal central poate aproba, la

cererea contribuabilului/plătitorului, alte termene sau condiţii de depunere a declaraţiilor fiscale,

în funcţie de necesităţile administrării obligaţiilor fiscale. Asupra termenelor şi condiţiilor decide

organul fiscal central potrivit competenţelor aprobate prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

(5) Contribuabilul/Plătitorul care are sedii secundare înregistrate fiscal ca plătitoare de salarii şi

venituri asimilate salariilor are obligaţia de a declara, în numele sediilor secundare, impozitul pe

venitul din salarii datorat de acestea, potrivit legii.

(6) În cazul contribuabililor nerezidenţi care desfăşoară activităţi pe teritoriul României prin mai

multe sedii permanente, obligaţia de declarare prevăzută la alin. (5) se îndeplineşte prin sediul

permanent desemnat potrivit prevederilor din Codul fiscal.

ART. 102

Forma şi conţinutul declaraţiei fiscale

(1) Declaraţia fiscală se întocmeşte prin completarea unui formular pus la dispoziţie gratuit de

organul fiscal.

(2) În declaraţia de impunere contribuabilul/plătitorul trebuie să calculeze cuantumul obligaţiei

fiscale, dacă acest lucru este prevăzut de lege.

(3) Contribuabilul/Plătitorul are obligaţia de a completa declaraţia fiscală înscriind corect,

complet şi cu bună-credinţă informaţiile prevăzute de formular, corespunzătoare situaţiei sale

fiscale. Declaraţia fiscală se semnează de către contribuabil/plătitor sau, după caz, reprezentantul

legal ori împuternicitul acestuia.

(4) Obligaţia de semnare a declaraţiei fiscale se consideră a fi îndeplinită şi în următoarele

situaţii:

a) în cazul transmiterii declaraţiei fiscale prin sistemul electronic de plăţi;

b) în cazul transmiterii declaraţiei fiscale prin sisteme electronice de transmitere la distanţă în

condiţiile art. 103 alin. (1).

(5) Declaraţia fiscală trebuie însoţită de documentaţia cerută de prevederile legale.

(6) În cazul creanţelor fiscale administrate de către organul fiscal central, prin ordin al

preşedintelui A.N.A.F. se pot stabili tipurile de creanţe fiscale pentru care organul fiscal poate

transmite contribuabilului/plătitorului formularele de declarare a creanţelor fiscale, instrucţiunile

de completare a acestora, alte informaţii utile, precum şi plicurile preadresate. În acest caz,

contravaloarea corespondenţei se suportă de către organul fiscal central.

ART. 103

Depunerea declaraţiei fiscale

(1) Declaraţia fiscală se depune la registratura organului fiscal competent sau se comunică prin

poştă, cu confirmare de primire. Declaraţia fiscală poate fi transmisă prin mijloace electronice sau

prin sisteme electronice de transmitere la distanţă. În cazul creanţelor fiscale administrate de

organul fiscal central, procedura privind transmiterea declaraţiei fiscale prin mijloace electronice

sau prin sisteme electronice de transmitere la distanţă se stabileşte prin ordin al preşedintelui

A.N.A.F.

(2) Declaraţia fiscală poate fi redactată de organul fiscal sub formă de proces-verbal, dacă din

motive independente de voinţa contribuabilului/plătitorului acesta este în imposibilitatea de a

scrie.

(3) Data depunerii declaraţiei fiscale este data înregistrării acesteia la organul fiscal sau data

depunerii la poştă, după caz. În situaţia în care declaraţia fiscală se depune prin mijloace

electronice de transmitere la distanţă, data depunerii declaraţiei este data înregistrării acesteia pe

pagina de internet a organului fiscal, astfel cum rezultă din mesajul electronic de confirmare

transmis ca urmare a primirii declaraţiei.

(4) Data depunerii declaraţiei fiscale prin mijloace electronice de transmitere la distanţă este

data înregistrării acesteia pe portal, astfel cum rezultă din mesajul electronic transmis de sistemul

de tranzacţionare a informaţiilor, cu condiţia validării conţinutului declaraţiei. În cazul în care

declaraţia nu este validată, data depunerii declaraţiei este data validării astfel cum rezultă din

mesajul electronic.

(5) Prin excepţie de la prevederile alin. (4), în situaţia în care declaraţia fiscală a fost depusă până

la termenul legal, iar din mesajul electronic transmis de sistemul de tranzacţionare a informaţiilor

rezultă că aceasta nu a fost validată ca urmare a detectării unor erori în completarea declaraţiei,

data depunerii declaraţiei este data din mesajul transmis iniţial în cazul în care

contribuabilul/plătitorul depune o declaraţie validă până în ultima zi a lunii în care se împlineşte

termenul legal de depunere.

ART. 104

Certificarea declaraţiei fiscale depuse la organul fiscal central

(1) Contribuabilul/Plătitorul poate opta pentru certificarea declaraţiei fiscale, inclusiv a

declaraţiei fiscale rectificative, anterior depunerii acestora la organul fiscal central, de către un

consultant fiscal care a dobândit această calitate potrivit reglementărilor legale cu privire la

organizarea şi exercitarea activităţii de consultanţă fiscală şi care este înscris ca membru activ în

Registrul consultanţilor fiscali şi al societăţilor de consultanţă fiscală.

(2) Certificarea declaraţiei fiscale se realizează cu/fără rezerve, potrivit normelor de certificare

aprobate, în condiţiile legii, de Camera Consultanţilor Fiscali, cu avizul Ministerului Finanţelor

Publice. Documentele care se încheie ca urmare a certificării trebuie să cuprindă obligatoriu

explicaţii cu privire la cuantumul şi natura creanţei fiscale declarate, precum şi, după caz, cauzele

care au generat rectificarea, iar în cazul unei certificări cu rezerve, motivaţia acesteia.

(3) Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se aprobă procedura de depunere la organul fiscal a

documentului de certificare întocmit de consultantul fiscal potrivit normelor prevăzute la alin. (2),

precum şi procedura privind schimbul de informaţii între A.N.A.F. şi Camera Consultanţilor Fiscali.

(4) Certificarea declaraţiei fiscale de către un consultant fiscal care nu este înscris ca membru

activ în Registrul consultanţilor fiscali şi al societăţilor de consultanţă fiscală sau de către o

persoană care nu are calitatea de consultant fiscal are ca efect lipsa certificării.

(5) Organul fiscal central notifică contribuabilul/plătitorul în cazul în care constată că a fost

depusă o declaraţie fiscală certificată de un consultant fiscal care nu este înscris ca membru activ în

Registrul consultanţilor fiscali şi al societăţilor de consultanţă fiscală sau de către o persoană care

nu are calitatea de consultant fiscal, potrivit legii. În cazul în care certificarea nu se depune în

termen de 30 de zile de la notificare, sunt aplicabile prevederile alin. (4).

(6) Certificarea declaraţiei fiscale de către un consultant fiscal reprezintă un criteriu de evaluare

în analiza de risc efectuată de organul fiscal central în scopul selectării contribuabililor/plătitorilor

pentru inspecţia fiscală.

ART. 105

Corectarea declaraţiei fiscale

(1) Declaraţia de impunere poate fi corectată de către contribuabil/plătitor, pe perioada

termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale.

(2) Declaraţia informativă poate fi corectată de către contribuabil/plătitor indiferent de perioada

la care se referă.

(3) Declaraţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) pot fi corectate prin depunerea unei declaraţii

rectificative.

(4) În cazul taxei pe valoarea adăugată, corectarea erorilor din deconturile de taxă se realizează

potrivit prevederilor Codului fiscal. Erorile materiale din decontul de taxă pe valoarea adăugată se

corectează potrivit procedurii aprobate prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

(5) Declaraţia de impunere nu poate fi depusă şi nu poate fi corectată după anularea rezervei

verificării ulterioare.

(6) Prin excepţie de la prevederile alin. (5), declaraţia de impunere poate fi depusă sau corectată

după anularea rezervei verificării ulterioare în următoarele situaţii:

a) în situaţia în care corecţia se datorează îndeplinirii sau neîndeplinirii unei condiţii prevăzute de

lege care impune corectarea bazei de impozitare şi/sau a creanţei fiscale aferente;

b) în situaţia în care prin hotărâri judecătoreşti definitive s-au stabilit în sarcina plătitorului

obligaţii de plată reprezentând venituri sau diferenţe de venituri către beneficiarii acestora care

generează obligaţii fiscale aferente unor perioade pentru care s-a anulat rezerva verificării

ulterioare.

(7) În situaţiile prevăzute la alin. (6), contribuabilul/plătitorul trebuie să menţioneze în declaraţia

de impunere depusă sau rectificată temeiul legal pentru depunerea ori corectarea bazei de

impozitare şi/sau a creanţei fiscale aferente.

(8) În situaţia în care în timpul inspecţiei fiscale contribuabilul/plătitorul depune sau corectează

declaraţia de impunere aferentă perioadelor şi creanţelor fiscale ce fac obiectul inspecţiei fiscale,

aceasta nu va fi luată în considerare de organul fiscal.

CAPITOLUL IV

Stabilirea bazei de impozitare prin estimare

ART. 106

Dreptul organului fiscal de a stabili baza de impozitare prin estimare

(1) Organul fiscal stabileşte baza de impozitare şi creanţa fiscală aferentă, prin estimarea

rezonabilă a bazei de impozitare, folosind orice probă şi mijloc de probă prevăzute de lege, ori de

câte ori acesta nu poate determina situaţia fiscală corectă.

(2) Stabilirea prin estimare a bazei de impozitare se efectuează în situaţii cum ar fi:

a) în situaţia prevăzută la art. 107 alin. (1) - (4);

b) în situaţia în care organul fiscal nu poate determina situaţia fiscală corectă şi constată că

evidenţele contabile sau fiscale ori declaraţiile fiscale sau documentele şi informaţiile prezentate în

cursul controlului fiscal sunt incorecte, incomplete, precum şi în situaţia în care acestea nu există

ori nu sunt puse la dispoziţia organelor fiscale.

(3) În situaţiile în care, potrivit legii, organul fiscal este îndreptăţit să stabilească prin estimare

bazele de impozitare, acesta identifică acele elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt

fiscale. Organul fiscal are obligaţia menţionării în actul de impunere a motivelor de fapt şi a

temeiului de drept care au determinat folosirea estimării, precum şi a criteriilor de estimare.

(4) În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central şi în scopul stabilirii prin

estimare a bazei de impozitare, organul fiscal poate folosi metode de stabilire prin estimare a

bazelor de impozitare, aprobate prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

(5) Cuantumul creanţelor fiscale rezultate din aplicarea prevederilor prezentului articol sunt

stabilite sub rezerva verificării ulterioare, cu excepţia celor stabilite în cadrul unei inspecţii fiscale.

ART. 107

Stabilirea din oficiu a creanţelor fiscale ca urmare a nedepunerii declaraţiei de impunere

(1) Nedepunerea declaraţiei de impunere dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea

din oficiu a creanţelor fiscale prin decizie de impunere. Stabilirea din oficiu nu se poate face înainte

de împlinirea unui termen de 15 zile de la înştiinţarea contribuabilului/plătitorului privind

depăşirea termenului legal de depunere a declaraţiei de impunere. Aceste prevederi nu sunt

aplicabile după începerea inspecţiei fiscale pentru obligaţiile fiscale nedeclarate.

(2) În înştiinţarea prevăzută la alin. (1) organul fiscal informează contribuabilul/plătitorul cu

privire la consecinţele nedepunerii declaraţiei de impunere.

(3) Stabilirea din oficiu a creanţei fiscale se face prin estimarea bazei de impozitare, potrivit art.

106. Organul fiscal procedează la estimarea creanţei fiscale ori de câte ori informaţiile deţinute de

organul fiscal nu permit estimarea bazei de impozitare.

(4) Pentru creanţele fiscale administrate de organul fiscal central, înştiinţarea pentru

nedepunerea declaraţiilor şi stabilirea din oficiu a creanţelor fiscale nu se face în cazul

contribuabilului/plătitorului inactiv, atât timp cât se găseşte în această situaţie.

(5) Contribuabilul/Plătitorul poate depune declaraţia de impunere pentru creanţele fiscale ce au

format obiectul deciziei de impunere emisă potrivit alin. (1), în termen de 60 de zile de la data

comunicării deciziei, sub sancţiunea decăderii, chiar dacă acest termen se împlineşte după

împlinirea termenului de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiscale. Decizia

de impunere se anulează de organul fiscal la data depunerii declaraţiei de impunere.

(6) În cazul în care se depune declaraţia de impunere potrivit alin. (4), după împlinirea

termenului de prescripţie prevăzut la art. 110, de la data depunerii declaraţiei începe să curgă un

nou termen de prescripţie.

CAPITOLUL V

Despre evidenţele fiscale şi contabile

ART. 108

Obligaţia de a conduce evidenţa fiscală

(1) În vederea stabilirii stării de fapt fiscale şi a obligaţiilor fiscale datorate,

contribuabilul/plătitorul are obligaţia să conducă evidenţe fiscale, potrivit actelor normative în

vigoare.

(2) În vederea documentării respectării principiului valorii de piaţă contribuabilul/plătitorul care

desfăşoară tranzacţii cu persoane afiliate are obligaţia să întocmească dosarul preţurilor de

transfer. La solicitarea organului fiscal central competent contribuabilul/plătitorul are obligaţia de a

prezenta dosarul preţurilor de transfer. Cuantumul tranzacţiilor pentru care

contribuabilul/plătitorul are obligaţia întocmirii dosarului preţurilor de transfer, termenele pentru

întocmirea acestuia, conţinutul dosarului preţurilor de transfer, precum şi condiţiile în care se

solicită acesta se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

(3) Sunt evidenţe fiscale registrele, situaţiile, precum şi orice alte înscrisuri care, potrivit

legislaţiei fiscale, trebuie întocmite în mod obligatoriu în scopul stabilirii stării de fapt fiscale şi a

creanţelor fiscale, cum ar fi: jurnalul pentru vânzări, jurnalul pentru cumpărări, registrul de

evidenţă fiscală.

ART. 109

Reguli pentru conducerea evidenţelor contabile şi fiscale

(1) Evidenţele contabile şi fiscale se păstrează, după caz, la domiciliul fiscal al

contribuabilului/plătitorului, la sediul social ori la sediile secundare ale acestuia, inclusiv pe suport

electronic, sau pot fi încredinţate spre păstrare unei societăţi autorizate, potrivit legii, să presteze

servicii de arhivare.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), evidenţele contabile şi fiscale ale exerciţiului financiar

în curs se păstrează, după caz, la domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului, la sediul social ori

la sediile secundare ale acestuia sau, în perioada 1 - 25 a lunii următoare perioadei fiscale de

raportare, la sediul persoanei fizice ori juridice autorizate pentru prelucrarea lor în vederea

întocmirii declaraţiilor fiscale.

(3) Dispoziţiile legale privind păstrarea, arhivarea şi limba folosită pentru evidenţele contabile

sunt aplicabile şi pentru evidenţele fiscale.

(4) În cazul în care evidenţele contabile şi fiscale sunt ţinute cu ajutorul sistemelor electronice de

gestiune, pe lângă datele arhivate în format electronic contribuabilul/plătitorul este obligat să

păstreze şi să prezinte aplicaţiile informatice cu ajutorul cărora le-a generat.

(5) Contribuabilul/Plătitorul este obligat să evidenţieze veniturile realizate şi cheltuielile

efectuate din activităţile desfăşurate, prin întocmirea registrelor sau a oricăror altor documente

prevăzute de lege.

(6) Contribuabilul/Plătitorul este obligat să utilizeze pentru activitatea desfăşurată documente

primare şi de evidenţă contabilă stabilite prin lege şi să completeze integral rubricile formularelor,

corespunzător operaţiunilor înregistrate.

(7) Organul fiscal poate lua în considerare orice evidenţe relevante pentru impozitare ţinute de

contribuabil/plătitor.

CAPITOLUL VI

Prescripţia dreptului de a stabili creanţe fiscale

ART. 110

Obiectul, termenul şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului

de stabilire a creanţelor fiscale

(1) Dreptul organului fiscal de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia

cazului în care legea dispune altfel.

(2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 iulie a

anului următor celui pentru care se datorează obligaţia fiscală, dacă legea nu dispune altfel.

(3) Dreptul de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea

rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

(4) Termenul prevăzut la alin. (3) curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune

sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

ART. 111

Întreruperea şi suspendarea termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale

(1) Termenele de prescripţie prevăzute la art. 110 se întrerup:

a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a

dreptului la acţiune;

b) la data depunerii de către contribuabil/plătitor a declaraţiei de impunere după expirarea

termenului legal de depunere a acesteia;

c) la data la care contribuabilul/plătitorul corectează declaraţia de impunere sau efectuează un

alt act voluntar de recunoaştere a creanţei fiscale datorate.

(2) Termenele de prescripţie prevăzute la art. 110 se suspendă:

a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a

dreptului la acţiune;

b) pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale/verificării situaţiei fiscale personale

şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale/verificării situaţiei

fiscale personale, în condiţiile respectării duratei legale de efectuare a acestora;

c) pe timpul cât contribuabilul/plătitorul se sustrage de la efectuarea inspecţiei fiscale/verificării

situaţiei fiscale personale;

d) pe perioada cuprinsă între data declarării unui contribuabil/plătitor inactiv şi data reactivării

acestuia.

ART. 112

Efectul împlinirii termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale

Dacă organul fiscal constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de stabilire a

creanţei fiscale, procedează la încetarea procedurii de emitere a titlului de creanţă fiscală.

TITLUL VI

Controlul fiscal

CAPITOLUL I

Inspecţia fiscală

ART. 113

Obiectul inspecţiei fiscale

(1) Inspecţia fiscală reprezintă activitatea ce are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii

declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor în legătură cu stabilirea

obligaţiilor fiscale de către contribuabil/plătitor, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi

contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impozitare şi a situaţiilor de fapt

aferente, stabilirea diferenţelor de obligaţii fiscale principale.

(2) În scopul efectuării inspecţiei fiscale, organul de inspecţie fiscală procedează la:

a) examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului/plătitorului;

b) verificarea concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa contabilă şi

fiscală a contribuabilului/plătitorului;

c) analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale, în vederea confruntării declaraţiilor fiscale cu

informaţiile proprii sau din alte surse şi, după caz, a descoperirii de elemente noi relevante pentru

aplicarea legislaţiei fiscale;

d) verificarea, constatarea şi investigarea fiscală a actelor şi faptelor rezultând din activitatea

contribuabilului/plătitorului supus inspecţiei sau altor persoane privind legalitatea şi conformitatea

declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de legislaţia

fiscală şi contabilă;

e) solicitarea de informaţii de la terţi;

f) verificarea locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri impozabile ori unde se

află bunurile impozabile;

g) solicitarea de explicaţii scrise de la reprezentantul legal al contribuabilului/plătitorului sau

împuternicitul acestuia ori de la persoanele prevăzute la art. 124 alin. (1), după caz, ori de câte ori

acestea sunt necesare în timpul inspecţiei fiscale, pentru clarificarea şi definitivarea constatărilor;

h) informarea reprezentantului legal al contribuabilului/plătitorului sau a împuternicitului

acestuia, după caz, cu privire la constatările inspecţiei fiscale, precum şi discutarea acestora;

i) stabilirea corectă a bazei de impunere, a diferenţelor datorate în plus sau în minus, după caz,

faţă de obligaţia fiscală principală declarată de către contribuabil/plătitor şi/sau stabilită, după caz,

de organul fiscal;

j) sancţionarea potrivit legii a faptelor reprezentând încălcări ale legislaţiei fiscale şi contabile

constatate şi dispunerea de măsuri pentru prevenirea şi combaterea abaterilor de la prevederile

legislaţiei fiscale şi contabile;

k) dispunerea măsurilor asigurătorii în condiţiile legii;

l) aplicarea de sigilii asupra bunurilor, întocmind în acest sens proces-verbal.

(3) Nu intră în atribuţiile inspecţiei fiscale efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau orice

alte verificări solicitate de organele de urmărire penală în vederea lămuririi unor fapte ori

împrejurări ale cauzelor aflate în lucru la aceste instituţii.

ART. 114

Persoanele supuse inspecţiei fiscale

Inspecţia fiscală se exercită asupra oricăror persoane şi entităţi, indiferent de forma lor de

organizare, care au obligaţii de stabilire, reţinere sau plată a obligaţiilor fiscale prevăzute de lege.

ART. 115

Formele şi întinderea inspecţiei fiscale

(1) Formele de inspecţie fiscală sunt:

a) inspecţia fiscală generală, care reprezintă activitatea de verificare a modului de îndeplinire a

tuturor obligaţiilor fiscale şi a altor obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală şi contabilă ce revin unui

contribuabil/plătitor, pentru o perioadă de timp determinată;

b) inspecţia fiscală parţială, care reprezintă activitatea de verificare a modului de îndeplinire a

uneia sau mai multor obligaţii fiscale, precum şi a altor obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală şi

contabilă, ce revin unui contribuabil/plătitor pentru o perioadă de timp determinată.

(2) Organul de inspecţie fiscală decide asupra efectuării unei inspecţii fiscale generale sau

parţiale, pe baza analizei de risc.

(3) Inspecţia fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante pentru impozitare,

dacă acestea prezintă interes pentru aplicarea legislaţiei fiscale/contabile.

ART. 116

Metode de control

(1) Pentru efectuarea inspecţiei fiscale se pot folosi următoarele metode de control:

a) verificarea prin sondaj, care constă în activitatea de verificare selectivă a documentelor şi

operaţiunilor semnificative, care stau la baza modului de calcul, de evidenţiere şi de plată a

obligaţiilor fiscale;

b) verificarea exhaustivă, care constă în activitatea de verificare a tuturor documentelor şi

operaţiunilor, care stau la baza modului de calcul, de evidenţiere şi de plată a obligaţiilor fiscale;

c) controlul electronic, care constă în activitatea de verificare a contabilităţii şi a surselor

acesteia, prelucrate în mediu electronic, utilizând metode de analiză, evaluare şi testare asistate de

instrumente informatice specializate.

(2) Selectarea documentelor şi a operaţiunilor semnificative se apreciază de inspector.

(3) În cazul efectuării inspecţiei fiscale de către organul fiscal central, prin ordin al preşedintelui

A.N.A.F. se pot aproba metode şi proceduri de sondaj.

ART. 117

Perioada supusă inspecţiei fiscale

(1) Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili

creanţe fiscale.

(2) Perioada supusă inspecţiei fiscale începe de la sfârşitul perioadei controlate anterior, în

condiţiile alin. (1).

ART. 118

Reguli privind inspecţia fiscală

(1) Activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi se desfăşoară în baza unor programe anuale,

trimestriale şi lunare. Condiţiile pentru întocmirea programelor se aprobă astfel:

a) prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în cazul inspecţiei fiscale efectuate de organul fiscal

central;

b) prin acte ale autorităţilor administraţiei publice locale emise în condiţiile legii, în cazul

inspecţiei fiscale efectuate de organul fiscal local.

(2) Inspecţia fiscală se exercită pe baza principiilor independenţei, unicităţii, autonomiei,

ierarhizării, teritorialităţii şi descentralizării.

(3) Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare tip de creanţă fiscală şi pentru

fiecare perioadă supusă impozitării.

(4) La începerea inspecţiei fiscale, organul de inspecţie fiscală trebuie să prezinte

contribuabilului/plătitorului legitimaţia de inspecţie şi ordinul de serviciu semnat de conducătorul

organului de inspecţie fiscală. Începerea inspecţiei fiscale trebuie consemnată în registrul unic de

control ori de câte ori există obligaţia ţinerii acestuia.

(5) Inspecţia fiscală are în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi raporturile juridice care

sunt relevante pentru impozitare sau verificarea modului de respectare a altor obligaţii prevăzute

de legislaţia fiscală şi contabilă.

(6) Inspecţia fiscală se efectuează în aşa fel încât să afecteze cât mai puţin activitatea curentă a

contribuabilului/plătitorului şi să utilizeze eficient timpul stabilit pentru efectuarea inspecţiei

fiscale.

(7) La finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul/plătitorul este obligat să dea o declaraţie scrisă,

pe propria răspundere, din care să rezulte că au fost puse la dispoziţie toate documentele şi

informaţiile solicitate pentru inspecţia fiscală. În declaraţie se menţionează şi faptul că au fost

restituite toate documentele solicitate şi puse la dispoziţie de contribuabil/plătitor.

(8) Contribuabilul/Plătitorul are obligaţia să îndeplinească măsurile prevăzute în actul întocmit

cu ocazia inspecţiei fiscale, în termenele şi condiţiile stabilite de organul de inspecţie fiscală.

ART. 119

Competenţa de efectuare a inspecţiei fiscale

Inspecţia fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit şi neîngrădit de organul fiscal competent potrivit

cap. I şi II ale titlului III. Organele fiscale care sunt competente să efectueze inspecţia fiscală sunt

denumite în sensul prezentului capitol organe de inspecţie fiscală.

ART. 120

Reguli speciale privind competenţa de efectuare a inspecţiei fiscale de către organul fiscal

central

(1) În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central, prin ordin al preşedintelui

A.N.A.F. se pot constitui, la nivelul aparatului central, structuri care au competenţă în efectuarea

inspecţiei fiscale pe întreg teritoriul ţării.

(2) Competenţa de efectuare a inspecţiei fiscale de către organul fiscal central se poate delega

altui organ fiscal central, în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

(3) În cazul delegării competenţei potrivit alin. (2), organul de inspecţie fiscală căruia i s-a delegat

competenţa înştiinţează contribuabilul/plătitorul despre delegarea de competenţă.

ART. 121

Selectarea contribuabililor/plătitorilor pentru inspecţie fiscală

(1) Selectarea contribuabililor/plătitorilor ce urmează a fi supuşi inspecţiei fiscale este efectuată

de către organul de inspecţie fiscală competent, în funcţie de nivelul riscului. Nivelul riscului se

stabileşte pe baza analizei de risc.

(2) Contribuabilul/Plătitorul nu poate face obiecţii cu privire la procedura de selectare folosită.

(3) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul solicitărilor primite de la alte

instituţii ale statului, precum şi în cazul în care în alte acte normative este prevăzută efectuarea

unei acţiuni de inspecţie fiscală.

ART. 122

Avizul de inspecţie fiscală

(1) Înaintea desfăşurării inspecţiei fiscale, organul de inspecţie fiscală are obligaţia să înştiinţeze,

în scris, contribuabilul/plătitorul în legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin

transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală.

(2) Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului/plătitorului, înainte de începerea

inspecţiei fiscale, astfel:

a) cu 30 de zile pentru marii contribuabili;

b) cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili/plătitori.

(3) Contribuabilul/Plătitorul poate renunţa la beneficiul perioadei de comunicare a avizului de

inspecţie fiscală prevăzut la alin. (2).

(4) Avizul de inspecţie fiscală se comunică la începerea inspecţiei fiscale în următoarele situaţii:

a) în cazul efectuării unei inspecţii fiscale la un contribuabil/plătitor aflat în procedura de

insolvenţă;

b) în cazul în care, ca urmare a unui control inopinat, se impune începerea imediată a inspecţiei

fiscale;

c) pentru extinderea inspecţiei fiscale la perioade sau creanţe fiscale, altele decât cele cuprinse

în avizul de inspecţie fiscală iniţial;

d) în cazul refacerii inspecţiei fiscale ca urmare a unei decizii de soluţionare a contestaţiei;

e) în cazul unor cereri ale contribuabilului/plătitorului pentru a căror soluţionare, ca urmare a

analizei de risc, este necesară efectuarea inspecţiei fiscale.

(5) În cazul prevăzut la alin. (2), după primirea avizului de inspecţie fiscală,

contribuabilul/plătitorul poate solicita, o singură dată, pentru motive justificate, amânarea datei de

începere a inspecţiei fiscale. Amânarea se aprobă sau se respinge prin decizie emisă de

conducătorul activităţii de inspecţie fiscală care se comunică contribuabilului. În cazul în care

cererea de amânare a fost admisă, în decizie se menţionează şi data la care a fost reprogramată

inspecţia fiscală.

(6) În cazul prevăzut la alin. (4), contribuabilul/plătitorul poate solicita suspendarea inspecţiei

fiscale. Prevederile art. 127 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(7) Avizul de inspecţie fiscală cuprinde:

a) temeiul juridic al inspecţiei fiscale;

b) data de începere a inspecţiei fiscale;

c) obligaţiile fiscale, alte obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală şi contabilă, precum şi perioadele

ce urmează a fi supuse inspecţiei fiscale;

d) posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale.

ART. 123

Începerea inspecţiei fiscale

(1) În situaţia în care data de începere a inspecţiei fiscale înscrisă în aviz este ulterioară împlinirii

termenului prevăzut la art. 122 alin. (2), inspecţia fiscală nu poate începe înainte de data înscrisă în

aviz.

(2) Data începerii inspecţiei fiscale este data menţionată în registrul unic de control ori de câte

ori există obligaţia ţinerii acestuia. În cazul contribuabilului/plătitorului care nu ţine sau nu prezintă

organului de inspecţie fiscală registrul unic de control, această dată se înscrie într-un proces-verbal

de constatare. Procesul-verbal se semnează de către organul de inspecţie fiscală şi

contribuabil/plătitor şi se înregistrează la registratura contribuabilului/plătitorului ori de câte ori

există o astfel de registratură.

(3) Dacă inspecţia fiscală nu poate începe în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data

prevăzută în aviz, contribuabilul/plătitorul este înştiinţat, în scris, asupra noii date de începere a

inspecţiei fiscale.

ART. 124

Obligaţia de colaborare a contribuabilului/plătitorului

(1) La începerea inspecţiei fiscale, contribuabilul/plătitorul trebuie informat că poate numi

persoane care să dea informaţii. Dacă informaţiile furnizate de contribuabil/plătitor sau de către

persoana numită de acesta sunt insuficiente, atunci organul de inspecţie fiscală se poate adresa şi

altor persoane pentru obţinerea de informaţii necesare realizării inspecţiei fiscale.

(2) Contribuabilul/Plătitorul are obligaţia să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale.

Acesta este obligat să dea informaţii, să prezinte la locul de desfăşurare a inspecţiei fiscale toate

documentele, precum şi orice alte date necesare clarificării situaţiilor de fapt relevante din punct

de vedere fiscal.

(3) Pe toată durata exercitării inspecţiei fiscale contribuabilul/plătitorul are dreptul de a

beneficia de asistenţă de specialitate sau juridică.

ART. 125

Locul şi timpul desfăşurării inspecţiei fiscale

(1) Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în spaţiile de lucru ale contribuabilului/plătitorului.

Contribuabilul/Plătitorul trebuie să pună la dispoziţie un spaţiu adecvat, precum şi logistica

necesară desfăşurării inspecţiei fiscale.

(2) Dacă nu există sau nu poate fi pus la dispoziţie un spaţiu de lucru adecvat pentru derularea

inspecţiei fiscale, atunci activitatea de inspecţie se poate desfăşura la sediul organului fiscal sau în

orice alt loc stabilit de comun acord cu contribuabilul/plătitorul.

(3) Indiferent de locul unde se desfăşoară inspecţia fiscală, organul de inspecţie fiscală are

dreptul să inspecteze locurile în care se desfăşoară activitatea, sau unde se află bunurile

impozabile, în prezenţa contribuabilului/plătitorului ori a unei persoane desemnate de acesta.

(4) Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în timpul programului de lucru al

contribuabilului/plătitorului. Inspecţia fiscală se poate desfăşura şi în afara programului de lucru al

contribuabilului/plătitorului, cu acordul scris al acestuia şi cu aprobarea conducătorului organului

de inspecţie fiscală.

ART. 126

Durata efectuării inspecţiei fiscale

(1) Durata efectuării inspecţiei fiscale este stabilită de organul de inspecţie fiscală, în funcţie de

obiectivele inspecţiei, şi nu poate fi mai mare de:

a) 180 de zile pentru contribuabilii mari, precum şi pentru contribuabilii/plătitorii care au sedii

secundare, indiferent de mărime;

b) 90 de zile pentru contribuabilii mijlocii;

c) 45 de zile pentru ceilalţi contribuabili.

(2) În cazul în care inspecţia fiscală nu se finalizează într-o perioadă reprezentând dublul

perioadei prevăzute la alin. (1), inspecţia fiscală încetează, fără a se emite raport de inspecţie

fiscală şi decizie de impunere sau decizie de nemodificare a bazei de impunere. În acest caz,

organul de inspecţie fiscală poate relua inspecţia, cu aprobarea organului ierarhic superior celui

care a aprobat inspecţia fiscală iniţială, o singură dată pentru aceeaşi perioadă şi aceleaşi obligaţii

fiscale, cu respectarea prevederilor art. 117 alin. (1).

(3) În cazul încetării inspecţiei fiscale potrivit alin. (2), prevederile art. 111 alin. (2) lit. b) nu sunt

aplicabile.

ART. 127

Suspendarea inspecţiei fiscale

(1) Conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecţii fiscale în

oricare din următoarele situaţii şi numai dacă apariţia acestei situaţii împiedică finalizarea

inspecţiei fiscale:

a) pentru desfăşurarea unuia sau mai multor controale încrucişate în legătură cu actele şi

operaţiunile efectuate de contribuabilul/plătitorul supus inspecţiei fiscale;

b) pentru ducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de organul de inspecţie fiscală, inclusiv în

situaţia în care acestea privesc elaborarea şi prezentarea dosarului preţurilor de transfer;

c) pentru emiterea unei decizii a Comisiei fiscale centrale;

d) pentru efectuarea unei expertize, potrivit art. 63;

e) pentru efectuarea de cercetări specifice în vederea identificării unor persoane sau stabilirii

realităţii unor tranzacţii;

f) pentru solicitarea de informaţii sau documente de la autorităţi, instituţii ori terţi, inclusiv de la

autorităţi fiscale din alte state, în legătură cu obiectul inspecţiei fiscale;

g) pentru finalizarea unor acţiuni de control fiscal efectuate în condiţiile legii la acelaşi

contribuabil/plătitor care pot influenţa rezultatele inspecţiei fiscale;

h) pentru efectuarea verificărilor la ceilalţi membri ai grupului fiscal unic, definit potrivit Codului

fiscal;

i) atunci când, în scopul valorificării informaţiilor rezultate din alte acţiuni de inspecţie fiscală sau

obţinute de la alte autorităţi ori de la terţi, se impune începerea de îndată a unei inspecţii fiscale la

un alt contribuabil/plătitor;

j) în alte cazuri temeinic justificate.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), inspecţia fiscală este suspendată până la data la care încetează

motivul suspendării, dar nu mai mult de 6 luni de la data suspendării.

(3) Conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecţii fiscale la

cererea justificată a contribuabilului/plătitorului. În acest caz, suspendarea nu poate fi mai mare de

3 luni.

(4) Conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecţii fiscale în

situaţia în care soluţionarea contestaţiei formulate împotriva unui act administrativ fiscal emis

anterior sau a unei acţiuni în contencios-administrativ, pentru acelaşi contribuabil/plătitor, poate

influenţa rezultatele inspecţiei fiscale în curs. În acest caz, inspecţia fiscală se reia după emiterea

deciziei de soluţionare a contestaţiei sau după data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

(5) Ori de câte ori conducătorul inspecţiei fiscale decide suspendarea inspecţiei, se emite o

decizie de suspendare care se comunică contribuabilului/plătitorului.

(6) Data reluării inspecţiei fiscale se aduce la cunoştinţa contribuabilului/plătitorului.

(7) Perioadele în care inspecţia fiscală este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei

acesteia.

ART. 128

Reverificarea

(1) Prin excepţie de la prevederile art. 118 alin. (3), conducătorul organului de inspecţie fiscală

poate decide reverificarea unor tipuri de obligaţii fiscale pentru o anumită perioadă impozabilă, ca

urmare a apariţiei unor date suplimentare necunoscute organului de inspecţie fiscală la data

efectuării inspecţiei fiscale, care influenţează rezultatele acesteia.

(2) Prin date suplimentare se înţelege informaţii, documente sau alte înscrisuri obţinute ca

urmare a unor controale inopinate desfăşurate la alţi contribuabili/plătitori ori comunicate

organului fiscal de către organele de urmărire penală sau de alte autorităţi publice ori obţinute în

orice mod de organul de inspecţie fiscală, de natură să modifice rezultatele inspecţiei fiscale

anterioare.

(3) La începerea acţiunii de reverificare, organul de inspecţie fiscală este obligat să comunice

contribuabilului/plătitorului decizia de reverificare, care poate fi contestată în condiţiile prezentului

cod. Decizia se comunică în condiţiile prevăzute la art. 122 alin. (2) - (6). În acest caz nu se emite şi

nu se comunică aviz de inspecţie fiscală.

(4) Decizia de reverificare conţine, pe lângă elementele prevăzute la art. 46 şi elementele

prevăzute la art. 122 alin. (7) lit. b) - d).

ART. 129

Refacerea inspecţiei fiscale

(1) În situaţia în care, ca urmare a deciziei de soluţionare emise potrivit art. 279 se desfiinţează

total sau parţial actul administrativ-fiscal atacat, emis în procedura de inspecţie fiscală, organul de

inspecţie fiscală reface inspecţia fiscală, cu respectarea dispoziţiilor art. 276 alin. (3).

(2) Refacerea inspecţiei fiscale trebuie să respecte strict perioadele fiscale, precum şi

considerentele deciziei de soluţionare a contestaţiei care au condus la desfiinţare, astfel cum

acestea sunt menţionate în decizie.

(3) Refacerea inspecţiei fiscale şi emiterea noului act administrativ-fiscal sunt posibile chiar dacă

pentru perioadele şi obligaţiile fiscale vizate de refacere s-a anulat rezerva verificării ulterioare

potrivit art. 94 alin. (3).

(4) Refacerea inspecţiei fiscale se realizează de către o altă echipă de inspecţie fiscală decât cea

care a încheiat actul desfiinţat.

ART. 130

Dreptul contribuabilului/plătitorului de a fi informat

(1) Contribuabilul/Plătitorul trebuie informat pe parcursul desfăşurării inspecţiei fiscale despre

aspectele constatate în cadrul acţiunii de inspecţie fiscală, iar la încheierea acesteia, despre

constatările şi consecinţele lor fiscale.

(2) Organul de inspecţie fiscală comunică contribuabilului/plătitorului proiectul de raport de

inspecţie fiscală, în format electronic sau pe suport hârtie, acordându-i acestuia posibilitatea de a-

şi exprima punctul de vedere. În acest scop, odată cu comunicarea proiectului de raport, organul

de inspecţie fiscală comunică şi data, ora şi locul la care va avea loc discuţia finală.

(3) Contribuabilul/Plătitorul poate renunţa la discuţia finală, notificând acest fapt organului de

inspecţie fiscală.

(4) Data încheierii inspecţiei fiscale este data programată pentru discuţia finală cu

contribuabilul/plătitorul sau data notificării de către contribuabil/plătitor că renunţă la acest drept.

(5) Contribuabilul/Plătitorul are dreptul să îşi prezinte, în scris, punctul de vedere cu privire la

constatările organului de inspecţie fiscală, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data

încheierii inspecţiei fiscale. În cazul marilor contribuabili termenul de prezentare a punctului de

vedere este de cel mult 7 zile lucrătoare. Termenul poate fi prelungit pentru motive justificate cu

acordul conducătorului organului de inspecţie fiscală.

ART. 131

Rezultatul inspecţiei fiscale

(1) Rezultatul inspecţiei fiscale se consemnează, în scris, într-un raport de inspecţie fiscală, în

care se prezintă constatările organului de inspecţie fiscală din punctul de vedere faptic şi legal şi

consecinţele lor fiscale.

(2) Raportul de inspecţie fiscală se întocmeşte la finalizarea inspecţiei fiscale şi cuprinde toate

constatările în legătură cu perioadele şi obligaţiile fiscale verificate, precum şi în legătură cu alte

obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală şi contabilă ce au făcut obiectul verificării. În cazul în care

contribuabilul/plătitorul şi-a exercitat dreptul prevăzut la art. 130 alin. (5), raportul de inspecţie

fiscală cuprinde şi opinia organului de inspecţie fiscală, motivată în drept şi în fapt, cu privire la

punctul de vedere exprimat de contribuabil/plătitor.

(3) La raportul de inspecţie fiscală se anexează, ori de câte ori este cazul, acte privind constatări

efectuate la sediul contribuabilului/plătitorului sau la sediile secundare ale acestuia, cum ar fi

procese-verbale încheiate cu ocazia controalelor inopinate sau de constatare la faţa locului şi alte

asemenea acte.

(4) Raportul de inspecţie fiscală stă la baza emiterii:

a) deciziei de impunere, pentru diferenţe în plus sau în minus de obligaţii fiscale principale

aferente diferenţelor de baze de impozitare;

b) deciziei de nemodificare a bazelor de impozitare, dacă nu se constată diferenţe ale bazelor de

impozitare şi respectiv de obligaţii fiscale principale;

c) deciziei de modificare a bazelor de impozitare dacă se constată diferenţe ale bazelor de

impozitare, dar fără stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale principale.

(5) Deciziile prevăzute la alin. (4) se emit în termen de cel mult 25 de zile lucrătoare de la data

încheierii inspecţiei fiscale.

(6) Deciziile prevăzute la alin. (4) se comunică contribuabilului/plătitorului în condiţiile art. 47.

ART. 132

Sesizarea organelor de urmărire penală

(1) Organul de inspecţie fiscală are obligaţia de a sesiza organele judiciare competente în

legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elemente

constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală.

(2) În situaţiile prevăzute la alin. (1) organul de inspecţie fiscală are obligaţia de a întocmi proces-

verbal semnat de organul de inspecţie fiscală şi de către contribuabilul/plătitorul supus inspecţiei,

cu sau fără explicaţii ori obiecţiuni din partea contribuabilului/plătitorului. În cazul în care cel supus

inspecţiei fiscale refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecţie fiscală consemnează

despre aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile procesul-verbal trebuie comunicat

contribuabilului/plătitorului.

(3) Procesul-verbal întocmit potrivit alin. (2) reprezintă act de sesizare şi stă la baza

documentaţiei de sesizare a organelor de urmărire penală.

ART. 133

Decizia de impunere provizorie

(1) Pe perioada desfăşurării inspecţiei fiscale, organul de inspecţie fiscală emite decizii de

impunere provizorii pentru obligaţiile fiscale principale suplimentare aferente unei perioade şi unui

tip de obligaţie verificată. În acest caz, prin excepţie de la prevederile art. 131, nu se întocmeşte

raport de inspecţie fiscală. În acest scop, organul fiscal informează în cel mult 5 zile lucrătoare,

contribuabilul/plătitorul cu privire la finalizarea unei perioade fiscale şi a unui tip de obligaţie

fiscală verificată.

(2) Deciziile de impunere provizorii prevăzute la alin. (1) se emit la cererea

contribuabilului/plătitorului, în scopul plăţii obligaţiilor fiscale suplimentare.

(3) Obligaţiile fiscale stabilite prin decizii de impunere provizorii se includ în deciziile întocmite în

condiţiile art. 131 şi se contestă împreună cu acestea. Sumele stabilite prin decizie de impunere

provizorie se regularizează în decizia de impunere emisă potrivit art. 131.

(4) Titlul de creanţă prevăzut la alin. (1) devine executoriu la data la care devine executorie

decizia de impunere emisă potrivit art. 131.

CAPITOLUL II

Controlul inopinat

ART. 134

Obiectul controlului inopinat

(1) Organul fiscal poate efectua un control fără înştiinţarea prealabilă a

contribuabilului/plătitorului, denumit în continuare control inopinat.

(2) Controlul inopinat constă în:

a) verificarea faptică şi documentară, în principal, ca urmare a unor informaţii cu privire la

existenţa unor fapte de încălcare a legislaţiei fiscale;

b) verificarea documentelor şi operaţiunilor impozabile ale unui contribuabil/plătitor, în corelaţie

cu cele deţinute de persoana sau entitatea supusă unui control fiscal, denumită control încrucişat;

c) verificarea unor elemente ale bazei de impozitare sau cu privire la situaţia fiscală faptică,

precum şi constatarea, analizarea şi evaluarea unui risc fiscal specific.

(3) Durata efectuării controlului inopinat este stabilită de conducătorul organului de control, în

funcţie de obiectivele controlului, şi nu poate fi mai mare de 30 de zile.

(4) Pentru aceleaşi operaţiuni şi obligaţiile fiscale aferente acestora nu se poate derula

concomitent şi un control inopinat cu o inspecţie fiscală derulată la acelaşi contribuabil.

ART. 135

Reguli privind desfăşurarea controlului inopinat

(1) La începerea controlului inopinat, organul de control este obligat să prezinte

contribuabilului/plătitorului legitimaţia de control şi ordinul de serviciu.

(2) Efectuarea controlului inopinat trebuie consemnată în registrul unic de control, potrivit legii.

(3) La finalizarea controlului inopinat se încheie proces-verbal, care constituie mijloc de probă în

sensul art. 55. Un exemplar al procesului-verbal se comunică contribuabilului/plătitorului.

(4) Contribuabilul/Plătitorul îşi poate exprima punctul de vedere faţă de constatările menţionate

în procesul-verbal în termen de 5 zile lucrătoare de la comunicare.

(5) Prevederile art. 113 alin. (2) lit. a), b), e), f), g), j), k) şi l), art. 118 alin. (8), art. 124, 125 şi art.

132 sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul controlului inopinat.

CAPITOLUL III

Controlul antifraudă

ART. 136

Competenţa de efectuare a controlului operativ şi inopinat

Controlul operativ şi inopinat se efectuează de către inspectorii antifraudă, cu excepţia celor din

cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor, în condiţiile legii.

ART. 137

Reguli privind controlul operativ şi inopinat

(1) Controlul operativ şi inopinat se poate efectua şi în scopul realizării de operaţiuni de control

tematic care reprezintă activitatea de verificare prin care se urmăreşte constatarea, analizarea şi

evaluarea unui risc fiscal specific uneia sau mai multor activităţi economice determinate.

(2) La începerea controlului operativ şi inopinat, inspectorul antifraudă este obligat să se

legitimeze în condiţiile legii.

(3) Ori de câte ori controlul operativ şi inopinat se efectuează la sediul social sau la sediile

secundare ale contribuabilului/plătitorului, acesta se consemnează în registrul unic de control,

potrivit legii.

(4) La finalizarea controlului operativ şi inopinat se încheie procese-verbale de control/acte de

control, în condiţiile legii.

CAPITOLUL IV

Verificarea situaţiei fiscale personale de către organul fiscal central

ART. 138

Obiectul şi regulile privind verificarea persoanelor fizice

(1) Organul fiscal central are dreptul de a efectua o verificare fiscală a ansamblului situaţiei

fiscale personale a persoanei fizice cu privire la impozitul pe venit.

(2) Pentru verificarea situaţiei fiscale personale a persoanei fizice, organul fiscal central

efectuează următoarele activităţi preliminare:

a) analiza de risc pentru stabilirea riscului probabil pentru un grup de persoane fizice sau pentru

cazuri punctuale, la solicitarea unor instituţii ori autorităţi publice;

b) selectarea grupului de persoane care vor fi supuse verificării fiscale prealabile documentare;

c) verificarea fiscală prealabilă documentară.

(3) Competenţa de exercitare a verificării situaţiei fiscale personale şi a activităţilor preliminare

acesteia se stabileşte prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. Aparatul central al A.N.A.F. are

competenţă în efectuarea verificării persoanelor fizice, potrivit prezentului capitol, pe întregul

teritoriu al ţării.

(4) Prin situaţie fiscală personală se înţelege totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor de natură

patrimonială, a fluxurilor de trezorerie şi a altor elemente de natură să determine starea de fapt

fiscală reală a persoanei fizice pe perioada verificată.

(5) Verificarea fiscală prealabilă documentară constă în compararea între, pe de o parte,

veniturile declarate de persoana fizică sau de plătitori şi, pe de altă parte, veniturile estimate

determinate în baza situaţiei fiscale personale a persoanei fizice. Această verificare se efectuează

având în vedere documentele şi informaţiile deţinute/obţinute de organul fiscal central care au

relevanţă pentru determinarea situaţiei fiscale, fără notificarea persoanei fizice.

(6) Dacă organul fiscal central constată o diferenţă semnificativă între, pe de o parte, veniturile

declarate de persoana fizică sau de plătitori şi, pe de altă parte, veniturile estimate determinate în

baza situaţiei fiscale personale, acesta continuă verificarea prevăzută la alin. (1) prin comunicarea

avizului de verificare. Diferenţa este semnificativă dacă între veniturile estimate calculate în baza

situaţiei fiscale personale şi veniturile declarate de persoana fizică sau de plătitori este o diferenţă

mai mare de 10% din veniturile declarate, dar nu mai puţin de 50.000 lei.

(7) În situaţia în care organul fiscal central constată diferenţe semnificative conform alin. (6),

acesta solicită persoanei fizice prezentarea, în termen de cel mult 60 de zile de la comunicarea

avizului de verificare, sub sancţiunea decăderii, de documente justificative sau alte clarificări

relevante pentru situaţia sa fiscală. Termenul se poate prelungi cu 30 de zile, o singură dată, la

solicitarea justificată a persoanei fizice, cu acordul organului fiscal central.

(8) Persoana supusă verificării are obligaţia de a depune o declaraţie de patrimoniu şi de venituri

la solicitarea organului fiscal central. În situaţia în care solicitarea are loc odată cu comunicarea

avizului de verificare, declaraţia se depune în termenul prevăzut la alin. (7). În acest caz, solicitarea

se anexează la avizul de verificare. În situaţia în care solicitarea are loc pe perioada verificării,

declaraţia se depune în termen de 15 zile de la data comunicării solicitării.

(9) Elementele de patrimoniu şi de venituri ce trebuie declarate de persoana fizică supusă

verificării, precum şi modelul declaraţiei se stabilesc prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

(10) Cu ocazia verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central stabileşte veniturile

obţinute de persoana fizică în cursul perioadei verificate. În acest scop organul fiscal central

utilizează metode indirecte de stabilire a veniturilor, aprobate prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

(11) În cazul în care există diferenţe între veniturile stabilite potrivit alin. (10) şi veniturile

declarate de persoana fizică, organul fiscal central solicită persoanei fizice informaţii şi documente

pentru clarificarea diferenţei.

(12) Organul fiscal central apreciază asupra metodei indirecte folosite şi a întinderii acesteia, în

limitele rezonabilităţii şi echităţii, asigurând o proporţie justă între scopul urmărit şi mijloacele

utilizate pentru atingerea acestuia.

(13) Ori de câte ori, pe parcursul verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central

apreciază că sunt necesare noi documente sau informaţii relevante pentru verificare, le poate

solicita persoanei fizice, în condiţiile prezentului cod. În acest caz, organul fiscal central stabileşte

un termen rezonabil, care nu poate fi mai mic de 10 zile, pentru prezentarea documentelor şi/sau a

informaţiilor solicitate.

(14) Pe parcursul derulării verificării situaţiei fiscale personale, persoana fizică supusă verificării

are dreptul să prezinte orice documente justificative sau explicaţii pentru stabilirea situaţiei fiscale

reale. Cu ocazia prezentării documentelor justificative sau explicaţiilor, concluziile se consemnează

într-un document semnat de ambele părţi. În cazul în care persoana fizică verificată refuză

semnarea documentului, se consemnează refuzul de semnare.

(15) La începerea verificării situaţiei fiscale personale, persoana fizică verificată este informată că

poate numi persoane care să dea informaţii.

(16) Dacă informaţiile persoanei fizice verificate sau cele ale persoanei numite de aceasta sunt

insuficiente, atunci organul fiscal central se poate adresa şi altor persoane pentru obţinerea de

informaţii, în condiţiile prezentului cod.

(17) Persoana fizică verificată trebuie informată pe parcursul desfăşurării verificării situaţiei

fiscale personale asupra constatărilor rezultate din verificare.

(18) Verificarea situaţiei fiscale personale se efectuează o singură dată pentru impozitul pe venit

şi pentru fiecare perioadă impozabilă.

ART. 139

Drepturile şi obligaţiile organului fiscal central

În scopul verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central poate proceda la:

a) solicitarea, în condiţiile legii, de informaţii de la autorităţi şi instituţii publice;

b) analiza tuturor informaţiilor, documentelor şi a altor mijloace de probă referitoare la situaţia

fiscală a persoanei fizice verificate;

c) confruntarea informaţiilor obţinute prin administrarea mijloacelor de probă cu cele din

declaraţiile fiscale depuse, conform legii, de persoana fizică verificată sau, după caz, de plătitorii de

venit ori terţe persoane;

d) solicitarea, în condiţiile legii, de informaţii, clarificări, explicaţii, documente şi alte asemenea

mijloace de probă de la persoana fizică verificată şi/sau de la persoane cu care aceasta a avut ori

are raporturi economice sau juridice;

e) discutarea constatărilor organului fiscal central cu persoana fizică verificată şi/sau cu

împuterniciţii acesteia;

f) stabilirea, dacă este cazul, a bazei de impozitare, ajustată pe fiecare categorie de venit, precum

şi a obligaţiilor fiscale corespunzătoare acesteia;

g) dispunerea măsurilor asigurătorii, în condiţiile legii.

ART. 140

Perioada, locul şi durata desfăşurării verificării situaţiei fiscale personale

(1) Perioada pentru care se determină starea de fapt fiscală a persoanei fizice verificate este

perioada impozabilă definită de Codul fiscal.

(2) Verificarea situaţiei fiscale personale se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a

dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiscale.

(3) Verificarea situaţiei fiscale personale se desfăşoară la sediul organului fiscal central sau, la

cererea persoanei fizice supuse verificării, la domiciliul său ori la domiciliul/sediul persoanei care îi

acordă asistenţă de specialitate sau juridică potrivit art. 124 alin. (3).

(4) Solicitarea scrisă a persoanei fizice pentru desfăşurarea verificării la domiciliul său sau la

domiciliul/sediul persoanei care îi acordă asistenţă se depune la organul fiscal înainte de data

începerii verificării fiscale înscrisă în avizul de verificare. Cererea se soluţionează în termen de 5 zile

de la înregistrare.

(5) Pentru efectuarea verificării la domiciliul persoanei fizice sau la domiciliul/sediul persoanei

care îi acordă asistenţă de specialitate ori juridică trebuie ca spaţiul pus la dispoziţia organului fiscal

central să fie adecvat pentru efectuarea verificărilor. Prin spaţiu adecvat desfăşurării verificărilor se

înţelege asigurarea unui spaţiu, în limita posibilităţii persoanei fizice, care să permită desfăşurarea

activităţilor legate de controlul documentelor şi elaborarea actului de control.

(6) Durata efectuării verificării situaţiei fiscale personale este stabilită de organul fiscal central şi

nu poate fi mai mare de 6 luni de la data începerii verificării fiscale comunicată, respectiv de 12

luni în cazul în care sunt necesare informaţii din străinătate.

(7) Perioadele prevăzute de lege sau stabilite de organul fiscal central pentru prezentarea

documentelor şi/sau a informaţiilor solicitate nu sunt incluse în calculul duratei verificării fiscale.

ART. 141

Avizul de verificare

(1) Avizul de verificare prevăzut la art. 138 alin. (6) cuprinde:

a) temeiul juridic al verificării;

b) data de începere a verificării;

c) perioada ce urmează a fi supusă verificării;

d) posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a verificării. Amânarea se poate solicita

o singură dată, pentru motive justificate;

e) solicitarea de informaţii şi înscrisuri relevante pentru verificare.

(2) Cererea de amânare prevăzută la alin. (1) lit. d) se soluţionează în termen de cel mult 5 zile

de la data înregistrării acesteia. În situaţia în care organul fiscal central a aprobat amânarea datei

de începere a verificării fiscale, comunică persoanei fizice data la care a fost reprogramată acţiunea

de verificare fiscală.

(3) Prin avizul de verificare, persoana fizică este înştiinţată că are dreptul de a beneficia de

asistenţă de specialitate sau juridică.

ART. 142

Suspendarea verificării

(1) Verificarea situaţiei fiscale personale poate fi suspendată când este îndeplinită una dintre

următoarele condiţii şi numai dacă neîndeplinirea acesteia împiedică finalizarea verificării:

a) pentru efectuarea unei expertize potrivit prezentului cod;

b) pentru efectuarea de cercetări în vederea identificării unor persoane sau în vederea stabilirii

realităţii unor tranzacţii;

c) la solicitarea scrisă a persoanei fizice ca urmare a apariţiei unei situaţii obiective, confirmată

de organul fiscal central desemnat pentru efectuarea verificării, care conduce la imposibilitatea

continuării verificării. Pe parcursul unei verificări, persoana fizică poate solicita suspendarea

acesteia doar o singură dată;

d) pentru solicitarea unor informaţii suplimentare de la terţe persoane sau de la autorităţile

fiscale similare din alte state;

e) la propunerea structurii care coordonează activitatea de verificare fiscală a persoanelor fizice,

pentru valorificarea unor informaţii rezultate din alte verificări, primite de la alte autorităţi sau

instituţii publice ori de la terţi.

(2) Data de la care se suspendă acţiunea de verificare este comunicată persoanei fizice prin

decizie de suspendare.

(3) După încetarea condiţiilor care au generat suspendarea, verificarea situaţiei fiscale personale

este reluată, data acesteia fiind comunicată în scris persoanei fizice.

ART. 143

Dreptul de colaborare al persoanei fizice verificate

Persoana fizică verificată are dreptul să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale, în

condiţiile legii. Aceasta are dreptul să dea informaţii, să prezinte înscrisuri relevante pentru

verificarea fiscală, precum şi orice alte date necesare clarificării situaţiilor de fapt relevante din

punct de vedere fiscal.

ART. 144

Reverificarea

Prin excepţie de la prevederile art. 138 alin. (18), conducătorul organului fiscal central

competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă de la data încheierii verificării

fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie apar date suplimentare necunoscute

organului fiscal la data efectuării verificării.

ART. 145

Raportul de verificare

(1) Rezultatul verificării situaţiei fiscale personale se consemnează într-un raport scris în care se

prezintă constatările din punct de vedere faptic şi legal.

(2) La raportul privind rezultatele verificării se anexează documentele care au stat la baza

constatărilor, documentele întâlnirilor şi orice alte acte care au legătură cu constatările efectuate în

cauză. Documentele prezentate de persoana fizică verificată se predau organului fiscal central, sub

semnătură.

(3) La finalizarea verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central prezintă persoanei

fizice constatările şi consecinţele lor fiscale, acordându-i acesteia posibilitatea de a-şi exprima

punctul de vedere potrivit art. 9, cu excepţia cazului în care bazele de impozitare nu au suferit nicio

modificare în urma verificării sau a cazului în care persoana fizică renunţă la acest drept şi notifică,

în scris, acest fapt organului fiscal.

(4) Data, ora şi locul prezentării concluziilor se comunică, în scris, persoanei fizice, în timp util.

(5) Persoana fizică are dreptul să prezinte, în scris, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la

data prezentării concluziilor, punctul de vedere cu privire la constatările verificării situaţiei fiscale

personale, punct de vedere ce se anexează la raportul de verificare şi asupra căruia organul fiscal

central se pronunţă în cuprinsul raportului.

ART. 146

Decizia de impunere

(1) Raportul prevăzut la art. 145 stă la baza emiterii deciziei de impunere sau, după caz, a unei

decizii de încetare a procedurii de verificare, în cazul în care nu se ajustează baza de impozitare.

(2) Decizia de impunere sau de încetare a procedurii de verificare se comunică persoanei fizice

verificate.

(3) În cazul în care se constată că declaraţiile fiscale, documentele şi informaţiile prezentate în

cadrul procedurii de verificare sunt incorecte, incomplete, false sau dacă persoana fizică verificată

refuză, în cadrul aceleiaşi proceduri, prezentarea documentelor pentru verificare ori acestea nu

sunt prezentate în termenul legal sau persoana se sustrage prin orice alte mijloace de la verificare,

organul fiscal central stabileşte baza de impozitare ajustată pentru impozitul pe venit şi emite

decizia de impunere.

ART. 147

Alte norme aplicabile

Dispoziţiile prezentului capitol se completează cu dispoziţiile capitolului I în măsura în care nu

contravin regulilor speciale privind verificarea situaţiei fiscale personale.

CAPITOLUL V

Verificarea documentară

ART. 148

Sfera şi obiectul verificării documentare

(1) Pentru stabilirea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului/plătitorului, organul fiscal poate

proceda la o verificare documentară.

(2) Verificarea documentară constă în efectuarea unei analize de coerenţă a situaţiei fiscale a

contribuabilului/plătitorului, pe baza documentelor existente la dosarul fiscal al

contribuabilului/plătitorului, precum şi pe baza oricăror informaţii şi documente transmise de terţi

sau deţinute de organul fiscal, care au relevanţă pentru determinarea situaţiei fiscale.

ART. 149

Rezultatul verificării documentare

(1) În situaţia în care, ca urmare a verificării documentare, organul fiscal constată diferenţe faţă

de creanţele fiscale, veniturile sau bunurile impozabile şi/sau informaţiile în legătură cu acestea

declarate de contribuabil/plătitor, acesta înştiinţează contribuabilul/plătitorul despre constatările

efectuate. Odată cu înştiinţarea, organul fiscal solicită şi documentele pe care

contribuabilul/plătitorul trebuie să le prezinte în vederea clarificării situaţiei fiscale.

(2) În cazul în care documentele solicitate potrivit alin. (1) nu au fost prezentate de

contribuabil/plătitor în termen de 30 de zile de la comunicarea înştiinţării sau documentele

prezentate nu sunt suficiente pentru clarificarea situaţiei fiscale, organul fiscal stabileşte

diferenţele de creanţe fiscale datorate prin emiterea unei decizii de impunere sau dispune

măsurile necesare respectării prevederilor legale, după caz.

(3) Decizia de impunere prevăzută la alin. (2) este o decizie sub rezerva verificării ulterioare.

(4) Decizia de impunere emisă în condiţiile prezentului articol fără audierea

contribuabilului/plătitorului este nulă.

CAPITOLUL VI

Dispoziţii finale privind controlul fiscal efectuat de organul fiscal central

ART. 150

Regimul actelor de sesizare a organelor de urmărire penală

(1) Procesele-verbale de sesizare a organelor de urmărire penală prin care organele fiscale

constată situaţii de fapt ce ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni, precum şi

procesele-verbale încheiate la solicitarea organelor de urmărire penală, prin care se evaluează

prejudiciul nu sunt acte administrativ-fiscale în sensul prezentului cod.

(2) Pe baza proceselor-verbale prevăzute la alin. (1), organul fiscal organizează evidenţa fiscală a

sumelor reprezentând prejudiciul înscrise în aceste procese-verbale, distinct de evidenţa

creanţelor fiscale.

(3) Contribuabilul/Plătitorul sau altă persoană interesată poate să plătească sumele înscrise în

procesele-verbale prevăzute la alin. (1) sau, după caz, pretenţiile organului fiscal înscrise în

documentele prin care s-a constituit parte civilă în procesul penal.

(4) Ori de câte ori, prin actele emise de organele judiciare, rezultă că persoana care a efectuat

plata nu datorează sumele achitate, acestea se restituie. În acest caz, dreptul la restituire se naşte

la data comunicării actului de către organul judiciar.

(5) Procedura de aplicare a prezentului articol se aprobă astfel:

a) prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal

central;

b) prin ordin comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului

finanţelor publice, în cazul creanţelor fiscale administrate de organele fiscale locale.

ART. 151

Dispoziţii finale privind controlul fiscal efectuat de organul fiscal central şi local

(1) Delimitarea competenţelor diferitelor structuri de control din cadrul A.N.A.F. se realizează

prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

(2) Structurile de control din cadrul A.N.A.F. au obligaţia de a colabora în scopul efectuării

controlului fiscal prevăzut de prezentul titlu, în condiţiile stabilite prin ordinul prevăzut la alin. (1).

(3) Delimitarea competenţelor diferitelor structuri de control din cadrul organului fiscal local se

realizează prin hotărâre a autorităţii deliberative.

TITLUL VII

Colectarea creanţelor fiscale

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

ART. 152

Colectarea creanţelor fiscale

(1) În sensul prezentului titlu, colectarea creanţelor fiscale reprezintă totalitatea activităţilor care

au ca scop stingerea creanţelor fiscale.

(2) Colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă fiscală sau al unui titlu

executoriu, după caz.

ART. 153

Evidenţa creanţelor fiscale

(1) În scopul exercitării activităţii de colectare a creanţelor fiscale, organul fiscal organizează,

pentru fiecare contribuabil/plătitor, evidenţa creanţelor fiscale şi modul de stingere a acestora.

Evidenţa se organizează pe baza titlurilor de creanţă fiscală şi a actelor referitoare la stingerea

creanţelor fiscale.

(2) Contribuabilul/Plătitorul are acces la informaţiile din evidenţa creanţelor fiscale, la cererea

acestuia, adresată organului fiscal competent.

(3) Accesul la evidenţa creanţelor fiscale se efectuează potrivit procedurii şi condiţiilor aprobate,

astfel:

a) prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în cazul evidenţei creanţelor fiscale organizate de organul

fiscal central;

b) prin ordin comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului

finanţelor publice, în cazul evidenţei creanţelor fiscale organizate de organul fiscal local.

ART. 154

Scadenţa creanţelor fiscale

(1) Creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte

legi care le reglementează.

(2) În cazul în care legea nu prevede scadenţa, aceasta se stabileşte astfel:

a) prin ordin al ministrului finanţelor publice, în cazul creanţelor fiscale administrate de organul

fiscal central;

b) prin ordin comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului

finanţelor publice, în cazul creanţelor fiscale administrate de organele fiscale locale.

(3) Pentru creanţele fiscale administrate de organul fiscal central stabilite pe baza declaraţiilor de

impunere, care se plătesc în contul unic şi care au scadenţa diferită de data de 25, aceasta se

înlocuieşte cu data de 25 a lunii prevăzute de actul normativ care le reglementează.

ART. 155

Prevederi speciale privind scadenţa şi declararea creanţelor fiscale

(1) Persoanele juridice care, în cursul unei perioade fiscale, se dizolvă cu lichidare potrivit legii,

au obligaţia să depună declaraţiile fiscale şi să plătească obligaţiile fiscale aferente până la data

depunerii bilanţului în condiţiile legii.

(2) Creanţele fiscale administrate de organul fiscal central pentru care, potrivit Codului fiscal sau

altor legi care le reglementează, scadenţa şi/sau termenul de declarare se împlinesc la 25

decembrie, sunt scadente şi/sau se declară până la data de 21 decembrie. În situaţia în care data

de 21 decembrie, este zi nelucrătoare, creanţele fiscale sunt scadente şi/sau se declară până în

ultima zi lucrătoare anterioară datei de 21 decembrie.

(3) Obligaţiile fiscale stabilite de organul fiscal central prin decizii de plăţi anticipate comunicate

după expirarea termenelor de plată prevăzute de Codul fiscal, în cazul contribuabililor care nu au

avut obligaţia efectuării de plăţi anticipate în anul precedent întrucât nu au realizat venituri sunt

scadente în termen de 5 zile de la data comunicării deciziei de plăţi anticipate.

ART. 156

Termenele de plată

(1) Pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţiile fiscale accesorii, stabilite

prin decizie potrivit legii, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării deciziei,

astfel:

a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1 - 15 din lună, termenul de plată este până

la data de 5 a lunii următoare, inclusiv;

b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16 - 31 din lună, termenul de plată este până

la data de 20 a lunii următoare, inclusiv.

(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi în următoarele cazuri:

a) al deciziei de atragere a răspunderii solidare, emisă potrivit art. 26;

b) al deciziei emise potrivit art. 100 în cazul în care legea nu prevede un alt termen de plată;

c) al deciziei de impunere emise de organul fiscal, potrivit legii, pe baza declaraţiei rectificative

depuse de contribuabil.

(3) Pentru obligaţiile fiscale eşalonate la plată, precum şi pentru accesoriile acestora termenul de

plată se stabileşte prin documentul prin care se acordă eşalonarea.

ART. 157

Obligaţii fiscale restante

(1) Prin obligaţii fiscale restante se înţelege:

a) obligaţii fiscale pentru care s-a împlinit scadenţa sau termenul de plată;

b) diferenţele de obligaţii fiscale principale şi accesorii stabilite prin decizie de impunere, chiar

dacă pentru acestea nu s-a împlinit termenul de plată prevăzut la art. 156 alin. (1).

(2) Nu sunt considerate obligaţii fiscale restante:

a) obligaţiile fiscale pentru care s-au acordat şi sunt în derulare înlesniri la plată, potrivit legii,

dacă pentru acestea nu s-a împlinit termenul de plată prevăzut în actul de acordare a înlesnirii;

b) obligaţiile fiscale stabilite în acte administrative fiscale a căror executare este suspendată în

condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare;

c) obligaţiile fiscale cu termene de plată viitoare stabilite în planul de reorganizare judiciară

aprobat în condiţiile legii.

(3) Nu se consideră că un contribuabil înregistrează obligaţii fiscale restante în situaţia în care

suma obligaţiilor fiscale înscrise în certificatul de atestare fiscală emis de organul fiscal, este mai

mică sau egală cu suma de rambursat/restituit. În certificatul de atestare fiscală se face menţiune

în acest sens.

ART. 158

Certificatul de atestare fiscală emis de organul fiscal central

(1) Certificatul de atestare fiscală se emite de organul fiscal central competent la solicitarea

contribuabilului/plătitorului. Certificatul se emite şi din oficiu sau la solicitarea altor autorităţi

publice, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de reglementările legale în vigoare, precum şi la

solicitarea oricărei persoane care deţine titluri de participare la o societate.

(2) Certificatul de atestare fiscală se eliberează pe baza datelor cuprinse în evidenţa creanţelor

fiscale a organului fiscal central competent şi cuprinde obligaţiile fiscale restante existente în sold

în ultima zi a lunii anterioare depunerii cererii şi nestinse până la data eliberării acestuia, precum şi

alte creanţe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii şi existente în evidenţa

organului fiscal central în vederea recuperării.

(3) În certificatul de atestare fiscală se înscriu orice alte menţiuni cu privire la situaţia fiscală a

contribuabilului/plătitorului, prevăzute prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

(4) Organul fiscal central emitent înscrie în certificatul de atestare fiscală sumele certe, lichide şi

exigibile pe care contribuabilul/plătitorul solicitant le are de încasat de la autorităţi contractante

definite potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de

achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de

servicii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările şi

completările ulterioare. Înscrierea se face în baza unui document eliberat de autoritatea

contractantă prin care se certifică faptul că sumele sunt certe, lichide şi exigibile.

(5) Certificatul de atestare fiscală se emite în maximum 3 zile lucrătoare de la data depunerii

cererii şi poate fi utilizat de persoana interesată pe o perioadă de până la 30 de zile de la data

eliberării. În cazul persoanelor fizice, perioada în care poate fi utilizat este de până la 90 de zile de

la data eliberării. Pe perioada de utilizare, certificatul poate fi prezentat de contribuabil/plătitor, în

original sau în copie legalizată, oricărui solicitant.

(6) Prin excepţie de la prevederile alin. (5), în situaţia contribuabilului/plătitorului supus unei

inspecţii fiscale şi care solicită eliberarea unui certificat de atestare fiscală în scopul radierii din

registrele în care a fost înregistrat, certificatul de atestare fiscală se emite în termen de 5 zile

lucrătoare de la data emiterii deciziei de impunere sau a deciziei de nemodificare a bazei de

impozitare, după caz.

ART. 159

Certificatul de atestare fiscală emis de organul fiscal local

(1) Certificatul de atestare fiscală se emite de organul fiscal local, la solicitarea

contribuabilului/plătitorului. Certificatul se emite şi la solicitarea autorităţilor publice în cazurile şi

în condiţiile prevăzute de reglementările legale în vigoare, precum şi la solicitarea notarului public,

conform delegării date de către contribuabil.

(2) Certificatul de atestare fiscală se eliberează pe baza datelor cuprinse în evidenţa creanţelor

fiscale a organului fiscal local şi cuprinde obligaţiile fiscale restante şi, după caz, obligaţiile fiscale

scadente până în prima zi a lunii următoare depunerii cererii, precum şi alte creanţe bugetare

individualizate în titluri executorii emise potrivit legii şi existente în evidenţa organului fiscal local în

vederea recuperării.

(3) Certificatul de atestare fiscală se emite în termen de cel mult două zile lucrătoare de la data

solicitării şi este valabil 30 de zile de la data emiterii.

(4) Certificatul de atestare fiscală emis în condiţiile prezentului articol poate fi prezentat în

original sau în copie legalizată oricărui solicitant.

(5) Pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de

transport, proprietarii bunurilor ce se înstrăinează trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală

prin care să se ateste achitarea tuturor obligaţiilor de plată datorate bugetului local al unităţii

administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, potrivit

alin. (2). Pentru bunul ce se înstrăinează, proprietarul bunului trebuie să achite impozitul datorat

pentru anul în care se înstrăinează bunul, cu excepţia cazului în care pentru bunul ce se

înstrăinează impozitul se datorează de altă persoană decât proprietarul.

(6) Actele prin care se înstrăinează clădiri, terenuri, respectiv mijloace de transport, cu încălcarea

prevederilor alin. (5), sunt nule de drept.

(7) Prevederile alin. (5) şi (6) nu sunt aplicabile în cazul procedurii de executare silită, procedurii

insolvenţei şi procedurilor de lichidare.

ART. 160

Solicitarea certificatului de atestare fiscală de către alte persoane decât contribuabilul

(1) Orice persoană fizică sau juridică, alta decât cea prevăzută la art. 69 alin. (4), poate solicita

organelor fiscale certificatul de atestare fiscală sau documente care să ateste situaţia fiscală a unui

contribuabil numai cu acordul scris al contribuabilului în cauză.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), ori de câte ori se dezbate succesiunea unei persoane

fizice decedate, notarul public are obligaţia de a solicita organului fiscal central şi organului fiscal

local, certificatul de atestare fiscală pentru persoana fizică pentru care se dezbate succesiunea.

ART. 161

Plata obligaţiilor fiscale în cazuri speciale

Orice persoană poate efectua, pentru sine sau pentru altă persoană, plata unor obligaţii fiscale

pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale sau

termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită ori obligaţiile fiscale erau datorate

de o persoană juridică care şi-a încetat existenţa. Persoana care efectuează plata trebuie să depună

la organul fiscal o declaraţie pe propria răspundere cu privire la opţiunea efectuării unei asemenea

plăţi.

ART. 162

Publicarea listelor debitorilor care înregistrează obligaţii fiscale restante

(1) Organele fiscale au obligaţia de a publica pe pagina de internet proprie lista debitorilor

persoane fizice şi juridice care înregistrează obligaţii fiscale restante, precum şi cuantumul acestor

obligaţii.

(2) Lista se publică trimestrial, până în ultima zi a primei luni din trimestrul următor celui de

raportare şi cuprinde obligaţiile fiscale restante la sfârşitul trimestrului şi neachitate la data

publicării listei, al căror plafon se stabileşte astfel:

a) în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central, prin ordin al preşedintelui

A.N.A.F.;

b) în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local, prin hotărâre a consiliului local.

(3) Înainte de publicare, obligaţiile fiscale restante se notifică debitorilor. Obligaţiile fiscale ale

sediilor secundare plătitoare de salarii şi venituri asimilate salariilor se notifică persoanei în

structura căreia acestea funcţionează.

(4) În termen de 15 zile de la achitarea integrală a obligaţiilor fiscale datorate, organul fiscal

competent operează modificările pentru fiecare debitor care şi-a achitat aceste obligaţii.

(5) Prevederile prezentului articol se aplică şi pentru obligaţiile fiscale stabilite prin titluri de

creanţă împotriva cărora contribuabilul a exercitat căile de atac prevăzute de lege, până la

soluţionarea căilor de atac, caz în care organul fiscal face menţiuni cu privire la această situaţie. Ori

de câte ori contribuabilul obţine suspendarea executării actului administrativ fiscal în condiţiile

Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, sunt aplicabile prevederile alin. (4).

CAPITOLUL II

Stingerea creanţelor fiscale prin plată, compensare şi restituire

ART. 163

Dispoziţii privind efectuarea plăţii

(1) Plăţile către organul fiscal se efectuează prin intermediul băncilor, trezoreriilor şi al altor

instituţii autorizate să deruleze operaţiuni de plată.

(2) În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central debitorii efectuează plata

acestora într-un cont unic, prin utilizarea unui ordin de plată pentru Trezoreria Statului pentru

obligaţiile fiscale datorate bugetului de stat şi a unui ordin de plată pentru Trezoreria Statului

pentru celelalte obligaţii fiscale. Tipurile de obligaţii fiscale supuse acestor prevederi se aprobă prin

ordin al preşedintelui A.N.A.F.

(3) Distribuirea sumelor din contul unic se face de organul fiscal competent, distinct pe fiecare

buget sau fond, după caz, proporţional cu obligaţiile fiscale datorate.

(4) În cazul în care suma plătită nu acoperă obligaţiile fiscale datorate unui buget sau fond,

distribuirea în cadrul fiecărui buget sau fond se face în următoarea ordine:

a) pentru toate impozitele şi contribuţiile sociale cu reţinere la sursă;

b) pentru toate celelalte obligaţii fiscale principale;

c) pentru obligaţiile fiscale accesorii aferente obligaţiilor prevăzute la lit. a) şi b).

(5) În cazul în care suma achitată nu acoperă toate obligaţiile fiscale aferente uneia dintre

categoriile prevăzute la alin. (4), distribuirea se face, în cadrul categoriei respective, proporţional

cu obligaţiile fiscale datorate.

(6) Metodologia de distribuire a sumelor plătite în contul unic şi de stingere a obligaţiilor fiscale

se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

(7) Plata obligaţiilor fiscale, altele decât cele prevăzute la alin. (2), se efectuează de către

debitori, distinct pe fiecare tip de creanţă fiscală.

(8) În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local, debitorii efectuează plata

acestora potrivit prevederilor alin. (7). Dispoziţiile alin. (1), (9), (11) şi (12) sunt aplicabile şi plăţilor

efectuate la organul fiscal local.

(9) Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de debitor. Plata poate fi efectuată în numele

debitorului şi de către o altă persoană decât acesta.

(10) Prin excepţie de la prevederile alin. (3), în cazul în care debitorii beneficiază de înlesniri la

plată potrivit reglementărilor legale în vigoare ori se află sub incidenţa legislaţiei privind

insolvenţa, distribuirea sumelor achitate în contul unic se efectuează de către organul fiscal

competent, potrivit ordinii prevăzute la art. 165 alin. (1) sau (6), după caz, indiferent de tipul de

creanţă.

(11) În cazul stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale, momentul plăţii este:

a) în cazul plăţilor în numerar, data înscrisă în documentul de plată eliberat de organul fiscal,

unităţile Trezoreriei Statului sau organele ori persoanele abilitate de acestea;

b) în cazul plăţilor efectuate prin mandat poştal, data poştei, înscrisă pe mandatul poştal;

c) în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară, data la care băncile debitează contul

persoanei care efectuează plata pe baza instrumentelor de decontare specifice, astfel cum această

informaţie este transmisă prin mesajul electronic de plată de către instituţia bancară iniţiatoare,

potrivit reglementărilor specifice în vigoare, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 177, data putând

fi dovedită prin extrasul de cont;

d) în cazul plăţilor efectuate prin intermediul cardurilor bancare, data la care a fost efectuată

tranzacţia, astfel cum este confirmată prin procedura de autorizare a acesteia. În cazul creanţelor

fiscale administrate de organul fiscal central, procedura şi tipurile de creanţe fiscale care pot fi

plătite prin intermediul cardurilor bancare se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice.

(12) În cazul stingerii obligaţiilor fiscale prin valorificarea garanţiei constituite potrivit art. 211 lit.

a), data stingerii este data constituirii garanţiei.

ART. 164

Dispoziţii privind corectarea erorilor din documentele de plată întocmite de debitori

(1) Plata obligaţiilor fiscale efectuată într-un cont bugetar eronat este valabilă, de la momentul

efectuării acesteia, în condiţiile prezentului articol. La cererea debitorului, organul fiscal competent

efectuează îndreptarea erorilor din documentele de plată întocmite de debitor, în suma şi din

contul debitorului înscrise în documentul de plată, cu condiţia debitării contului acestuia şi a

creditării unui cont bugetar.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care plata s-a efectuat în alt buget decât cel al cărui

venit este creanţa fiscală plătită, cu condiţia ca acestea să fie administrate de acelaşi organ fiscal

iar plata să nu fi stins creanţele datorate bugetului în care s-a încasat suma plătită eronat, cu

excepţia cazului în care în evidenţa fiscală debitorul înregistrează sume plătite în plus cel puţin la

nivelul plăţii eronate.

(3) În cazul plăţilor efectuate în alt buget, organul fiscal competent dispune unităţii Trezoreriei

Statului transferul sumelor plătite eronat către bugetul căruia obligaţia fiscală este datorată.

(4) În situaţia în care plata obligaţiilor fiscale s-a efectuat utilizând un cod de identificare fiscală

eronat, eroarea din documentul de plată poate fi corectată cu condiţia ca plata să nu fi stins

creanţele datorate bugetului în care s-a încasat suma plătită eronat, cu excepţia cazului în care în

evidenţa fiscală debitorul înregistrează sume plătite în plus cel puţin la nivelul plăţii eronate. În

acest caz, cererea de îndreptare a erorii se depune de cel care a efectuat plata la organul fiscal

competent.

(5) Cererea de îndreptare a erorilor din documentele de plată poate fi depusă în termen de 5 ani,

sub sancţiunea decăderii. Termenul începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui

în care s-a efectuat plata.

(6) Procedura de îndreptare a erorilor din documentele de plată se aprobă astfel:

a) prin ordin al ministrului finanţelor publice, în cazul plăţilor efectuate la organul fiscal central;

b) prin ordin comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului

finanţelor publice, în cazul plăţilor efectuate la organul fiscal local.

ART. 165

Ordinea stingerii obligaţiilor fiscale

(1) Dacă un debitor datorează mai multe tipuri de obligaţii fiscale, iar suma plătită nu este

suficientă pentru a stinge toate obligaţiile, atunci se stinge obligaţia fiscală pe care o indică

debitorul, potrivit legii, sau care este distribuită potrivit prevederilor art. 163, după caz, stingerea

efectuându-se, de drept, în următoarea ordine:

a) toate obligaţiile fiscale principale, în ordinea vechimii, şi apoi obligaţiile fiscale accesorii, în

ordinea vechimii;

b) obligaţiile cu scadenţe viitoare, la solicitarea debitorului.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul creanţelor fiscale administrate de organul

fiscal local cu suma plătită se sting cu prioritate amenzile contravenţionale individualizate în titluri

executorii, în ordinea vechimii, chiar dacă debitorul indică un alt tip de obligaţie fiscală. Aceste

prevederi nu se aplică în cazul plăţii taxelor astfel cum sunt definite la art. 1 pct. 36.

(3) În scopul stingerii obligaţiilor fiscale, vechimea acestora se stabileşte astfel:

a) în funcţie de scadenţă, pentru obligaţiile fiscale principale;

b) în funcţie de termenul de plată prevăzut la art. 156 alin. (1), pentru diferenţele de obligaţii

fiscale principale stabilite de organul fiscal competent, precum şi pentru obligaţiile fiscale accesorii;

c) în funcţie de data depunerii la organul fiscal a declaraţiilor fiscale rectificative, pentru

diferenţele de obligaţii fiscale principale stabilite de contribuabil/plătitor, în cazul în care legea

prevede obligaţia acestuia de a calcula cuantumul obligaţiei fiscale;

d) în funcţie de data primirii, în condiţiile legii, a titlurilor executorii transmise de alte instituţii.

(4) Pentru beneficiarii unei eşalonări la plată, ordinea de stingere este următoarea:

a) ratele de eşalonare şi/sau, după caz, obligaţiile fiscale de a căror plată depinde menţinerea

valabilităţii eşalonării la plată;

b) sumele datorate în contul următoarelor rate din graficul de plată, până la concurenţa cu suma

eşalonată la plată sau până la concurenţa cu suma achitată, după caz.

(5) Pentru beneficiarii unei amânări la plată, ordinea de stingere este următoarea:

a) obligaţiile fiscale datorate, altele decât cele care fac obiectul amânării la plată;

b) obligaţiile fiscale amânate la plată.

(6) Cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 167 alin. (11) şi (12), pentru debitorii care se află sub

incidenţa legislaţiei privind insolvenţa, ordinea de stingere este următoarea:

a) obligaţii fiscale născute după data deschiderii procedurii insolvenţei, în ordinea vechimii;

b) sume datorate în contul ratelor din programele de plăţi ale obligaţiilor fiscale, cuprinse în

planul de reorganizare judiciară confirmat, precum şi obligaţiile fiscale accesorii datorate pe

perioada reorganizării, dacă în plan s-au prevăzut calcularea şi plata acestora;

c) obligaţii fiscale născute anterior datei la care s-a deschis procedura insolvenţei, în ordinea

vechimii, până la stingerea integrală a acestora, în situaţia contribuabililor aflaţi în stare de

faliment;

d) alte obligaţii fiscale în afara celor prevăzute la lit. a) - c).

(7) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul contribuabililor care beneficiază de ajutor de

stat sub formă de subvenţii de la bugetul de stat pentru completarea veniturilor proprii, potrivit

legii, se sting cu prioritate obligaţiile fiscale aferente perioadei fiscale la care se referă subvenţia,

indiferent dacă plata este efectuată din subvenţie sau din veniturile proprii.

(8) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul obligaţiilor fiscale de plată stabilite de

organele de inspecţie fiscală, precum şi a amenzilor de orice fel, se stinge cu prioritate obligaţia

fiscală sau amenda pe care o alege contribuabilul.

(9) Organul fiscal competent comunică debitorului modul în care a fost efectuată stingerea

obligaţiilor fiscale, cu cel puţin 5 zile înainte de următorul termen de plată a obligaţiilor fiscale.

ART. 166

Reguli speciale privind stingerea creanţelor fiscale prin plată sau compensare

(1) Plăţile efectuate de către debitori nu se distribuie şi nu sting obligaţiile fiscale înscrise în

titluri executorii pentru care executarea silită este suspendată în condiţiile art. 233 alin. (1) lit. a) şi

d) şi alin. (7), cu excepţia situaţiei în care contribuabilul optează pentru stingerea acestora potrivit

art. 165 alin. (8).

(2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul stingerii obligaţiilor fiscale prin compensare.

ART. 167

Compensarea

(1) Prin compensare se sting creanţele statului sau unităţilor administrativ-teritoriale ori

subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului

general consolidat cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de

plată de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc

atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, cu condiţia ca respectivele creanţe să fie

administrate de aceeaşi autoritate publică, inclusiv unităţile subordonate acesteia. Prin sume de

plată de la buget se înţeleg sumele pe care statul sau unitatea/subdiviziunea administrativ-

teritorială trebuie să le plătească unei persoane, inclusiv cele care rezultă din raporturi juridice

contractuale, dacă acestea sunt stabilite prin titluri executorii.

(2) Creanţele debitorului se compensează cu obligaţii datorate aceluiaşi buget, urmând ca din

diferenţa rămasă să fie compensate obligaţiile datorate altor bugete, în mod proporţional, cu

respectarea condiţiilor prevăzute la alin. (1).

(3) Creanţele fiscale rezultate din raporturi juridice vamale se compensează cu creanţele

debitorului reprezentând sume de restituit de aceeaşi natură. Eventualele diferenţe rămase se

compensează cu alte obligaţii fiscale ale debitorului, în ordinea prevăzută la alin. (2).

(4) Dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care creanţele există

deodată, fiind deopotrivă certe, lichide şi exigibile.

(5) În sensul prezentului articol, creanţele sunt exigibile:

a) la data scadenţei, potrivit art. 154 sau 155, după caz;

b) la termenul prevăzut de lege pentru depunerea decontului cu sumă negativă de TVA cu

opţiune de rambursare, în limita sumei aprobate la rambursare prin decizia emisă de organul fiscal

central, potrivit legii;

c) la data depunerii cererii de restituire, în limita sumei aprobate pentru restituire prin decizia

emisă de organul fiscal central, potrivit legii, pentru cererile de restituire a accizei sau taxei pe

valoarea adăugată, după caz, depuse potrivit Codului fiscal;

d) la data comunicării deciziei, pentru obligaţiile fiscale principale, precum şi pentru obligaţiile

fiscale accesorii stabilite de organul fiscal competent prin decizie;

e) la data depunerii la organul fiscal a declaraţiilor de impunere rectificative, pentru diferenţele

de obligaţii fiscale principale stabilite de contribuabil/plătitor în cazul în care legea prevede

obligaţia acestuia de a calcula cuantumul obligaţiei fiscale;

f) la data comunicării actului de individualizare a sumei, pentru obligaţiile de plată de la buget;

g) la data primirii, în condiţiile legii, de către organul fiscal a titlurilor executorii emise de alte

instituţii, în vederea executării silite;

h) la data naşterii dreptului la restituire pentru sumele de restituit potrivit art. 168, astfel:

1. la data plăţii pentru sumele achitate în plus faţă de obligaţiile fiscale datorate;

2. la data prevăzută de lege pentru depunerea declaraţiei anuale de impozit pe profit, în cazul

impozitului pe profit de restituit rezultat din regularizarea anuală, potrivit legii. Restituirea se face

în limita sumei rămase după regularizarea impozitului anual cu plăţile anticipate neachitate;

3. la data emiterii deciziei de impunere anuală, în cazul impozitului pe venit de restituit rezultat

din regularizarea anuală, potrivit legii. Restituirea se face în limita sumei rămase după regularizarea

impozitului anual cu plăţile anticipate neachitate;

4. la data procesului-verbal de distribuire, pentru sumele rămase după efectuarea distribuirii

prevăzute la art. 258;

5. la data prevăzută de lege pentru depunerea declaraţiei fiscale, în cazul sumelor de restituit

rezultate din regularizarea prevăzută la art. 170;

6. la data depunerii cererii de restituire, în limita sumei aprobate pentru restituire prin decizia

emisă de organul fiscal potrivit legii, pentru celelalte cazuri de sume de restituit.

(6) Creanţele fiscale rezultate din cesiunea notificată potrivit prevederilor art. 28 se sting prin

compensare cu obligaţiile cesionarului la data notificării cesiunii.

(7) Compensarea se constată de către organul fiscal competent, la cererea debitorului sau din

oficiu. Dispoziţiile art. 165 privind ordinea stingerii datoriilor sunt aplicabile în mod corespunzător.

(8) Organul fiscal competent comunică debitorului decizia cu privire la efectuarea compensării,

în termen de 7 zile de la data efectuării operaţiunii.

(9) Se compensează, în condiţiile prezentului articol, suma negativă a taxei pe valoarea adăugată

din decontul de taxă cu opţiune de rambursare depus de reprezentantul unui grup fiscal constituit

potrivit Codului fiscal cu obligaţiile fiscale ale membrilor grupului fiscal, în următoarea ordine:

a) obligaţiile fiscale ale reprezentantului grupului fiscal;

b) obligaţiile fiscale ale celorlalţi membri ai grupului fiscal, la alegerea organului fiscal central.

(10) În cazul în care taxa pe valoarea adăugată de plată se stinge prin regularizare cu suma

negativă de taxă, potrivit Codului fiscal, data stingerii taxei de plată este data prevăzută de lege

pentru depunerea decontului în care s-a efectuat regularizarea.

(11) Pentru debitorii care se află sub incidenţa legislaţiei privind insolvenţa şi care depun un

decont cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare după data

deschiderii procedurii insolvenţei, suma aprobată la rambursare se compensează în condiţiile

prezentului articol cu obligaţiile fiscale născute după data deschiderii procedurii insolvenţei.

(12) Prin excepţie de la prevederile alin. (11), suma negativă de taxă pe valoarea adăugată

solicitată la rambursare în primul decont depus după data deschiderii procedurii insolvenţei,

potrivit Codului fiscal, se compensează, în condiţiile prezentului articol, cu obligaţiile fiscale ale

debitorului născute anterior deschiderii procedurii.

ART. 168

Restituiri de sume

(1) Se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi

datorată.

(2) În situaţia în care s-a făcut o plată fără a fi datorată, cel pentru care s-a făcut astfel plata are

dreptul la restituirea sumei respective.

(3) Prevederile prezentului articol se aplică şi pentru sumele de restituit ca urmare a aplicării,

potrivit legii, a scutirii indirecte sau a altor asemenea scutiri.

(4) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), se restituie din oficiu următoarele sume:

a) cele de restituit, reprezentând diferenţe de impozite rezultate din regularizarea anuală a

impozitului pe venit datorat de persoanele fizice, care se restituie în termen de cel mult 60 de zile

de la data comunicării deciziei de impunere;

b) cele încasate prin poprire, în plus faţă de creanţele fiscale pentru care s-a înfiinţat poprirea,

care se restituie în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data încasării.

(5) Diferenţele de impozit pe venit şi/sau contribuţii sociale de restituit mai mici de 10 lei rămân

în evidenţa fiscală spre a fi compensate cu datorii viitoare, urmând să se restituie atunci când suma

cumulată a acestora depăşeşte limita menţionată.

(6) Prin excepţie de la alin. (5), diferenţele mai mici de 10 lei se restituie în numerar numai la

solicitarea contribuabilului/plătitorului.

(7) În cazul restituirii sumelor în valută confiscate, aceasta se realizează conform legii, în lei la

cursul de referinţă al pieţei valutare pentru euro, comunicat de Banca Naţională a României, de la

data rămânerii definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune restituirea.

(8) În cazul în care contribuabilul/plătitorul înregistrează obligaţii restante,

restituirea/rambursarea se efectuează numai după efectuarea compensării potrivit prezentului

cod.

(9) În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mică decât obligaţiile restante ale

contribuabilului/plătitorului, se efectuează compensarea până la concurenţa sumei de rambursat

sau de restituit.

(10) În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decât suma reprezentând

obligaţii restante ale contribuabilului/plătitorului, compensarea se efectuează până la concurenţa

obligaţiilor restante, diferenţa rezultată restituindu-se contribuabilului/plătitorului.

(11) În cazul în care după decesul persoanei fizice sau încetarea persoanei juridice se stabilesc

sume de restituit sau de rambursat prin hotărâri judecătoreşti definitive, aceste sume se restituie

sau se rambursează numai dacă există succesori ori alţi titulari care au dobândit drepturile de

rambursare sau de restituire în condiţiile legii.

(12) În cazul în care din eroare, instituţiile de credit virează organului fiscal sume reprezentând

credite nerambursabile sau finanţări primite de la instituţii sau organizaţii internaţionale pentru

derularea unor programe ori proiecte, prin excepţie de la prevederile alin. (8), sumele respective se

restituie la cererea instituţiei de credit sau a contribuabilului/plătitorului, chiar dacă acesta

înregistrează obligaţii restante.

ART. 169

Prevederi speciale privind rambursarea taxei pe valoarea adăugată

(1) Taxa pe valoarea adăugată solicitată la rambursare prin deconturile cu sumă negativă de taxă

pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare, depuse în cadrul termenului legal de depunere,

se rambursează de organul fiscal central, potrivit procedurii şi condiţiilor aprobate prin ordin al

preşedintelui A.N.A.F.

(2) În cazul deconturilor cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de

rambursare, depuse după termenul legal de depunere, suma negativă din acestea se preia în

decontul perioadei următoare.

(3) Organul fiscal central decide în condiţiile prevăzute în ordinul menţionat la alin. (1) dacă

efectuează inspecţia fiscală anterior sau ulterior aprobării rambursării, în baza unei analize de risc.

(4) Prin excepţie de la prevederile alin. (3), în cazul decontului cu sumă negativă de taxă pe

valoarea adăugată cu opţiune de rambursare pentru care suma solicitată la rambursare este de

până la 45.000 lei, organul fiscal central rambursează taxa cu efectuarea, ulterior, a inspecţiei

fiscale.

(5) Dispoziţiile alin. (4) nu se aplică:

a) în cazul în care contribuabilul/plătitorul are înscrise în cazierul fiscal fapte care sunt

sancţionate ca infracţiuni;

b) în cazul în care organul fiscal central, pe baza informaţiilor deţinute, constată că există riscul

unei rambursări necuvenite.

(6) În cazul decontului cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată depus în numele unui

grup fiscal constituit potrivit Codului fiscal, dispoziţiile alin. (5) sunt aplicabile atât pentru

reprezentantul grupului fiscal, cât şi pentru membrii acestuia.

(7) Ori de câte ori, în condiţiile prezentului articol, rambursarea se aprobă cu inspecţie fiscală

ulterioară, inspecţia fiscală se decide în baza unei analize de risc.

(8) Deconturile cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare pentru

care suma solicitată la rambursare este de până la 45.000 lei, depuse de persoane impozabile

aflate în una dintre situaţiile prevăzute la alin. (5), se soluţionează după efectuarea inspecţiei

fiscale anticipate.

ART. 170

Prevederi speciale privind restituirea impozitului pe venit reţinut la sursă

(1) În situaţia în care plătitorul a reţinut la sursă un impozit pe venit în cuantum mai mare decât

cel legal datorat, restituirea acestuia se efectuează de către plătitor, la cererea contribuabilului

depusă în termenul de prescripţie a dreptului de a cere restituirea prevăzut la art. 219.

(2) Sumele restituite de către plătitor se regularizează de către acesta cu obligaţiile fiscale de

acelaşi tip datorate în perioada fiscală în care s-a efectuat restituirea prin depunerea unei declaraţii

de regularizare/cerere de restituire. Declaraţia de regularizare/cererea de restituire poate fi depusă

şi ulterior, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a cere restituirea. Pentru diferenţele

de restituit sunt aplicabile prevederile art. 167 sau 168, după caz.

(3) În cazul contribuabililor nerezidenţi care depun certificatul de rezidenţă fiscală ulterior

reţinerii la sursă a impozitului de către plătitorul de venit, restituirea şi regularizarea, potrivit

prezentului articol, se efectuează chiar dacă pentru perioada fiscală în care creanţa fiscală restituită

a fost datorată s-a ridicat rezerva verificării ulterioare, ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale.

(4) Pentru impozitul pe venit care se regularizează potrivit prezentului articol, plătitorul nu

depune declaraţie rectificativă.

(5) În situaţia în care plătitorul nu mai există sau acesta se află în procedura insolvenţei potrivit

Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, restituirea

impozitului pe venit reţinut la sursă în cuantum mai mare decât cel legal datorat se efectuează de

către organul fiscal central competent, în baza cererii de restituire depuse de contribuabil. Prin

organ fiscal central competent se înţelege organul fiscal central competent pentru administrarea

creanţelor fiscale ale contribuabilului solicitant.

(6) Plătitorul are obligaţia de a corecta, dacă este cazul, declaraţiile informative corespunzătoare

regularizării efectuate.

(7) Procedura de aplicare a prezentului articol se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

ART. 171

Regularizarea obligaţiilor fiscale în cazul reconsiderării unei tranzacţii de către organul fiscal

central

(1) Obligaţiile fiscale stabilite de organul fiscal central ca urmare a reconsiderării unei tranzacţii,

potrivit legii, se regularizează cu obligaţiile fiscale declarate/plătite de contribuabil/plătitor

aferente respectivei tranzacţii. În acest caz, sumele achitate în contul obligaţiilor fiscale

declarate/plătite de contribuabil/plătitor se consideră a reprezenta plăţi anticipate în contul

obligaţiilor fiscale stabilite ca urmare a reconsiderării.

(2) Procedura de aplicare a prezentului articol se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

ART. 172

Obligaţia băncilor supuse regimului de supraveghere specială sau de administrare specială

Băncile supuse regimului de supraveghere specială sau de administrare specială şi care

efectuează plăţile dispuse în limita încasărilor vor deconta zilnic, cu prioritate, sumele

reprezentând obligaţii fiscale cuprinse în ordinele de plată emise de debitori şi/sau obligaţii fiscale

înscrise în adresa de înfiinţare a popririi transmisă de organele fiscale.

CAPITOLUL III

Dobânzi, penalităţi de întârziere şi penalităţi de nedeclarare

ART. 173

Dispoziţii generale privind dobânzi şi penalităţi de întârziere

(1) Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale,

se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere.

(2) Nu se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi

de orice fel, obligaţii fiscale accesorii stabilite potrivit legii, cheltuieli de executare silită, cheltuieli

judiciare, sumele confiscate, precum şi sumele reprezentând echivalentul în lei al bunurilor şi

sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei.

(3) Pentru diferenţele de obligaţii fiscale stabilite prin declaraţii de impunere rectificative sau

decizii de impunere, nu se datorează obligaţii fiscale accesorii pentru suma plătită în contul

obligaţiei fiscale principale, dacă, anterior stabilirii obligaţiilor fiscale, debitorul a efectuat o plată,

iar suma plătită nu a stins alte obligaţii. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în situaţia în care

debitorul a efectuat plata obligaţiei fiscale, iar declaraţia de impunere a fost depusă ulterior

efectuării plăţii.

(4) Dobânzile şi penalităţile de întârziere se fac venit la bugetul căruia îi aparţine creanţa

principală.

(5) Dobânzile şi penalităţile de întârziere se stabilesc prin decizii, cu excepţia situaţiei prevăzute

la art. 227 alin. (8).

(6) Dobânzile şi penalităţile de întârziere pot fi actualizate anual, prin hotărâre a Guvernului, în

funcţie de evoluţia ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României.

ART. 174

Dobânzi

(1) Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare

termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.

(2) Pentru diferenţele suplimentare de creanţe fiscale rezultate din corectarea declaraţiilor sau

modificarea unei decizii de impunere, dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare

scadenţei creanţei fiscale pentru care s-a stabilit diferenţa şi până la data stingerii acesteia, inclusiv.

(3) În situaţia în care diferenţele rezultate din corectarea declaraţiilor de impunere sau

modificarea unei decizii de impunere sunt negative în raport cu sumele stabilite iniţial, se

datorează dobânzi pentru suma datorată după corectare ori modificare, începând cu ziua imediat

următoare scadenţei şi până la data stingerii acesteia, inclusiv.

(4) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), se datorează dobânzi după cum urmează:

a) pentru creanţele fiscale stinse prin executare silită, până la data întocmirii procesului-verbal

de distribuire, inclusiv. În cazul plăţii preţului în rate, dobânzile se calculează până la data întocmirii

procesului-verbal de distribuire a avansului. Pentru suma rămasă de plată, dobânzile sunt datorate

de către cumpărător;

b) pentru obligaţiile fiscale datorate de către debitorul declarat insolvabil care nu are venituri şi

bunuri urmăribile, până la data trecerii în evidenţa separată, potrivit prevederilor art. 265.

(5) Nivelul dobânzii este de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere.

ART. 175

Dobânzi în cazul impozitelor administrate de organul fiscal central pentru care perioada fiscală

este anuală

(1) Pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale reprezentând impozite pentru care

perioada fiscală este anuală, se datorează dobânzi după cum urmează:

a) în anul fiscal de impunere, pentru obligaţiile fiscale stabilite, potrivit legii, de organul fiscal

central sau de contribuabili, inclusiv cele reprezentând plăţi anticipate, dobânzile se calculează din

ziua următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sau, după caz, până în ultima zi a

anului fiscal de impunere, inclusiv;

b) pentru sumele neachitate în anul de impunere potrivit lit. a), dobânzile se calculează începând

cu prima zi a anului fiscal următor până la data stingerii acestora, inclusiv;

c) în cazul în care obligaţia fiscală stabilită prin decizia de impunere anuală sau declaraţia de

impunere anuală, după caz, este mai mică decât cea stabilită prin deciziile de plăţi anticipate sau

declaraţiile depuse în cursul anului de impunere, dobânzile se recalculează, începând cu prima zi a

anului fiscal următor celui de impunere, la soldul neachitat în raport cu impozitul anual stabilit prin

decizia de impunere anuală sau declaraţia de impunere anuală, urmând a se face regularizarea

dobânzilor în mod corespunzător;

d) pentru diferenţele de impozit rămase de achitat, conform deciziei de impunere anuală sau

declaraţiei de impunere anuală, dobânzile se datorează începând cu ziua următoare termenului de

scadenţă prevăzut de lege. În cazul impozitului pe venit, această regulă se aplică numai dacă

declaraţia de venit a fost depusă până la termenul prevăzut de lege. În situaţia în care declaraţia de

venit nu a fost depusă până la termenul prevăzut de lege, dobânda se datorează începând cu data

de 1 ianuarie a anului următor celui de impunere.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul în care contribuabilii nu-şi îndeplinesc obligaţiile

declarative, iar creanţa fiscală se stabileşte de organul fiscal central prin decizie, precum şi în cazul

declaraţiei depuse potrivit art. 107 alin. (5). În acest caz, în scopul aplicării alin. (1) lit. a), creanţa

aferentă unei perioade fiscale, stabilită de organul fiscal central, se repartizează pe termenele de

plată corespunzătoare din anul de impunere, cu excepţia cazului în care obligaţiile fiscale au fost

stabilite în anul fiscal de impunere.

(3) În cazul în care, în cadrul unei proceduri de control fiscal, organul fiscal central stabileşte

diferenţe de impozit suplimentare, dobânzile se calculează la diferenţa de impozit începând cu

prima zi a anului fiscal următor celui de impunere.

ART. 176

Penalităţi de întârziere

(1) Penalităţile de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua

imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.

Dispoziţiile art. 174 alin. (2) - (4) şi art. 175 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2) Nivelul penalităţii de întârziere este de 0,01% pentru fiecare zi de întârziere.

(3) Penalitatea de întârziere nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor.

(4) Penalitatea de întârziere nu se aplică pentru obligaţiile fiscale principale nedeclarate de

contribuabil/plătitor şi stabilite de organul de inspecţie fiscală prin decizii de impunere.

ART. 177

Dobânzi şi penalităţi de întârziere în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară

(1) Nedecontarea de către instituţiile de credit a sumelor cuvenite bugetului general consolidat

în termen de 3 zile lucrătoare de la data debitării contului contribuabilului/plătitorului nu îl

exonerează pe contribuabil/plătitor de obligaţia de plată a sumelor respective şi atrage pentru

acesta dobânzi şi penalităţi de întârziere la nivelul celor prevăzute la art. 174 şi 176, după termenul

de 3 zile.

(2) Pentru recuperarea sumelor datorate bugetului general consolidat şi nedecontate de

instituţiile de credit, precum şi a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere prevăzute la alin. (1),

contribuabilul/plătitorul se poate îndrepta împotriva instituţiei de credit respective.

ART. 178

Dobânzi şi penalităţi de întârziere în cazul compensării

În cazul creanţelor fiscale stinse prin compensare, dobânzile şi penalităţile de întârziere, după

caz, se calculează până la data prevăzută la art. 167 alin. (4).

ART. 179

Dobânzi şi penalităţi de întârziere în cazul deschiderii procedurii insolvenţei

În cazul debitorilor cărora li s-a deschis procedura insolvenţei, pentru creanţele fiscale născute

anterior sau ulterior datei deschiderii procedurii insolvenţei se datorează dobânzi şi penalităţi de

întârziere, potrivit legii care reglementează această procedură.

ART. 180

Dobânzi şi penalităţi de întârziere în cazul debitorilor pentru care s-a pronunţat o hotărâre de

dizolvare

(1) Pentru creanţele fiscale născute anterior sau ulterior datei înregistrării hotărârii de dizolvare

a debitorului în registrul comerţului, începând cu această dată nu se mai datorează şi nu se

calculează dobânzi şi penalităţi de întârziere.

(2) În cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă a fost desfiinţat actul care a stat la

baza înregistrării dizolvării, se calculează dobânzi şi penalităţi de întârziere între data înregistrării în

registrul comerţului a actelor de dizolvare şi data rămânerii definitive a hotărârii de desfiinţare.

ART. 181

Penalitatea de nedeclarare în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central

(1) Pentru obligaţiile fiscale principale nedeclarate sau declarate incorect de contribuabil/plătitor

şi stabilite de organul de inspecţie fiscală prin decizii de impunere, contribuabilul/plătitorul

datorează o penalitate de nedeclarare de 0,08% pe fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare

scadenţei şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv, din obligaţiile fiscale principale

nedeclarate sau declarate incorect de contribuabil/plătitor şi stabilite de organul de inspecţie

fiscală prin decizii de impunere.

(2) Penalitatea de nedeclarare stabilită potrivit alin. (1) se reduce, la cererea

contribuabilului/plătitorului, cu 75%, dacă obligaţiile fiscale principale stabilite prin decizie:

a) se sting prin plată sau compensare până la termenul prevăzut la art. 156 alin. (1);

b) sunt eşalonate la plată, în condiţiile legii. În acest caz, reducerea se acordă la finalizarea

eşalonării la plată.

(3) Penalitatea de nedeclarare prevăzută la alin. (1) se majorează cu 100% în cazul în care

obligaţiile fiscale principale au rezultat ca urmare a săvârşirii unor fapte de evaziune fiscală,

constatate de organele judiciare, potrivit legii.

(4) Aplicarea penalităţii de nedeclarare prevăzute de prezentul articol nu înlătură obligaţia de

plată a dobânzilor prevăzute de prezentul cod.

(5) Penalitatea de nedeclarare constituie venit al bugetului de stat.

(6) Organul fiscal nu stabileşte penalitatea de nedeclarare prevăzută de prezentul articol dacă

aceasta este mai mică de 50 lei.

(7) Penalitatea de nedeclarare nu se aplică dacă obligaţiile fiscale principale nedeclarate sau

declarate incorect de contribuabil/plătitor şi stabilite de organul de inspecţie fiscală prin decizii de

impunere rezultă din aplicarea unor prevederi ale legislaţiei fiscale de către contribuabil/plătitor,

potrivit interpretării organului fiscal cuprinse în norme, instrucţiuni, circulare sau opinii comunicate

contribuabilului/plătitorului de către organul fiscal central.

(8) Despre aplicarea penalităţii de nedeclarare potrivit alin. (1) sau, după caz, despre neaplicarea

acesteia potrivit alin. (6) sau (7), se consemnează şi se motivează în raportul de inspecţie fiscală.

Prevederile art. 130 alin. (5) şi ale art. 131 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.

(9) În situaţia în care obligaţiile fiscale principale sunt stabilite de organul de inspecţie fiscală ca

urmare a nedepunerii declaraţiei de impunere, se aplică numai penalitatea de nedeclarare, fără a

se aplica sancţiunea contravenţională pentru nedepunerea declaraţiei.

(10) Procedura de aplicare a prezentului articol se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

(11) Cu excepţia situaţiei prevăzute la alin. (3), penalitatea de nedeclarare nu poate fi mai mare

decât nivelul creanţei fiscale principale la care se aplică, ori de câte ori prin aplicarea metodei de

calcul prevăzute la alin. (1) penalitatea de nedeclarare depăşeşte acest nivel.

ART. 182

Dobânzi în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget

(1) Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilul/plătitorul are dreptul

la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 168 alin. (4) sau la art. 77, după

caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor

se face la cererea contribuabilului/plătitorului.

(2) În cazul creanţelor contribuabilului/plătitorului rezultate din anularea unui act administrativ

fiscal prin care au fost stabilite obligaţii fiscale de plată şi care au fost stinse anterior anulării,

contribuabilul/plătitorul este îndreptăţit la dobândă începând cu ziua în care a operat stingerea

creanţei fiscale individualizate în actul administrativ anulat şi până în ziua restituirii sau

compensării creanţei contribuabilului/plătitorului rezultate în urma anulării actului administrativ

fiscal. Această prevedere nu se aplică în situaţia în care contribuabilul/plătitorul a solicitat

acordarea de despăgubiri, în condiţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi

completările ulterioare, precum şi în situaţia prevăzută la art. 107 alin. (5).

(3) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi pentru creanţele fiscale ce au făcut obiectul unei cereri

de restituire, respinsă de organul fiscal, dar admisă definitiv de organul de soluţionare a

contestaţiilor sau de instanţa judecătorească.

(4) Nivelul dobânzii este cel prevăzut la art. 174 alin. (5) şi se suportă din acelaşi buget din care

se restituie ori se rambursează, după caz, sumele solicitate de contribuabil/plătitor.

ART. 183

Majorări de întârziere în cazul obligaţiilor fiscale datorate bugetelor locale

(1) Prin excepţie de la prevederile art. 173 şi 176, pentru neachitarea la termenul de scadenţă de

către debitor a obligaţiilor fiscale principale datorate bugetelor locale, se datorează după acest

termen majorări de întârziere.

(2) Nivelul majorării de întârziere este de 1% din cuantumul obligaţiilor fiscale principale

neachitate în termen, calculată pentru fiecare lună sau fracţiune de lună, începând cu ziua imediat

următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.

(3) Prevederile art. 173 - 180 şi art. 182 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(4) Pentru sumele de restituit de la bugetul local se datorează majorări de întârziere. Nivelul şi

modul de calcul al majorării de întârziere sunt cele prevăzute la alin. (2).

CAPITOLUL IV

Înlesniri la plată

SECŢIUNEA 1

Instituirea posibilităţii acordării înlesnirilor la plată

ART. 184

Instituirea posibilităţii acordării eşalonărilor la plată de către organul fiscal central

(1) Organele fiscale centrale pot acorda la cererea debitorilor eşalonări la plată pe o perioadă de

cel mult 5 ani. Pentru debitorii care nu constituie niciun fel de garanţie potrivit prezentului capitol,

eşalonarea se acordă pe cel mult 6 luni.

(2) În sensul prezentului capitol, asocierile fără personalitate juridică care, potrivit legii, au

calitatea de debitor sunt asimilate persoanelor juridice.

(3) Eşalonarea la plată se acordă pentru toate obligaţiile fiscale înscrise în certificatul de atestare

fiscală, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de prezentul capitol.

(4) Prevederile alin. (3) se aplică şi pentru obligaţiile fiscale preluate de organele fiscale de la alt

organ fiscal sau de la altă autoritate publică ca urmare a transferului de competenţă, în situaţia în

care acesta are loc pe perioada derulării unei eşalonări la plată. În acest scop, organul fiscal

competent comunică debitorului o înştiinţare de plată privind obligaţiile fiscale individualizate în

acte administrative preluate ca urmare a transferului de competenţă, precum şi deciziile

referitoare la obligaţiile fiscale accesorii aferente.

(5) În scopul acordării eşalonării la plată, sunt asimilate obligaţiilor fiscale:

a) amenzile de orice fel administrate de organul fiscal;

b) creanţele bugetare stabilite de alte organe şi transmise spre recuperare organelor fiscale,

potrivit legii, inclusiv creanţele bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale stabilite prin

hotărâri judecătoreşti sau alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii.

(6) Eşalonarea la plată nu se acordă pentru:

a) obligaţiile fiscale care au făcut obiectul unei eşalonări acordate în temeiul prezentului capitol,

care şi-a pierdut valabilitatea;

b) obligaţiile fiscale care au scadenţa şi/sau termenul de plată după data eliberării certificatului

de atestare fiscală;

c) obligaţiile fiscale care, la data eliberării certificatului de atestare fiscală, intră sub incidenţa art.

167, în limita sumei de rambursat/de restituit/de plată de la buget;

d) obligaţiile fiscale stabilite prin acte administrative fiscale care, la data eliberării certificatului

de atestare fiscală, sunt suspendate în condiţiile art. 14 sau 15 din Legea nr. 554/2004, cu

modificările şi completările ulterioare. În cazul în care suspendarea executării actului administrativ

fiscal încetează după data comunicării unei decizii de eşalonare la plată, debitorul poate solicita

includerea în eşalonare a obligaţiilor fiscale ce au făcut obiectul suspendării, precum şi a

obligaţiilor fiscale accesorii aferente. În acest scop, organul fiscal competent comunică debitorului

o înştiinţare de plată privind obligaţiile fiscale individualizate în acte administrative pentru care a

încetat suspendarea executării, precum şi deciziile referitoare la obligaţiile fiscale accesorii

aferente.

(7) Eşalonarea la plată nu se acordă nici pentru obligaţiile fiscale în sumă totală mai mică de 500

lei în cazul persoanelor fizice şi 5.000 lei în cazul persoanelor juridice.

(8) Perioada de eşalonare la plată se stabileşte de organul fiscal competent în funcţie de

cuantumul obligaţiilor fiscale şi de capacitatea financiară de plată a debitorului. Perioada de

eşalonare la plată acordată nu poate fi mai mare decât perioada de eşalonare la plată solicitată.

ART. 185

Instituirea posibilităţii acordării înlesnirilor la plată de către organul fiscal local

(1) La cererea temeinic justificată a contribuabilului, organul fiscal local poate acorda pentru

obligaţiile fiscale restante următoarele înlesniri la plată:

a) eşalonări şi/sau amânări la plata obligaţiilor fiscale, precum şi a obligaţiilor bugetare prevăzute

la art. 184 alin. (5);

b) scutiri sau reduceri de majorări de întârziere.

(2) Eşalonarea la plată se acordă pe o perioadă de cel mult 5 ani, iar amânarea la plată se acordă

pe o perioadă de cel mult 6 luni, dar care nu poate depăşi data de 20 decembrie a anului fiscal în

care se acordă.

(3) Pe perioada pentru care au fost acordate amânări sau eşalonări la plată, pentru obligaţiile

fiscale principale eşalonate sau amânate la plată, se datorează majorări de întârziere de 0,5% pe

lună sau fracţiune de lună, reprezentând echivalentul prejudiciului.

(4) Pe perioada eşalonării şi/sau amânării la plată, un procent de 50% din majorările de întârziere

reprezentând componenta de penalitate a acestora, aferente obligaţiilor fiscale eşalonate sau

amânate la plată, se amână la plată. În situaţia în care sumele eşalonate sau amânate au fost stinse

în totalitate, majorările de întârziere amânate la plată se anulează.

(5) Pentru obligaţiile fiscale eşalonate şi/sau amânate la plată, contribuabilii trebuie să constituie

garanţii astfel:

a) în cazul persoanelor fizice, o sumă egală cu două rate medii din eşalonare, reprezentând

obligaţii fiscale locale eşalonate şi majorări de întârziere calculate, în cazul eşalonărilor la plată, sau

o sumă rezultată din raportul dintre contravaloarea debitelor amânate şi majorările de întârziere

calculate şi numărul de luni aprobate pentru amânare la plată, în cazul amânărilor la plată;

b) în cazul persoanelor juridice garanţia trebuie să acopere totalul obligaţiilor fiscale eşalonate

şi/sau amânate la plată.

(6) Prin hotărâre a autorităţii deliberative se aprobă procedura de acordare a înlesnirilor la plată.

(7) În cazul contribuabilului persoană juridică, acordarea înlesnirilor prevăzute la alin. (1) lit. b) se

realizează cu respectarea regulilor în domeniul ajutorului de stat.

SECŢIUNEA a 2-a

Procedura de acordare a eşalonării la plată de către organul fiscal central

ART. 186

Condiţii de acordare a eşalonării la plată

(1) Pentru acordarea unei eşalonări la plată de către organul fiscal central, debitorul trebuie să

îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a) să se afle în dificultate generată de lipsa temporară de disponibilităţi băneşti şi să aibă

capacitate financiară de plată pe perioada de eşalonare la plată. Aceste situaţii se apreciază de

organul fiscal competent pe baza programului de restructurare sau de redresare financiară ori a

altor informaţii şi/sau documente relevante, prezentate de debitor sau deţinute de organul fiscal;

b) să aibă constituită garanţia potrivit art. 193;

c) să nu se afle în procedura insolvenţei;

d) să nu se afle în dizolvare potrivit prevederilor legale în vigoare;

e) să nu li se fi stabilit răspunderea potrivit legislaţiei privind insolvenţa şi/sau răspunderea

solidară, potrivit prevederilor art. 25 şi 26. Prin excepţie, dacă actele prin care s-a stabilit

răspunderea sunt definitive în sistemul căilor administrative şi judiciare de atac, iar suma pentru

care a fost atrasă răspunderea a fost achitată, condiţia se consideră îndeplinită.

(2) Pe lângă condiţiile prevăzute la alin. (1), debitorul trebuie să aibă depuse toate declaraţiile

fiscale, potrivit vectorului fiscal. Această condiţie trebuie îndeplinită la data eliberării certificatului

de atestare fiscală.

(3) Condiţia prevăzută la alin. (2) se consideră îndeplinită şi în cazul în care, pentru perioadele în

care nu s-au depus declaraţii fiscale, obligaţiile fiscale au fost stabilite, prin decizie, de către

organul fiscal.

(4) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) lit. b), în situaţia debitorilor care nu deţin bunuri în

proprietate sau acestea sunt insuficiente pentru a constitui garanţiile prevăzute de prezentul

capitol, organul fiscal poate acorda eşalonarea la plată dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii

prevăzute la alin. (1). În acest caz, penalităţile de întârziere aferente obligaţiilor fiscale principale

eşalonate nu se amână la plată şi se includ în eşalonare.

ART. 187

Cererea de acordare a eşalonării la plată

(1) Cererea de acordare a eşalonării la plată, denumită în continuare cerere, se depune la

registratura organului fiscal competent sau se transmite prin poştă cu confirmare de primire şi se

soluţionează de organul fiscal competent, în termen de 60 de zile de la data înregistrării cererii.

(2) Conţinutul cererii, precum şi documentele justificative care se anexează acesteia se aprobă

prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

ART. 188

Retragerea cererii de acordare a eşalonării la plată

(1) Cererea poate fi retrasă de debitor până la emiterea deciziei de eşalonare la plată sau a

deciziei de respingere. Organul fiscal competent comunică debitorului decizia prin care se ia act de

retragerea cererii.

(2) Prin retragerea cererii, debitorul nu pierde dreptul de a depune o nouă cerere.

ART. 189

Prevederi speciale privind stingerea obligaţiilor fiscale

În cazul în care în perioada dintre data eliberării certificatului de atestare fiscală şi data

comunicării deciziei de eşalonare la plată debitorul efectuează plăţi în conturile bugetare aferente

tipurilor de creanţe fiscale ce fac obiectul eşalonării la plată, se sting mai întâi obligaţiile exigibile în

această perioadă şi apoi obligaţiile cuprinse în certificatul de atestare fiscală, în condiţiile art. 207

alin. (2) sau (3), după caz.

ART. 190

Alte prevederi speciale privind stingerea obligaţiilor fiscale administrate de organul fiscal

central

(1) Pentru deconturile cu sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare depuse până la data

eliberării certificatului de atestare fiscală se aplică dispoziţiile art. 167.

(2) Pe perioada derulării eşalonării la plată, cu sumele de rambursat/de restituit se sting

obligaţiile în ordinea prevăzută la art. 165 alin. (4), în limita sumei aprobate la

rambursare/restituire.

(3) Prin excepţie de la prevederile art. 167 alin. (5) lit. b), în cazul deconturilor cu sumă negativă

de TVA cu opţiune de rambursare depuse în perioada dintre data eliberării certificatului de

atestare fiscală şi data emiterii deciziei de eşalonare la plată, momentul exigibilităţii sumei de

rambursat este data emiterii deciziei de rambursare.

(4) Prin data emiterii deciziei de rambursare, prevăzută la alin. (3), se înţelege data înregistrării

acesteia la organul fiscal competent.

(5) Diferenţele de obligaţii fiscale rămase nestinse în urma soluţionării deconturilor cu sumă

negativă de TVA cu opţiune de rambursare se comunică debitorului printr-o înştiinţare de plată.

ART. 191

Eliberarea certificatului de atestare fiscală

(1) După primirea cererii, organul fiscal competent eliberează, din oficiu, certificatul de atestare

fiscală, pe care îl comunică debitorului. Eliberarea certificatului de atestare fiscală în scopul

acordării eşalonării la plată nu este supusă taxei extrajudiciare de timbru.

(2) Certificatul de atestare fiscală se eliberează în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la

înregistrarea cererii.

(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), termenul de eliberare a certificatului de atestare

fiscală este de cel mult 10 zile lucrătoare în cazul cererilor depuse de debitorii persoane fizice care

desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită profesii libere.

(4) Prin excepţie de la prevederile art. 158 şi 159, după caz, certificatul de atestare fiscală

cuprinde obligaţiile fiscale restante existente în sold la data eliberării acestuia.

(5) Atunci când există diferenţe între sumele solicitate de către debitor în cerere şi cele înscrise

în certificatul de atestare fiscală, se procedează la punerea de acord a acestora.

(6) Prin excepţie de la prevederile art. 158 şi 159, după caz, certificatul de atestare fiscală are

valabilitate de 90 de zile de la data eliberării.

ART. 192

Modul de soluţionare a cererii

(1) Cererea debitorului se soluţionează de organul fiscal competent prin decizie de eşalonare la

plată ori decizie de respingere, după caz.

(2) Cuantumul şi termenele de plată a ratelor de eşalonare se stabilesc prin grafice de eşalonare

care fac parte integrantă din decizia de eşalonare la plată. În sensul art. 167, ratele sunt exigibile la

aceste termene de plată, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 190 alin. (2).

(3) Cererea se soluţionează prin decizie de respingere în oricare dintre următoarele situaţii:

a) în cazul cererilor depuse pentru obligaţiile prevăzute la art. 184 alin. (6) şi (7);

b) nu sunt îndeplinite condiţiile de acordare prevăzute la art. 186 alin. (1) şi (2);

c) debitorul nu depune documentele justificative necesare soluţionării cererii;

d) cererea şi documentele aferente nu prezintă nicio modificare faţă de condiţiile de acordare a

eşalonării la plată dintr-o cerere anterioară care a fost respinsă;

e) în cazul stingerii în totalitate, până la data emiterii deciziei de eşalonare la plată, a obligaţiilor

fiscale care au făcut obiectul cererii de eşalonare la plată.

(4) După eliberarea certificatului de atestare fiscală şi, după caz, punerea de acord a sumelor

potrivit art. 191 alin. (5), organul fiscal competent verifică încadrarea cererii în prevederile

prezentului capitol şi comunică debitorului decizia de respingere sau acordul de principiu privind

eşalonarea la plată, după caz.

ART. 193

Garanţii

(1) În termen de cel mult 30 de zile de la data comunicării acordului de principiu, debitorul

trebuie să constituie garanţii. La cererea temeinic justificată a debitorului, organul fiscal competent

poate aproba prelungirea acestui termen cu cel mult 30 de zile.

(2) Pentru obligaţiile fiscale eşalonate la plată, precum şi cele care fac obiectul amânării la plată

potrivit art. 208, de până la 5.000 lei în cazul persoanelor fizice şi, respectiv, 20.000 lei în cazul

persoanelor juridice, nu este necesară constituirea de garanţii.

(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), următoarele categorii de debitori nu trebuie să

constituie garanţii:

a) instituţiile publice, astfel cum sunt definite prin Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice,

cu modificările şi completările ulterioare, precum şi prin Legea nr. 273/2006, cu modificările şi

completările ulterioare, după caz;

b) autorităţile/serviciile publice autonome înfiinţate prin lege organică;

c) unităţile şi instituţiile de drept public prevăzute la art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002

privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, aprobată cu modificări şi completări prin

Legea nr. 324/2003, cu modificările şi completările ulterioare;

d) instituţiile de învăţământ superior de stat.

(4) Debitorii prevăzuţi la alin. (3), precum şi debitorii prevăzuţi la art. 186 alin. (4), care deţin în

proprietate bunuri, constituie garanţii astfel:

a) dacă valoarea bunurilor acoperă valorile prevăzute la alin. (13) sau (15), după caz, debitorii

constituie garanţii la nivelul acestor valori, cu respectarea prevederilor prezentului articol;

b) dacă valoarea bunurilor nu acoperă valorile prevăzute la alin. (13) sau (15), după caz, debitorii

constituie garanţii la valoarea bunurilor deţinute în proprietate, cu respectarea prevederilor

prezentului articol.

(5) Prin acordul de principiu organul fiscal stabileşte perioada de eşalonare la plată, data până la

care este valabilă garanţia în cazul în care aceasta este constituită sub forma scrisorii de

garanţie/poliţei de asigurare de garanţie, precum şi cuantumul garanţiei, cu menţionarea sumelor

eşalonate la plată, a dobânzilor datorate pe perioada de eşalonare la plată şi a procentului

prevăzut la alin. (13), corespunzător perioadei de eşalonare.

(6) Garanţiile pot consta în:

a) mijloace băneşti consemnate pe numele debitorului la dispoziţia organului fiscal la o unitate a

Trezoreriei Statului;

b) scrisoare de garanţie/poliţă de asigurare de garanţie potrivit art. 211;

c) instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor proprietate a debitorului;

d) încheierea unui contract de ipotecă sau gaj în favoarea organului fiscal competent pentru

executarea obligaţiilor fiscale ale debitorului pentru care există un acord de eşalonare la plată,

având ca obiect bunuri proprietate a unei terţe persoane. Aceste bunuri trebuie să fie libere de

orice sarcini, cu excepţia cazului în care acestea sunt sechestrate exclusiv de către organul fiscal

competent, cu respectarea limitelor prevăzute la alin. (16).

(7) Pot forma obiect al garanţiilor constituite potrivit alin. (6) bunurile mobile care nu au durata

normală de funcţionare expirată potrivit Legii nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat

în active corporale şi necorporale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi

bunurile mobile care, deşi au durata normală de funcţionare expirată, au fost supuse reevaluării

potrivit regulilor contabile în vigoare.

(8) Bunul ce constituie obiect al garanţiei prevăzute la alin. (6) lit. d) nu poate să mai constituie

obiect al unei garanţii pentru eşalonarea la plată a obligaţiilor unui alt debitor.

(9) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul în care valoarea bunurilor proprietatea debitorului

deja sechestrate de organul fiscal acoperă valoarea prevăzută la alin. (13) sau (15), după caz, cu

condiţia prezentării unui raport de evaluare cu valori actualizate ale bunurilor sechestrate la data

depunerii cererii, în termenul prevăzut la alin. (1). Dispoziţiile alin. (11) sunt aplicabile în mod

corespunzător.

(10) În situaţia în care valoarea bunurilor deja sechestrate de organul fiscal nu acoperă valoarea

prevăzută la alin. (13) sau (15), după caz, debitorul constituie garanţie potrivit prevederilor alin. (1)

pentru diferenţa de valoare neacoperită.

(11) Bunurile oferite drept garanţie potrivit alin. (6) lit. c) şi d) se evaluează de un expert

evaluator independent, care întocmeşte un raport de evaluare. În cazul bunurilor imobile a căror

valoare stabilită în raportul de evaluare este mai mare decât valoarea orientativă stabilită prin

expertizele utilizate de camera notarilor publici, valoarea bunurilor se determină la nivelul valorii

orientative stabilite prin expertiza întocmită de camera notarilor publici. În cazul bunurilor mobile a

căror valoare stabilită în raportul de evaluare este vădit disproporţionată faţă de valoarea de piaţă

a acestora, organul fiscal competent poate efectua o nouă evaluare, potrivit prevederilor art. 63. În

acest caz, termenul de soluţionare a cererii se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data

depunerii raportului de evaluare şi data efectuării noii evaluări.

(12) Pentru bunurile oferite drept garanţie potrivit alin. (6) lit. c) şi d), debitorul depune la

organul fiscal competent, în termenul prevăzut la alin. (1), raportul de evaluare şi alte documente

stabilite prin ordin emis în condiţiile art. 209.

(13) Garanţiile constituite sub formele prevăzute la alin. (6) trebuie să acopere sumele eşalonate

la plată, dobânzile datorate pe perioada eşalonării la plată, plus un procent de până la 16% din

sumele eşalonate la plată, în funcţie de perioada de eşalonare la plată, astfel:

a) pentru eşalonări de la 13 la 24 de luni, procentul este de 4%;

b) pentru eşalonări de la 25 la 36 de luni, procentul este de 8%;

c) pentru eşalonări de la 37 la 48 de luni, procentul este de 12%;

d) pentru eşalonări de peste 49 de luni, procentul este de 16%.

(14) Prin excepţie de la prevederile alin. (13), garanţiile constituite sub formele prevăzute la alin.

(6) lit. a) şi b) trebuie să acopere sumele eşalonate la plată, precum şi dobânzile datorate pe

perioada eşalonării la plată.

(15) În scopul constituirii garanţiei sub forma prevăzută la alin. (6) lit. c), dacă bunurile sunt

ipotecate/gajate în favoarea altor creditori, valoarea acestor bunuri trebuie să acopere valoarea

pentru care s-a constituit ipoteca/gajul, precum şi sumele eşalonate la plată, dobânzile datorate pe

perioada eşalonării la plată, plus un procent de până la 16% din sumele eşalonate la plată, în

funcţie de perioada de eşalonare la plată.

(16) În scopul constituirii garanţiei sub forma prevăzută la alin. (6) lit. d), valoarea acestor bunuri

trebuie să acopere obligaţiile fiscale ale garantului pentru care organul fiscal competent a instituit

sechestrul, precum şi sumele eşalonate la plată ale debitorului, dobânzile datorate pe perioada

eşalonării la plată, plus un procent de până la 16% din sumele eşalonate la plată, în funcţie de

perioada de eşalonare la plată.

(17) Perioada de valabilitate a scrisorii de garanţie/poliţei de asigurare de garanţie trebuie să fie

cu cel puţin 3 luni mai mare decât scadenţa ultimei rate din eşalonarea la plată.

(18) Pe parcursul derulării eşalonării la plată, garanţia se poate înlocui sau redimensiona în

funcţie de valoarea ratelor rămase de achitat, la cererea debitorului. În acest caz, procentajul

suplimentar al garanţiei care se ia în calcul la stabilirea valorii garanţiei este cel în vigoare la data

înlocuirii sau redimensionării garanţiei, corespunzător perioadei de timp rămase din eşalonarea la

plată acordată.

(19) Organul fiscal competent eliberează garanţiile după comunicarea deciziei de finalizare a

eşalonării la plată, prevăzută la art. 194 alin. (3), cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 202 alin. (3).

(20) În cazul în care contribuabilul solicită înlocuirea sau redimensionarea garanţiei potrivit alin.

(18), iar sumele rămase din eşalonarea la plată sunt mai mici decât limitele prevăzute la alin. (2),

prin excepţie de la prevederile alin. (19), organul fiscal eliberează garanţiile.

(21) În cazul în care, pe parcursul derulării eşalonării la plată, garanţia constituită potrivit alin.

(15) se execută de către un alt creditor, iar sumele distribuite din valorificare, în favoarea organului

fiscal competent, nu acoperă valoarea garanţiilor prevăzute la alin. (13), debitorul are obligaţia

reîntregirii acesteia, pentru obligaţiile fiscale rămase nestinse din eşalonarea la plată.

(22) În cazul în care, pe parcursul derulării eşalonării la plată, bunul care face obiectul garanţiei

constituite potrivit alin. (6) lit. d) şi alin. (16) se execută de către organul fiscal pentru obligaţiile de

plată ale garantului, debitorul are obligaţia constituirii de garanţii pentru obligaţiile fiscale rămase

nestinse din eşalonarea la plată. În acest caz, până la constituirea garanţiei, sumele rămase după

efectuarea distribuirii sunt indisponibilizate în favoarea organului fiscal, urmând a stinge obligaţiile

rămase din eşalonarea la plată dacă garanţia nu este constituită în termenul prevăzut la art. 194

alin. (1) lit. m).

(23) La cererea debitorului, organul fiscal competent poate executa garanţia constituită sub

formele prevăzute la alin. (6) lit. a) şi c) sau poate aproba valorificarea bunurilor potrivit înţelegerii

părţilor în condiţiile art. 248, în situaţia în care se stinge întreaga sumă eşalonată la plată.

ART. 194

Condiţii de menţinere a valabilităţii eşalonării la plată

(1) Eşalonarea la plată acordată pentru obligaţiile fiscale îşi menţine valabilitatea în următoarele

condiţii:

a) să se declare şi să se achite, potrivit legii, obligaţiile fiscale administrate de organul fiscal cu

termene de plată începând cu data comunicării deciziei de eşalonare la plată, cu excepţia situaţiei

în care debitorul a solicitat eşalonarea la plată potrivit art. 195. Eşalonarea la plată îşi menţine

valabilitatea şi dacă aceste obligaţii sunt declarate şi/sau achitate până la data de 25 a lunii

următoare scadenţei prevăzute de lege inclusiv sau până la finalizarea eşalonării la plată în situaţia

în care acest termen se împlineşte după data stingerii în totalitate a obligaţiilor fiscale eşalonate la

plată;

b) să se achite, potrivit legii, obligaţiile fiscale stabilite de organul fiscal competent prin decizie,

cu termene de plată începând cu data comunicării deciziei de eşalonare la plată, cu excepţia

situaţiei în care debitorul a solicitat eşalonarea la plată potrivit art. 195. Eşalonarea la plată îşi

menţine valabilitatea şi dacă aceste obligaţii sunt achitate în cel mult 30 de zile de la termenul de

plată prevăzut de lege sau până la finalizarea perioadei de eşalonare la plată în situaţia în care

termenul de 30 de zile se împlineşte după această dată;

c) să se achite diferenţele de obligaţii fiscale rezultate din declaraţii rectificative în termen de cel

mult 30 de zile de la data depunerii declaraţiei, cu excepţia situaţiei în care debitorul a solicitat

eşalonarea la plată potrivit art. 195;

d) să se respecte cuantumul şi termenele de plată din graficul de eşalonare. Eşalonarea la plată

îşi menţine valabilitatea şi dacă rata de eşalonare este achitată până la următorul termen de plată

din graficul de eşalonare;

e) să se achite obligaţiile fiscale administrate de organul fiscal, nestinse la data comunicării

deciziei de eşalonare la plată şi care nu fac obiectul eşalonării la plată, în termen de cel mult 90 de

zile de la data comunicării acestei decizii;

f) să se achite creanţele stabilite de alte organe decât organele fiscale şi transmise spre

recuperare organelor fiscale, precum şi amenzile de orice fel, pentru care au fost comunicate

somaţii după data comunicării deciziei de eşalonare la plată, în cel mult 180 de zile de la

comunicarea somaţiei sau până la finalizarea eşalonării la plată în situaţia în care termenul de 180

de zile se împlineşte după data stingerii în totalitate a obligaţiilor fiscale eşalonate la plată, cu

excepţia situaţiei în care contribuabilul a solicitat eşalonarea potrivit art. 195;

g) să achite obligaţiile fiscale rămase nestinse după soluţionarea deconturilor potrivit art. 190

alin. (5), în cel mult 30 de zile de la data comunicării înştiinţării de plată, cu excepţia situaţiei în

care debitorul a solicitat eşalonarea la plată potrivit art. 195;

h) să se achite, în termen de cel mult 30 de zile de la data comunicării înştiinţării de plată,

obligaţiile fiscale stabilite în acte administrative fiscale ce au fost suspendate în condiţiile art. 14

sau 15 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi pentru care

suspendarea executării actului administrativ fiscal a încetat după data comunicării deciziei de

eşalonare la plată, cu excepţia situaţiei în care debitorul a solicitat eşalonarea la plată a acestor

sume;

i) să se achite, în termen de cel mult 30 de zile de la data comunicării înştiinţării de plată,

obligaţiile fiscale stabilite de alte autorităţi a căror administrare a fost transferată organului fiscal

după emiterea unei decizii de eşalonare la plată, cu excepţia situaţiei în care debitorul a solicitat

eşalonarea la plată a acestor sume;

j) să achite sumele pentru care s-a stabilit răspunderea potrivit prevederilor legislaţiei privind

insolvenţa şi/sau răspunderea solidară potrivit prevederilor art. 25 şi 26, în cel mult 30 de zile de la

data stabilirii răspunderii;

k) să nu intre sub incidenţa uneia dintre situaţiile prevăzute la art. 186 alin. (1) lit. c) şi d);

l) să se reîntregească garanţia în condiţiile prevăzute la art. 193 alin. (21), în cel mult 15 zile de la

data distribuirii sumelor rezultate din valorificarea bunurilor de către alţi creditori;

m) să constituie garanţia în condiţiile prevăzute la art. 193 alin. (22), în cel mult 15 zile de la data

comunicării de către organul fiscal a înştiinţării cu privire la distribuirea sumelor rezultate din

valorificarea bunurilor.

(2) În situaţia în care termenele prevăzute la alin. (1) se împlinesc după data finalizării eşalonării

la plată, obligaţiile fiscale trebuie stinse până la data finalizării eşalonării la plată.

(3) În situaţia în care sumele eşalonate la plată au fost stinse în totalitate şi au fost respectate

condiţiile prevăzute la alin. (1), organul fiscal competent comunică debitorului decizia de finalizare

a eşalonării la plată.

ART. 195

Modificarea deciziei de eşalonare la plată în perioada de valabilitate a eşalonării

(1) Pe perioada de valabilitate a eşalonării, decizia de eşalonare la plată poate fi modificată la

cererea debitorului prin includerea în eşalonare a următoarelor obligaţii fiscale cuprinse în

certificatul de atestare fiscală emis de organul fiscal competent:

a) cele prevăzute la art. 184 alin. (6) lit. d);

b) obligaţiile fiscale stabilite de alte autorităţi a căror administrare a fost transferată organului

fiscal după emiterea unei decizii de eşalonare la plată;

c) obligaţiile fiscale principale stabilite de organul de inspecţie fiscală prin decizie de impunere,

precum şi obligaţiile fiscale accesorii aferente acestora, cu termene de plată după data comunicării

deciziei de eşalonare la plată;

d) obligaţiile fiscale administrate de organul fiscal cu termene de plată începând cu data

comunicării deciziei de eşalonare la plată;

e) diferenţele de obligaţii fiscale rezultate din declaraţii rectificative;

f) creanţele stabilite de alte organe şi transmise spre recuperare organului fiscal, în situaţia în

care transmiterea creanţelor se efectuează pe perioada derulării eşalonării la plată;

g) obligaţiile fiscale rămase nestinse după soluţionarea deconturilor potrivit art. 190 alin. (5).

(2) Contribuabilul poate depune cel mult două cereri de modificare a deciziei de eşalonare la

plată într-un an de eşalonare sau, după caz, fracţie de an de eşalonare, calculat începând cu data

comunicării deciziei de eşalonare. Aceste prevederi nu sunt aplicabile obligaţiilor fiscale prevăzute

la alin. (1) lit. a) şi b) şi alin. (11).

(3) Cererea se depune până la împlinirea termenului prevăzut la art. 194 alin. (1) lit. a), b), c), f),

g), h) sau i), după caz, şi se soluţionează de organul fiscal competent prin decizie de modificare a

deciziei de eşalonare la plată sau decizie de respingere, după caz.

(4) Pentru obligaţiile fiscale prevăzute la alin. (1), includerea în eşalonare se efectuează cu

menţinerea perioadei de eşalonare deja aprobate.

(5) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (4), pentru obligaţiile fiscale prevăzute la alin. (1), precum

şi pentru sumele rămase de plată din eşalonarea la plată în derulare, la cererea debitorului, se

poate aproba şi o altă perioadă de eşalonare, dar care nu poate depăşi perioada prevăzută la art.

184 sau 206, după caz. Dispoziţiile art. 184 alin. (8) sunt aplicabile în mod corespunzător.

(6) Cuantumul şi termenele de plată ale noilor rate de eşalonare se stabilesc prin grafice de

eşalonare care fac parte integrantă din decizia de modificare a deciziei de eşalonare la plată.

(7) Odată cu depunerea cererii, debitorul trebuie să constituie şi garanţiile prevăzute de

prezentul capitol, corespunzător condiţiilor în care urmează să se modifice decizia de eşalonare la

plată.

(8) Debitorul nu trebuie să constituie garanţii în situaţia în care valoarea garanţiilor deja

constituite acoperă obligaţiile fiscale rămase din eşalonarea la plată, precum şi obligaţiile fiscale

pentru care se solicită modificarea deciziei de eşalonare la plată. În situaţia garanţiilor deja

constituite potrivit art. 193 alin. (6) lit. d), se încheie un act adiţional la contractul de ipotecă/gaj.

(9) Prevederile art. 208 se aplică în mod corespunzător şi penalităţilor de întârziere aferente

sumelor prevăzute la alin. (1).

(10) În situaţia în care cererea de modificare a deciziei de eşalonare la plată se respinge,

debitorul are obligaţia să plătească sumele prevăzute la alin. (1) în termen de 30 de zile de la data

comunicării deciziei de respingere.

(11) În situaţia în care pe perioada de valabilitate a înlesnirii debitorul obţine o suspendare a

executării actului administrativ fiscal în care sunt individualizate creanţe fiscale ce fac obiectul

eşalonării la plată, decizia de eşalonare la plată se modifică, la cererea debitorului.

ART. 196

Renunţarea la eşalonarea la plată

(1) Debitorul poate renunţa la eşalonarea la plată pe perioada de valabilitate a acesteia, prin

depunerea unei cereri de renunţare la eşalonare.

(2) În cazul renunţării la eşalonare, debitorul trebuie să achite obligaţiile fiscale rămase din

eşalonare până la data la care intervine pierderea valabilităţii eşalonării la plată. Prevederile art.

194 alin. (3) şi art. 208 alin. (3) sunt aplicabile în mod corespunzător.

(3) În cazul nerespectării obligaţiei prevăzute la alin. (2), sunt aplicabile prevederile referitoare la

pierderea valabilităţii eşalonării la plată.

ART. 197

Dobânzi şi penalităţi de întârziere

(1) Pe perioada pentru care au fost acordate eşalonări la plată, pentru obligaţiile fiscale

eşalonate la plată, cu excepţia celor prevăzute la art. 173 alin. (2), se datorează şi se calculează

dobânzi, la nivelul stabilit potrivit art. 174 alin. (5). Prin excepţie de la prevederile art. 174 alin. (5),

nivelul dobânzii este de 0,015% pentru fiecare zi de întârziere, în situaţia în care debitorul

constituie întreaga garanţie sub forma scrisorii de garanţie şi/sau poliţei de asigurare de garanţie

şi/sau consemnării de mijloace băneşti la o unitate a Trezoreriei Statului.

(2) Dobânzile se datorează şi se calculează pentru fiecare rată din graficul de eşalonare la plată

începând cu data emiterii deciziei de eşalonare la plată şi până la termenul de plată din grafic sau

până la data achitării ratei potrivit art. 194 alin. (1) lit. d), după caz.

(3) Dobânzile datorate şi calculate în cazul achitării cu întârziere a ratei potrivit art. 194 alin. (1)

lit. d) se comunică prin decizie referitoare la obligaţiile de plată accesorii şi se achită potrivit

prevederilor art. 156 alin. (1).

(4) Penalitatea de întârziere prevăzută la art. 176 se calculează până la data emiterii deciziei de

eşalonare la plată.

(5) Pentru creanţele bugetare stabilite de alte organe şi transmise spre recuperare organului

fiscal, potrivit legii, şi pentru care legislaţia specifică prevede un alt regim privind calculul

dobânzilor, sunt aplicabile prevederile legislaţiei specifice.

ART. 198

Penalitate

(1) Pentru rata de eşalonare la plată achitată cu întârziere până la următorul termen de plată din

graficul de eşalonare, potrivit art. 194 alin. (1) lit. d), precum şi pentru diferenţele de obligaţii

fiscale marcate şi rămase nestinse după soluţionarea deconturilor cu sumă negativă de TVA cu

opţiune de rambursare, potrivit art. 190 alin. (5), se percepe o penalitate, care i se comunică

debitorului prin decizie referitoare la obligaţiile de plată accesorii şi se achită potrivit prevederilor

art. 156 alin. (1).

(2) Nivelul penalităţii este de 5% din:

a) suma rămasă nestinsă din rata de eşalonare, reprezentând obligaţii fiscale principale şi/sau

obligaţii fiscale accesorii eşalonate la plată, inclusiv dobânzile datorate pe perioada eşalonării la

plată, după caz;

b) diferenţele de obligaţii fiscale marcate şi rămase nestinse după soluţionarea deconturilor cu

sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare.

(3) Penalitatea se face venit la bugetul de stat.

ART. 199

Pierderea valabilităţii eşalonării la plată şi consecinţele pierderii acesteia

(1) Eşalonarea la plată îşi pierde valabilitatea la data la care nu sunt respectate dispoziţiile art.

194 alin. (1). Organul fiscal competent emite o decizie de constatare a pierderii valabilităţii

eşalonării la plată, care se comunică debitorului.

(2) Pierderea valabilităţii eşalonării la plată atrage începerea sau continuarea, după caz, a

executării silite pentru întreaga sumă nestinsă.

(3) În cazul pierderii valabilităţii eşalonării la plată, pentru sumele rămase de plată din

eşalonarea la plată acordată de organul fiscal central, reprezentând obligaţii fiscale principale

şi/sau obligaţii fiscale accesorii eşalonate la plată, se datorează o penalitate de 5%. Prevederile art.

198 alin. (1) şi (3) se aplică în mod corespunzător.

ART. 200

Menţinerea eşalonării la plată

(1) Debitorul poate solicita organului fiscal competent menţinerea unei eşalonări a cărei

valabilitate a fost pierdută din cauza nerespectării condiţiilor prevăzute la art. 194 alin. (1) lit. a) - j)

şi l), o singură dată pe perioada de valabilitate a eşalonării, dacă depune o cerere în acest scop

înainte de executarea garanţiei de către organul fiscal competent sau înainte de stingerea

obligaţiilor fiscale, după caz. Cererea se soluţionează prin emiterea unei decizii de menţinere a

valabilităţii eşalonării, cu păstrarea perioadei de eşalonare aprobate iniţial.

(2) Pentru menţinerea valabilităţii eşalonării, debitorul are obligaţia să achite obligaţiile fiscale

exigibile la data comunicării deciziei de menţinere a valabilităţii eşalonării, cu excepţia celor care

au făcut obiectul eşalonării a cărei valabilitate a fost pierdută, în termen de 90 de zile de la data

comunicării deciziei. Prevederile art. 194 sunt aplicabile în mod corespunzător.

ART. 201

Dobânzi şi majorări de întârziere în cazul pierderii valabilităţii eşalonării la plată

În cazul pierderii valabilităţii eşalonării la plată acordate de organul fiscal, pentru obligaţiile

fiscale principale rămase de plată din eşalonarea la plată acordată, se datorează de la data emiterii

deciziei de eşalonare la plată dobânzi potrivit art. 174.

ART. 202

Executarea garanţiilor

(1) În cazul pierderii valabilităţii eşalonării la plată, organul fiscal competent execută garanţiile în

contul obligaţiilor fiscale rămase nestinse.

(2) Dacă până la pierderea valabilităţii eşalonării la plată nu au fost soluţionate deconturile cu

sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare, garanţiile se execută şi în contul obligaţiilor

marcate în vederea stingerii prin compensare cu sume de rambursat, în limita sumei solicitate la

rambursare.

(3) În situaţia în care deconturile cu sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare nu sunt

soluţionate până la finalizarea eşalonării la plată, organul fiscal competent execută garanţiile

constituite sub formele prevăzute la art. 193 alin. (6) lit. a) şi b) în contul obligaţiilor marcate, până

la emiterea deciziei de finalizare a eşalonării. În acest caz data stingerii obligaţiilor marcate este

termenul prevăzut de lege pentru depunerea decontului cu sumă negativă de TVA cu opţiune de

rambursare. În cazul garanţiilor constituite sub formă de bunuri potrivit art. 193 alin. (6) lit. c) şi d),

acestea se eliberează după soluţionarea deconturilor. Garanţiile constituite sub formele prevăzute

la art. 193 alin. (6) lit. c) şi d) se execută în situaţia în care după soluţionarea deconturilor au rămas

nestinse obligaţii fiscale.

ART. 203

Suspendarea executării silite

(1) Pentru sumele care fac obiectul eşalonării la plată a obligaţiilor fiscale, precum şi pentru

obligaţiile prevăzute la art. 194 alin. (1) lit. a) - c) şi e) - j) nu începe sau se suspendă, după caz,

procedura de executare silită, de la data comunicării deciziei de eşalonare la plată. În cazul

obligaţiilor prevăzute la art. 194 alin. (1) lit. f) executarea silită se suspendă după comunicarea

somaţiei.

(2) Odată cu comunicarea deciziei de eşalonare la plată către debitor, organele fiscale

competente comunică, în scris, instituţiilor de credit la care debitorul are deschise conturile

bancare şi/sau terţilor popriţi care deţin/datorează sume de bani debitorului măsura de

suspendare a executării silite prin poprire.

(3) În cazul prevăzut la alin. (2), suspendarea executării silite prin poprire bancară are ca efect

încetarea indisponibilizării sumelor viitoare provenite din încasările zilnice în conturile în lei şi în

valută, începând cu data şi ora comunicării către instituţiile de credit a adresei de suspendare a

executării silite prin poprire.

(4) Sumele existente în cont la data şi ora comunicării adresei de suspendare a executării silite

rămân indisponibilizate, debitorul putând dispune de acestea numai pentru efectuarea de plăţi în

scopul:

a) achitării obligaţiilor administrate de organele fiscale competente de care depinde menţinerea

valabilităţii eşalonării la plată;

b) achitării drepturilor salariale.

(5) În cazul terţilor popriţi, suspendarea executării silite are ca efect încetarea indisponibilizării

sumelor datorate de aceştia debitorului, atât a celor prezente, cât şi a celor viitoare, până la o nouă

comunicare din partea organului fiscal privind continuarea măsurilor de executare silită prin

poprire.

(6) Măsurile de executare silită începute asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a

debitorului se suspendă de la data comunicării deciziei de eşalonare la plată.

ART. 204

Regimul special al obligaţiilor fiscale de a căror plată depinde menţinerea autorizaţiei,

acordului ori a altui act administrativ similar

(1) Pentru debitorii care au solicitat eşalonarea la plată şi care trebuie să achite obligaţiile fiscale

administrate de organul fiscal central într-un anumit termen pentru a se menţine autorizaţia,

acordul ori alt act administrativ similar, autoritatea competentă nu revocă/nu suspendă actul pe

motiv de neplată a obligaţiilor fiscale la termenul prevăzut în legislaţia specifică, iar garanţiile

constituite nu se execută până la soluţionarea cererii de acordare a eşalonării la plată.

(2) În situaţia în care cererea de acordare a eşalonării la plată a fost respinsă sau retrasă,

debitorii prevăzuţi la alin. (1) trebuie să achite obligaţiile fiscale de a căror plată depinde

menţinerea autorizaţiei, acordului ori a altui act administrativ similar în scopul menţinerii actului,

în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei de respingere sau a deciziei prin care se ia act

de retragerea cererii. În acest caz, o nouă cerere de acordare a eşalonării la plată se poate depune

numai după achitarea acestor obligaţii fiscale.

(3) Pe perioada de valabilitate a eşalonării la plată, autoritatea competentă nu revocă/nu

suspendă autorizaţia, acordul sau alt act administrativ similar pe motiv de neplată a obligaţiilor

fiscale la termenul prevăzut în legislaţia specifică, iar garanţiile constituite nu se execută.

ART. 205

Calcularea termenelor

(1) Termenele stabilite în prezentul capitol, cu excepţia celui prevăzut la art. 191 alin. (2) şi (3), se

calculează pe zile calendaristice începând cu ziua imediat următoare acestor termene şi expiră la

ora 24,00 a ultimei zile a termenelor.

(2) În situaţia în care termenele prevăzute la alin. (1) sfârşesc într-o zi de sărbătoare legală sau

când serviciul este suspendat, acestea se prelungesc până la sfârşitul primei zile de lucru

următoare.

ART. 206

Prevederi speciale pentru eşalonările la plată acordate de organele fiscale

(1) În cazul debitorilor cu risc fiscal mic, organul fiscal competent poate aproba eşalonarea la

plată a obligaţiilor fiscale restante, pe o perioadă de cel mult 12 luni.

(2) Pentru a beneficia de eşalonarea la plată prevăzută la alin. (1), debitorul trebuie să

îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a) debitorul depune o cerere la organul fiscal competent;

b) sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 186, cu excepţia celei prevăzute la art. 186 alin. (1)

lit. a);

c) debitorul depune, în cel mult 30 de zile de la data comunicării certificatului de atestare fiscală,

o garanţie în valoare de minimum 20% din sumele ce pot face obiectul eşalonării la plată, precum

şi a penalităţilor de întârziere ce pot face obiectul amânării la plată potrivit art. 208, înscrise în

certificatul de atestare fiscală emis în condiţiile prezentului capitol.

(3) În sensul prezentului articol este considerat cu risc fiscal mic debitorul care, la data depunerii

cererii, îndeplineşte, cumulativ, următoarele condiţii:

a) nu are fapte înscrise în cazierul fiscal;

b) niciunul dintre administratori şi/sau asociaţi nu a deţinut, în ultimii 5 ani anteriori depunerii

cererii, calitatea de administrator sau asociat la persoane juridice care au fost lichidate sau la care

a fost declanşată procedura insolvenţei şi la care au rămas obligaţii fiscale neachitate;

c) nu se află în inactivitate temporară înscrisă la registrul comerţului sau în registre ţinute de

instanţe judecătoreşti competente;

d) nu are obligaţii fiscale restante mai mari de 6 luni;

e) nu a înregistrat pierderi contabile în fiecare an din ultimii 3 ani consecutivi. Pierderea

contabilă prevăzută de prezenta literă nu cuprinde pierderea contabilă reportată provenită din

ajustările cerute de aplicarea IAS 29 "Raportarea financiară în economiile hiperinflaţioniste" de

către contribuabilii care aplică sau au aplicat reglementări contabile conforme cu Standardele

internaţionale de raportare financiară;

f) în cazul persoanelor juridice, să fi fost înfiinţate cu minimum 12 luni anterior depunerii cererii.

(4) Cererea depusă potrivit prevederilor alin. (2) lit. a) se soluţionează de organul fiscal

competent în termen de 15 zile lucrătoare de la data înregistrării acesteia. Acest termen se

prelungeşte cu perioada cuprinsă între data comunicării certificatului de atestare fiscală de către

organul fiscal competent şi data depunerii garanţiei de către debitor.

(5) În condiţiile prezentului articol, debitorii care, la data depunerii cererii, nu au obligaţii fiscale

restante pot solicita eşalonarea la plată a obligaţiilor fiscale declarate, precum şi a obligaţiilor

fiscale stabilite prin decizie de impunere şi pentru care nu s-a împlinit scadenţa sau termenul de

plată prevăzut la art. 156 alin. (1), după caz.

(6) Prevederile art. 208 se aplică în mod corespunzător şi penalităţilor de întârziere aferente

sumelor eşalonate la plată potrivit prezentului articol.

(7) În situaţia în care, ulterior emiterii deciziei de eşalonare la plată, organul fiscal constată că

informaţiile cuprinse în documentele anexate la cererea depusă potrivit alin. (2) lit. a) nu

corespund realităţii, organul fiscal emite decizia de anulare a deciziei de eşalonare la plată şi a

deciziei de amânare la plată a penalităţilor de întârziere, aplicându-se în mod corespunzător

dispoziţiile art. 199, 201 şi 202.

ART. 207

Dispoziţii finale

(1) Organul fiscal competent care emite decizia de eşalonare la plată poate îndrepta erorile din

conţinutul acesteia, din oficiu sau la cererea debitorului, printr-o decizie de îndreptare a erorii.

Decizia de îndreptare a erorii produce efecte faţă de debitor de la data comunicării acesteia,

potrivit legii.

(2) În cazul în care în perioada cuprinsă între data eliberării certificatului de atestare fiscală şi

data comunicării deciziei de eşalonare la plată s-au stins obligaţii fiscale prin orice modalitate

prevăzută de lege şi care sunt cuprinse în suma care face obiectul eşalonării la plată, debitorul

achită ratele eşalonate până la concurenţa sumei rămase de plată.

(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), în situaţia în care, până la emiterea deciziei de

eşalonare la plată, se constată că s-au stins mai mult de 50% din obligaţiile fiscale care fac obiectul

eşalonării la plată, la cererea debitorului, organul fiscal competent eliberează un nou certificat de

atestare fiscală, caz în care prevederile prezentului capitol se aplică în mod corespunzător.

(4) Debitorul poate plăti anticipat, parţial sau total, sumele cuprinse în graficul de eşalonare la

plată. În acest caz, debitorul notifică organului fiscal, prin cerere, intenţia de a stinge anticipat

aceste sume. În cazul achitării anticipate parţiale, organul fiscal competent înştiinţează debitorul,

până la următorul termen de plată din graficul de eşalonare, cu privire la stingerea sumelor

datorate în contul următoarelor rate de eşalonare aprobate până la concurenţa cu suma achitată.

(5) În situaţia în care se sting anticipat mai mult de 3 rate din graficul de eşalonare la plată,

organul fiscal competent, din oficiu, reface graficul de eşalonare, până la următorul termen de

plată a ratelor, cu respectarea perioadei de eşalonare aprobate. În acest caz, ratele ce fac obiectul

stingerii anticipate sunt exigibile la data plăţii sau la data emiterii deciziei de rambursare, după caz.

Noul grafic de eşalonare se comunică debitorului prin decizia organului fiscal.

(6) În situaţia în care în graficul de eşalonare există şi creanţe bugetare stabilite de alte organe şi

transmise spre recuperare organului fiscal, potrivit legii, iar acestea au fost stinse, total sau parţial,

potrivit legislaţiei specifice, de către organele care le gestionează, graficul de eşalonare se reface în

mod corespunzător.

ART. 208

Amânarea la plată a penalităţilor de întârziere

(1) Pe perioada eşalonării la plată, penalităţile de întârziere aferente obligaţiilor fiscale eşalonate

se amână la plată prin decizie care se comunică debitorului odată cu decizia de eşalonare la plată.

Aceste prevederi se aplică, după caz, şi unui procent de 50% din majorările de întârziere,

reprezentând componenta de penalitate a acestora, aferente obligaţiilor fiscale eşalonate.

(2) Garanţiile ori valoarea bunurilor prevăzute la art. 193 alin. (13) - (16) trebuie să acopere şi

penalităţile de întârziere, precum şi majorările de întârziere amânate la plată.

(3) În situaţia în care eşalonarea la plată se finalizează în condiţiile art. 194 alin. (3), penalităţile

de întârziere, precum şi majorările de întârziere amânate la plată se anulează prin decizie care se

comunică debitorului odată cu decizia de finalizare a eşalonării la plată.

(4) Pierderea valabilităţii eşalonării la plată atrage pierderea valabilităţii amânării la plată a

penalităţilor de întârziere şi/sau a majorărilor de întârziere. În acest caz, odată cu decizia de

constatare a pierderii valabilităţii eşalonării la plată se comunică debitorului şi decizia de pierdere a

valabilităţii amânării la plată a penalităţilor de întârziere şi/sau a majorărilor de întârziere.

(5) În situaţia în care eşalonarea la plată îşi pierde valabilitatea în condiţiile art. 199, garanţiile se

execută şi în contul penalităţilor de întârziere şi/sau majorărilor de întârziere amânate la plată.

ART. 209

Acte normative de aplicare

Procedura de aplicare a eşalonării la plată acordate de organul fiscal central se aprobă prin ordin

al preşedintelui A.N.A.F.

CAPITOLUL V

Garanţii

ART. 210

Constituirea de garanţii

Organul fiscal solicită constituirea unei garanţii pentru:

a) suspendarea executării silite în condiţiile art. 233 alin. (8);

b) ridicarea măsurilor asigurătorii;

c) asumarea obligaţiei de plată de către altă persoană prin angajament de plată, în condiţiile art.

24 alin. (1) lit. a);

d) în alte cazuri prevăzute de lege.

ART. 211

Tipuri de garanţii

Garanţiile pentru luarea măsurilor prevăzute la art. 210 se pot constitui, în condiţiile legii, prin:

a) consemnarea de mijloace băneşti la o unitate a Trezoreriei Statului;

b) scrisoare de garanţie emisă de o instituţie de credit sau poliţă de asigurare de garanţie emisă

de o societate de asigurare. În cazul în care scrisoarea de garanţie/poliţa de asigurare de garanţie

este emisă de o instituţie financiară din afara României, aceasta trebuie să fie confirmată şi

acceptată de o instituţie de credit sau de asigurare din România;

c) ipotecă asupra unor bunuri imobile sau mobile din ţară;

d) gaj asupra bunurilor mobile.

ART. 212

Valorificarea garanţiilor

(1) Organul fiscal competent se îndestulează din garanţiile depuse dacă nu s-a realizat scopul

pentru care acestea au fost constituite.

(2) În cazul garanţiilor prevăzute la art. 211 lit. a) şi b), organul fiscal dispune instituţiei de

credit/societăţii de asigurare emitente sau instituţiei financiare care a confirmat şi acceptat

scrisoarea de garanţie/poliţa de asigurare de garanţie, ori unităţii de trezorerie a statului, după caz,

virarea sumei de bani în conturile de venituri bugetare corespunzătoare.

(3) Valorificarea garanţiilor prevăzute la art. 211 lit. c) şi d) se realizează prin modalităţile şi

procedurile prevăzute de dispoziţiile art. 247 alin. (2) - (6) şi ale art. 248 - 259, care se aplică în mod

corespunzător.

CAPITOLUL VI

Măsuri asigurătorii

ART. 213

Poprirea şi sechestrul asigurător

(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin

procedura administrativă, de organul fiscal competent.

(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra

bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în

cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă

ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile.

(3) Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării

de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele

fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au

fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea

altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul

neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie

organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite

sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către

conducătorul organului fiscal competent.

(6) Măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum şi cele dispuse de instanţele

judecătoreşti sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile

referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător.

(7) În situaţia în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă

acestea încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de

la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepţionale, acest termen poate fi

prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligaţia să

emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea

termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanţia.

(8) Prin excepţie de la prevederile alin. (7), în situaţia în care au fost instituite măsuri asigurătorii

şi au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii încetează de

drept la data la care au fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind Codul de

procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare.

(9) Bunurile perisabile şi/sau degradabile sechestrate asigurător pot fi valorificate:

a) de către debitor cu acordul organului de executare silită, sumele obţinute consemnându-se la

dispoziţia organului de executare silită;

b) prin vânzare în regim de urgenţă în condiţiile art. 247 alin. (4).

(10) În cazul înfiinţării sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile, un exemplar al

procesului-verbal întocmit de organul de executare silită se comunică pentru notare Biroului de

carte funciară.

(11) Notarea potrivit alin. (10) face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după notare, vor

dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv. Actele de dispoziţie ce ar interveni ulterior notării

prevăzute la alin. (10) sunt lovite de nulitate absolută.

(12) Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa fiscală a

bugetului general consolidat, măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor deţinute de

către debitor în proprietate comună cu terţe persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta.

(13) Împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, prevăzute la alin.

(4), cel interesat poate face contestaţie la instanţa de contencios administrativ competentă.

(14) Împotriva actelor prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face

contestaţie la executare în conformitate cu prevederile art. 260 şi 261.

ART. 214

Ridicarea măsurilor asigurătorii

(1) Măsurile asigurătorii instituite potrivit art. 213 se ridică, prin decizie motivată, de către

creditorul fiscal, când au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea garanţiei

prevăzute la art. 211, după caz.

(2) Decizia de ridicare a măsurii asigurătorii emisă potrivit alin. (1) se duce la îndeplinire de către

organul de executare silită competent şi se comunică tuturor celor cărora le-a fost comunicată

decizia de dispunere a măsurilor asigurătorii sau celelalte acte de executare în legătură cu acestea.

CAPITOLUL VII

Prescripţia dreptului de a cere executarea silită şi a dreptului de a cere restituirea

ART. 215

Începerea termenului de prescripţie

(1) Dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie

în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.

(2) Termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) se aplică şi creanţelor provenind din amenzi

contravenţionale.

ART. 216

Suspendarea termenului de prescripţie

Termenul de prescripţie prevăzut la art. 215 se suspendă:

a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a

dreptului la acţiune;

b) în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzută de lege ori a fost

dispusă de instanţa judecătorească sau de alt organ competent, potrivit legii;

c) pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii;

d) cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită;

e) în alte cazuri prevăzute de lege.

ART. 217

Întreruperea termenului de prescripţie

Termenul de prescripţie prevăzut la art. 215 se întrerupe:

a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a

dreptului la acţiune;

b) pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul

acesteia, a unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii în

orice alt mod a datoriei;

c) pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;

d) la data comunicării procesului-verbal de insolvabilitate fără bunuri şi venituri urmăribile;

e) în alte cazuri prevăzute de lege.

ART. 218

Efecte ale împlinirii termenului de prescripţie

(1) Dacă organul de executare silită constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de

a cere executarea silită a creanţelor fiscale, acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare şi

la scăderea acestora din evidenţa creanţelor fiscale.

(2) Sumele achitate de debitor în contul unor creanţe fiscale, după împlinirea termenului de

prescripţie, nu se restituie.

ART. 219

Prescripţia dreptului de a cere restituirea

Dreptul contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen

de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire.

CAPITOLUL VIII

Stingerea creanţelor fiscale prin executare silită

SECŢIUNEA 1

Dispoziţii generale

ART. 220

Organele de executare silită

(1) În cazul în care debitorul nu îşi plăteşte de bunăvoie obligaţiile fiscale datorate, organul fiscal

competent, pentru stingerea acestora, procedează la acţiuni de executare silită, potrivit prezentului

cod, cu excepţia cazului în care există o cerere de restituire/rambursare în curs de soluţionare, iar

cuantumul sumei solicitate este egal cu sau mai mare decât creanţa fiscală datorată de debitor.

(2) Organul fiscal care administrează creanţe fiscale este abilitat să ducă la îndeplinire măsurile

asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită.

(3) Creanţele bugetare care, potrivit legii, se administrează de autorităţile sau instituţiile publice,

inclusiv cele reprezentând venituri proprii, se pot executa prin executori fiscali organizaţi în

compartimente de specialitate, aceştia fiind abilitaţi să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi

să efectueze procedura de executare silită, potrivit prevederilor prezentului cod.

(4) Organele prevăzute la alin. (2) şi (3) sunt denumite în continuare organe de executare silită.

(5) Organele de executare silită prevăzute la alin. (4) sunt competente şi pentru executarea silită

a creanţelor prevăzute la art. 226 alin. (3).

(6) În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central, pentru efectuarea procedurii

de executare silită este competent organul de executare silită în a cărui rază teritorială se găsesc

bunurile urmăribile, coordonarea întregii executări revenind organului de executare silită

competent potrivit art. 30. În cazul în care executarea silită se face prin poprire, aplicarea măsurii

de executare silită se face de către organul de executare silită coordonator prevăzut la alin. (7) - (9).

(7) Coordonarea executării silite în cazul în care s-a dispus atragerea răspunderii solidare cu

debitorul aflat în stare de insolvabilitate, în condiţiile art. 25, precum şi în cazul prevăzut de art. 24

alin. (1) lit. b), revine organului de executare silită competent potrivit art. 30.

(8) Coordonarea executării silite în cazul în care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor

organelor de conducere, potrivit prevederilor legislaţiei privind insolvenţa, revine organului de

executare silită competent potrivit art. 30 în a cărui rază teritorială îşi are/şi-a avut domiciliul fiscal

debitorul insolvent.

(9) Organul de executare silită coordonator în cazul prevăzut la art. 252 alin. (2) este cel în a cărui

rază teritorială îşi are domiciliul fiscal sau îşi desfăşoară activitatea debitorul ale cărui bunuri au

fost adjudecate.

(10) În cazul în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de

conducere, potrivit prevederilor legislaţiei privind insolvenţa, şi pentru creanţe fiscale, prin

derogare de la prevederile art. 173 din Legea nr. 85/2014, executarea silită se efectuează potrivit

dispoziţiilor prezentului cod, de către organul de executare silită prevăzut de acesta. În situaţia în

care atragerea răspunderii priveşte atât creanţe fiscale administrate de organul fiscal central, cât şi

creanţe fiscale administrate de organul fiscal local, competenţa aparţine organului fiscal care

deţine creanţa fiscală mai mare. În acest caz, organul de executare silită distribuie sumele realizate

potrivit ordinii prevăzute de Legea nr. 85/2014.

(11) Atunci când se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau de

sustragere de la executare silită a bunurilor şi veniturilor urmăribile ale debitorului, organul de

executare silită în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al debitorului poate proceda la

indisponibilizarea şi executarea silită a acestora, indiferent de locul în care se găsesc bunurile.

(12) Organul de executare silită coordonator sesizează în scris celelalte organe prevăzute la alin.

(6), comunicându-le titlul executoriu în copie certificată, situaţia debitorului, contul în care se

plătesc sumele încasate, precum şi orice alte date utile pentru identificarea debitorului şi a

bunurilor ori veniturilor urmăribile.

(13) În cazul în care asupra aceloraşi venituri ori bunuri ale debitorului a fost pornită executarea,

atât pentru realizarea titlurilor executorii privind creanţe fiscale, cât şi pentru titluri ce se execută

în condiţiile prevăzute de alte dispoziţii legale, executarea silită se conexează şi se efectuează,

potrivit dispoziţiilor prezentului cod, de către organul de executare silită prevăzut de acesta. În

acest caz competenţa aparţine organului fiscal care deţine creanţa fiscală mai mare. În cazul

existenţei unui conflict între organele fiscale de executare silită având ca obiect conexarea

executării sunt aplicabile prevederile art. 41 - 43.

(14) Prevederile alin. (13) nu se aplică în următoarele situaţii:

a) dacă valoarea bunurilor debitorului acoperă doar creanţele altor creditori care deţin garanţii

cu un rang prioritar faţă de creditorul fiscal;

b) dacă executarea silită pornită de executorul judecătoresc se află într-o etapă avansată şi din

valorificarea bunurilor supuse executării silite se asigură recuperarea integrală a creanţelor fiscale.

(15) Dacă asupra aceloraşi bunuri ale debitorului au fost pornite executări silite de către un

executor judecătoresc şi un organ fiscal de executare silită, la cererea persoanei interesate sau a

oricăruia dintre executori, instanţa judecătorească competentă dispune conexarea executării silite,

în condiţiile prezentului articol. Dispoziţiile art. 654 alin. (2) - (4) din Codul de procedură civilă,

republicat, sunt aplicabile în mod corespunzător.

(16) Când se constată că domiciliul fiscal al debitorului se află în raza teritorială a altui organ de

executare silită, titlul executoriu împreună cu dosarul executării se transmit acestuia, înştiinţându-

se, dacă este cazul, organul de la care s-a primit titlul executoriu.

ART. 221

Reguli speciale privind executarea silită a creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local

(1) Autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să colaboreze şi să efectueze procedura

de executare silită a creanţelor fiscale datorate bugetelor locale ale unităţilor administrativ-

teritoriale sau, după caz, subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor.

(2) În situaţia în care debitorul nu are bunuri urmăribile pe raza teritorială a respectivei unităţi

administrativ-teritoriale sau a subdiviziunii unităţii administrativ-teritoriale a municipiului,

competenţa pentru efectuarea procedurii de executare silită revine organului fiscal local în a cărui

rază teritorială se află bunurile urmăribile.

(3) Organul fiscal local din cadrul autorităţii administraţiei publice locale care administrează

creanţele fiscale ale bugetului local al unei unităţi administrativ-teritoriale sau, după caz,

subdiviziune administrativ-teritorială a municipiului, denumit în prezentul articol autoritate

solicitantă, solicită, în scris, organului fiscal local din cadrul autorităţii administraţiei publice locale

în a cărui rază teritorială se află situate bunurile mobile sau imobile, denumit în prezentul articol

autoritate solicitată, efectuarea procedurii de executare silită.

(4) Cererea conţine, în mod obligatoriu, următoarele informaţii:

a) datele de identificare ale debitorului;

b) valoarea creanţei de recuperat;

c) valoarea creanţelor fiscale accesorii stabilite, potrivit legii, până la data solicitării;

d) contul în care se virează sumele încasate;

e) orice date necesare pentru identificarea bunurilor urmăribile, dacă este cazul.

(5) Cererea este însoţită obligatoriu de o copie a titlului executoriu.

(6) Autoritatea solicitată confirmă, în scris, primirea cererii, în termen de 10 zile de la data

primirii.

(7) Autoritatea solicitată poate refuza efectuarea procedurii de executare silită în următoarele

cazuri:

a) titlul executoriu nu este valabil;

b) cererea nu conţine toate informaţiile prevăzute la alin. (4).

(8) Sumele realizate prin executare silită se virează autorităţii solicitante. Prevederile art. 256 se

aplică în mod corespunzător.

ART. 222

Executarea silită în cazul debitorilor solidari

(1) Organul de executare silită coordonator, în cazul debitorilor solidari, este cel în a cărui rază

teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul despre care există indicii că deţine mai multe venituri

sau bunuri urmăribile.

(2) Coordonarea executării silite în cazul în care s-a dispus atragerea răspunderii solidare în

condiţiile art. 25 şi 26 revine organului de executare silită în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul

fiscal debitorul aflat în stare de insolvabilitate sau insolvenţă sau organul de executare silită

competent, desemnat potrivit art. 30, după caz.

(3) Organul de executare silită coordonator înscrie în întregime debitul în evidenţele sale şi ia

măsuri de executare silită, comunicând întregul debit organelor de executare silită în a căror rază

teritorială se află domiciliile fiscale ale celorlalţi codebitori, aplicându-se dispoziţiile art. 220.

(4) Organele de executare silită sesizate, cărora li s-a comunicat debitul, după înscrierea acestuia

într-o evidenţă nominală, iau măsuri de executare silită şi comunică organului de executare silită

coordonator sumele realizate în contul debitorului, în termen de 10 zile de la realizarea acestora.

(5) Dacă organul de executare silită coordonator, care ţine evidenţa întregului debit, constată că

acesta a fost realizat prin actele de executare silită făcute de el însuşi şi de celelalte organe sesizate

potrivit alin. (4), el este obligat să ceară în scris acestora din urmă să înceteze de îndată executarea

silită.

ART. 223

Executorii fiscali

(1) Executarea silită se face de organul de executare silită competent prin intermediul

executorilor fiscali. Aceştia trebuie să deţină o legitimaţie de serviciu pe care trebuie să o prezinte

în exercitarea activităţii.

(2) Executorul fiscal este împuternicit în faţa debitorului şi a terţilor prin legitimaţia de executor

fiscal şi delegaţie emisă de organul de executare silită.

(3) În scopul efectuării executării silite, executorii fiscali pot:

a) să intre în orice incintă de afaceri a debitorului, persoană juridică, sau în alte incinte unde

acesta îşi păstrează bunurile, în scopul identificării bunurilor sau valorilor care pot fi executate silit,

precum şi să analizeze evidenţa contabilă a debitorului în scopul identificării terţilor care datorează

sau deţin în păstrare venituri ori bunuri ale debitorului;

b) să intre în toate încăperile în care se găsesc bunuri sau valori ale debitorului, persoană fizică,

precum şi să cerceteze toate locurile în care acesta îşi păstrează bunurile;

c) să solicite şi să cerceteze orice document sau element material care poate constitui o probă în

determinarea bunurilor proprietate a debitorului;

d) să aplice sigilii asupra bunurilor, întocmind în acest sens proces-verbal;

e) să constate contravenţii şi să aplice sancţiuni potrivit legii.

(4) Executorul fiscal poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul sau reşedinţa unei persoane

fizice, cu consimţământul acesteia, iar în caz de refuz, organul de executare silită cere autorizarea

instanţei judecătoreşti competente potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă, republicat.

(5) Accesul executorului fiscal în locuinţă, în incinta de afaceri sau în orice altă încăpere a

debitorului, persoană fizică sau juridică, se poate efectua între orele 6,00 - 20,00, în orice zi

lucrătoare. Executarea începută poate continua în aceeaşi zi sau în zilele următoare. În cazuri

temeinic justificate de pericolul înstrăinării unor bunuri, accesul în încăperile debitorului poate

avea loc şi la alte ore decât cele menţionate, precum şi în zilele nelucrătoare, în baza autorizaţiei

prevăzute la alin. (4).

(6) În absenţa debitorului sau dacă acesta refuză accesul în oricare dintre încăperile prevăzute la

alin. (3), executorul fiscal poate să pătrundă în acestea în prezenţa unui reprezentant al poliţiei ori

al jandarmeriei sau a altui agent al forţei publice şi a doi martori majori, fiind aplicabile prevederile

alin. (4) şi (5).

ART. 224

Executarea silită împotriva veniturilor bugetului general consolidat

Impozitele, taxele, contribuţiile sociale şi orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu

pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanţe în cadrul procedurii de

executare silită.

ART. 225

Executarea silită împotriva unei asocieri fără personalitate juridică

Pentru executarea silită a creanţelor fiscale datorate de o asociere fără personalitate juridică,

chiar dacă există un titlu executoriu pe numele asocierii, pot fi executate silit atât bunurile mobile

şi imobile ale asocierii, cât şi bunurile personale ale membrilor acesteia.

ART. 226

Titlul executoriu şi condiţiile pentru începerea executării silite

(1) Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis

potrivit prevederilor prezentului cod de către organul de executare silită competent potrivit art. 30.

(2) În titlul executoriu emis, potrivit legii, de organul de executare silită prevăzut la alin. (1) se

înscriu creanţele fiscale, principale şi accesorii, neachitate la scadenţă, stabilite şi individualizate în

titluri de creanţă fiscală întocmite şi comunicate în condiţiile legii, precum şi creanţele bugetare

individualizate în alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii. Niciun titlu

executoriu nu se poate emite în absenţa unui titlu de creanţă fiscală emis şi comunicat în condiţiile

legii sau a unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

(3) Executarea silită a creanţelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se

efectuează în baza hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu

executoriu.

(4) Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care se împlineşte scadenţa sau termenul

de plată prevăzut de lege.

(5) Modificarea titlului de creanţă atrage modificarea titlului executoriu în mod corespunzător.

(6) Titlul executoriu emis potrivit alin. (1) de organul de executare silită competent conţine, pe

lângă elementele prevăzute la art. 46, următoarele: cuantumul şi natura sumelor datorate şi

neachitate, descrierea titlului de creanţă sau a înscrisului care constituie titlu executoriu, precum şi

temeiul legal al puterii executorii a titlului.

(7) Netransmiterea proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor în termen

de 90 de zile de la comunicarea acestora către contravenient atrage, potrivit legii, răspunderea

persoanelor care se fac vinovate de aceasta. Transmiterea cu întârziere a proceselor-verbale nu

împiedică executarea silită a acestora în condiţiile în care nu a intervenit prescripţia executării.

(8) În cazul în care titlurile executorii emise de alte organe decât cele prevăzute la art. 30 alin. (1)

nu cuprind unul dintre următoarele elemente: numele şi prenumele sau denumirea debitorului,

codul numeric personal, codul unic de înregistrare, domiciliul sau sediul, cuantumul sumei

datorate, temeiul legal, semnătura organului care l-a emis şi dovada comunicării acestora, organul

de executare silită restituie de îndată titlurile executorii organelor emitente.

(9) În cazul în care titlul executoriu i-a fost transmis spre executare de către un alt organ, organul

de executare silită confirmă primirea, în termen de 30 de zile.

(10) Instituţiile publice finanţate total sau parţial de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor

sociale de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi bugetul

asigurărilor pentru şomaj, după caz, care nu au organe de executare silită proprii, transmit titlurile

executorii privind venituri ale bugetului general consolidat, spre executare silită, organelor fiscale

din subordinea A.N.A.F. Sumele astfel realizate se fac venit la bugetul de stat.

(11) Instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, care nu au organe de executare

silită proprii, pot transmite titlurile executorii privind venituri proprii organului fiscal central sau,

după caz, organului fiscal local. Sumele astfel realizate se fac venit la bugetul de stat sau la bugetul

local, după caz.

(12) Instituţiile publice finanţate total sau parţial de la bugetul local, care nu au organe de

executare silită proprii, transmit titlurile executorii privind venituri ale bugetului local, spre

executare silită, organului fiscal local. Sumele astfel realizate se fac venit la bugetul local.

(13) Instituţiile publice din subordinea unităţilor/subdiviziunilor administrativ-teritoriale

finanţate integral din venituri proprii, care nu au organe de executare silită proprii, pot transmite

titlurile executorii privind venituri proprii organului fiscal local. Sumele astfel realizate se fac venit

la bugetul local.

ART. 227

Reguli privind executarea silită

(1) Executarea silită se poate întinde asupra veniturilor şi bunurilor proprietate a debitorului,

urmăribile potrivit legii, iar valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru

realizarea creanţelor fiscale şi a cheltuielilor de executare. Executarea silită a bunurilor proprietate

a debitorului, urmăribile potrivit legii, se efectuează, de regulă, în limita a 150% din valoarea

creanţelor fiscale, inclusiv a cheltuielilor de executare, cu excepţia cazului în care din motive

obiective în legătură cu situaţia patrimonială a debitorului acest nivel nu poate fi respectat.

(2) Sunt supuse sechestrării şi valorificării bunurile urmăribile proprietate a debitorului,

prezentate de acesta şi/sau identificate de către organul de executare silită, în următoarea ordine:

a) bunurile mobile şi imobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce constituie principala

sursă de venit;

b) bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfăşurarea activităţii care constituie

principala sursă de venit;

c) bunurile mobile şi imobile ce se află temporar în deţinerea altor persoane în baza contractelor

de arendă, de împrumut, de închiriere, de concesiune, de leasing şi altele;

d) ansamblu de bunuri în condiţiile prevederilor art. 246;

e) maşini-unelte, utilaje, materii prime şi materiale şi alte bunuri mobile, precum şi bunuri

imobile ce servesc activităţii care constituie principala sursă de venit;

f) produse finite.

(3) Organul fiscal poate trece la sechestrarea bunurilor din următoarea categorie din cele

prevăzute la alin. (2) ori de câte ori valorificarea nu este posibilă.

(4) Bunurile supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea

condiţiilor prevăzute de lege.

(5) În cadrul procedurii de executare silită se pot folosi succesiv sau concomitent modalităţile de

executare silită prevăzute de prezentul cod.

(6) Executarea silită a creanţelor fiscale nu se perimă.

(7) Executarea silită se desfăşoară până la stingerea creanţelor fiscale înscrise în titlul executoriu,

inclusiv a creanţelor fiscale accesorii, ori a altor sume, datorate sau acordate potrivit legii prin

acesta, precum şi a cheltuielilor de executare.

(8) În cazul în care prin titlul executoriu sunt prevăzute, după caz, creanţe fiscale accesorii sau

alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele se calculează de către organul de

executare silită şi se consemnează într-un proces-verbal care constituie titlu executoriu, care se

comunică debitorului.

(9) Faţă de terţi, inclusiv faţă de stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra bunurilor au

un grad de prioritate care se stabileşte de la momentul în care acestea au fost făcute publice prin

oricare dintre metodele prevăzute de lege.

ART. 228

Obligaţia de informare

În vederea începerii executării silite, organul de executare silită competent se poate folosi de

mijloacele de probă prevăzute la art. 55, în vederea determinării averii şi a venitului debitorului. La

cererea organului fiscal, debitorul este obligat să furnizeze în scris, pe propria răspundere,

informaţiile solicitate.

ART. 229

Precizarea naturii debitului

În toate actele de executare silită trebuie să se indice titlul executoriu şi să se arate natura şi

cuantumul debitului ce face obiectul executării.

ART. 230

Somaţia

(1) Executarea silită începe prin comunicarea somaţiei. Dacă în termen de 15 zile de la

comunicarea somaţiei nu se stinge debitul, se continuă măsurile de executare silită. Somaţia este

însoţită de un exemplar al titlului executoriu emis de organul de executare silită.

(2) Somaţia cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, următoarele: numărul dosarului

de executare; suma pentru care se începe executarea silită; termenul în care cel somat urmează să

plătească suma prevăzută în titlul executoriu, precum şi indicarea consecinţelor nerespectării

acesteia.

(3) În cazul în care debitorul are de încasat sume certe, lichide şi exigibile de la autorităţi sau

instituţii publice, executarea silită se continuă prin poprirea acestor sume ori de câte ori, ulterior

comunicării somaţiei, se depune la organul fiscal un document eliberat de autoritatea sau instituţia

publică respectivă prin care se certifică că sumele sunt certe, lichide şi exigibile. Prevederile art.

236 se aplică în mod corespunzător.

(4) Nu sunt considerate sume exigibile şi nu sunt aplicabile prevederile alin. (3) sumelor aflate în

litigiu.

(5) În cazul în care documentul prevăzut la alin. (3) a fost depus ulterior luării unor măsuri de

executare silită potrivit prezentului cod, aceste măsuri se ridică după aplicarea măsurii popririi

sumelor înscrise în documentul emis de autoritatea sau instituţia publică, în limita acestor sume,

cu respectarea nivelului prevăzut la art. 227 alin. (1).

(6) În cazul în care documentul prevăzut la alin. (3) a fost depus ulterior stingerii sumelor pentru

care s-a început executarea silită, acesta se ia în considerare pentru următoarele executări silite.

ART. 231

Drepturi şi obligaţii ale terţului

Terţul nu se poate opune sechestrării unui bun al debitorului, invocând un drept de gaj, drept de

ipotecă sau un privilegiu. Terţul participă la distribuirea sumelor rezultate din valorificarea bunului,

potrivit legii.

ART. 232

Evaluarea bunurilor supuse executării silite

(1) Înaintea valorificării bunurilor, acestea se evaluează. Evaluarea se efectuează de organul de

executare silită prin experţi evaluatori proprii sau prin experţi evaluatori independenţi. Evaluatorii

independenţi sunt desemnaţi în condiţiile art. 63. Atât evaluatorii proprii, cât şi evaluatorii

independenţi sunt obligaţi să îşi îndeplinească atribuţiile ce le revin, astfel cum reies din prezentul

cod, din actul prin care s-a dispus expertiza, precum şi din actul prin care au fost numiţi.

(2) Organul de executare silită actualizează preţul de evaluare ţinând cont de rata inflaţiei.

(3) Atunci când se consideră necesar, organul de executare silită procedează la o nouă evaluare.

(4) Organul de executare silită poate proceda la o nouă evaluare în situaţii cum sunt: când se

constată modificări ale preţurilor de circulaţie pe piaţa liberă a bunurilor, când valoarea bunului s-a

modificat prin deteriorări sau prin amenajări. Prevederile alin. (1) sunt aplicabile în mod

corespunzător.

ART. 233

Suspendarea executării silite

(1) Executarea silită se suspendă:

a) când suspendarea a fost dispusă de instanţă sau de creditor, în condiţiile legii;

b) la data comunicării aprobării înlesnirii la plată, în condiţiile legii;

c) în cazul prevăzut la art. 244;

d) pe o perioadă de cel mult 6 luni, în cazuri excepţionale, şi doar o singură dată pentru acelaşi

debitor, prin hotărâre a Guvernului;

e) în alte cazuri prevăzute de lege.

(2) Executarea silită se suspendă şi în cazul în care, ulterior începerii executării silite, se depune o

cerere de restituire/rambursare, iar cuantumul sumei solicitate este egal cu sau mai mare decât

creanţa fiscală pentru care s-a început executarea silită. În acest caz, executarea silită se suspendă

la data depunerii cererii.

(3) Pe perioada suspendării executării silite, actele de executare efectuate anterior, precum şi

orice alte măsuri de executare, inclusiv cele de indisponibilizare a bunurilor, veniturilor ori sumelor

din conturile bancare, rămân în fiinţă.

(4) Suspendarea executării silite prin poprire bancară are ca efect încetarea indisponibilizării

sumelor viitoare provenite din încasările zilnice în conturile în lei şi în valută, începând cu data şi

ora comunicării către instituţiile de credit a adresei de suspendare a executării silite prin poprire.

(5) Sumele existente în cont la data şi ora comunicării adresei de suspendare a executării silite

prin poprire înfiinţată de organul fiscal rămân indisponibilizate, debitorul putând dispune de

acestea numai pentru efectuarea de plăţi în scopul:

a) achitării obligaţiilor fiscale administrate de organele fiscale competente;

b) achitării drepturilor salariale.

(6) În cazul terţilor popriţi, suspendarea executării silite are ca efect încetarea indisponibilizării

sumelor datorate de aceştia debitorului, atât a celor prezente, cât şi a celor viitoare, până la o nouă

comunicare din partea organului de executare silită privind continuarea măsurilor de executare

silită prin poprire.

(7) În cazul în care popririle înfiinţate de organul de executare silită generează imposibilitatea

debitorului de a-şi continua activitatea economică, cu consecinţe sociale deosebite, organul fiscal

poate dispune, la cererea debitorului şi ţinând seama de motivele invocate de acesta, fie

suspendarea totală, fie suspendarea parţială a executării silite prin poprire. Suspendarea se poate

dispune, o singură dată, pe parcursul a 2 ani calendaristici pentru o perioadă de cel mult 6 luni

consecutive de la data comunicării către bancă sau alt terţ poprit a actului de suspendare a

popririi.

(8) Odată cu cererea de suspendare prevăzută la alin. (7), debitorul trebuie să indice bunurile

libere de orice sarcini, oferite în vederea sechestrării, sau alte garanţii prevăzute de lege, la nivelul

sumei pentru care s-a început executarea silită.

(9) Dispoziţiile alin. (8) nu se aplică în cazul în care valoarea bunurilor deja sechestrate de

organul de executare silită acoperă valoarea creanţei pentru care s-a început executarea silită prin

poprire.

(10) În situaţia în care la expirarea perioadei pentru care s-a aprobat suspendarea executării

silite prin poprire creanţele fiscale nu au fost stinse în întregime, organul fiscal competent pentru

administrarea acestor creanţe procedează la valorificarea garanţiilor prevăzute la alin. (8).

ART. 234

Încetarea executării silite şi ridicarea măsurilor de executare silită

(1) Executarea silită încetează dacă:

a) s-au stins integral obligaţiile fiscale prevăzute în titlul executoriu, inclusiv obligaţiile de plată

accesorii, cheltuielile de executare şi orice alte sume stabilite în sarcina debitorului, potrivit legii;

b) a fost desfiinţat titlul executoriu;

c) în alte cazuri prevăzute de lege.

(2) Măsurile de executare silită aplicate în condiţiile prezentului cod se ridică prin decizie

întocmită în cel mult două zile de la data la care a încetat executarea silită, de către organul de

executare silită. Nerespectarea termenului atrage răspunderea potrivit art. 341 alin. (2).

(3) În măsura în care creanţele fiscale înscrise în titluri executorii se sting prin plată, prin poprire

sau prin alte modalităţi prevăzute de prezentul cod, sechestrele aplicate pe acele titluri asupra

bunurilor, cu valoare mai mică ori egală cu suma creanţelor fiscale astfel stinse, se ridică, prin

decizie întocmită de organul de executare silită, în cel mult două zile de la data stingerii.

(4) Organul de executare silită ridică poprirea bancară pentru sumele care depăşesc cuantumul

creanţelor înscrise în adresa de înfiinţare a popririi în situaţia în care, din informaţiile comunicate

de bănci, rezultă că sumele indisponibilizate în favoarea organului de executare silită acoperă

creanţele fiscale înscrise în adresa de înfiinţare a popririi şi sunt îndeplinite condiţiile pentru

realizarea creanţei.

(5) Poprirea bancară se ridică şi în situaţia în care organul de executare silită constată că poprirea

a rămas fără obiect.

ART. 235

Suspendarea executării silite în cazul depunerii unei scrisori de garanţie/poliţă de asigurare de

garanţie

(1) În cazul contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale prin care se stabilesc

creanţe fiscale, potrivit prezentului cod, inclusiv pe timpul soluţionării acţiunii în contencios

administrativ, executarea silită se suspendă sau nu începe pentru obligaţiile fiscale contestate dacă

debitorul depune la organul fiscal competent o scrisoare de garanţie/poliţă de asigurare de

garanţie la nivelul obligaţiilor fiscale contestate şi neachitate. Valabilitatea scrisorii de

garanţie/poliţei de asigurare de garanţie trebuie să fie de minimum 6 luni de la data emiterii.

(2) În situaţia în care pe perioada de valabilitate a scrisorii de garanţie/poliţei de asigurare de

garanţie contestaţia ori acţiunea în contencios administrativ este respinsă, în totalitate sau în

parte, organul fiscal execută garanţia în ultima zi de valabilitate a acesteia dacă sunt îndeplinite

cumulativ următoarele condiţii:

a) contribuabilul/plătitorul nu plăteşte obligaţiile fiscale pentru care s-a respins contestaţia sau

acţiunea în contencios administrativ;

b) contribuabilul/plătitorul nu depune o nouă scrisoare de garanţie/poliţă de asigurare de

garanţie;

c) instanţa judecătorească nu a dispus, prin hotărâre executorie, suspendarea executării actului

administrativ fiscal potrivit Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

(3) Scrisoarea de garanţie/Poliţa de asigurare de garanţie rămâne fără obiect în următoarele

situaţii:

a) contestaţia a fost admisă, în totalitate, de organul de soluţionare a contestaţiei;

b) actul administrativ fiscal contestat a fost desfiinţat, în totalitate, de către organul de

soluţionare a contestaţiei;

c) acţiunea în contencios administrativ a fost admisă în totalitate;

d) instanţa judecătorească admite, prin hotărâre executorie, cererea contribuabilului/plătitorului

de suspendare a executării actului administrativ fiscal potrivit Legii nr. 554/2004, cu modificările şi

completările ulterioare;

e) dacă pe perioada soluţionării contestaţiei, în procedura administrativă sau în procedura de

contencios administrativ, contribuabilul/plătitorul achită în totalitate obligaţiile fiscale contestate.

(4) În situaţia în care contribuabilul/plătitorul achită parţial obligaţiile fiscale contestate, acesta

are posibilitatea de a redimensiona garanţia în mod corespunzător.

(5) Pe toată perioada suspendării executării silite potrivit prezentului articol, creanţele fiscale ce

fac obiectul suspendării nu se sting, cu excepţia situaţiei în care debitorul optează pentru stingerea

acestora potrivit art. 165 alin. (8).

SECŢIUNEA a 2-a

Executarea silită prin poprire

ART. 236

Executarea silită a sumelor ce se cuvin debitorilor

(1) Sunt supuse executării silite prin poprire orice sume urmăribile reprezentând venituri şi

disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale,

deţinute şi/sau datorate, cu orice titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le

vor datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

(2) Sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanţări primite de la instituţii sau

organizaţii internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte nu sunt supuse executării

silite prin poprire, în cazul în care împotriva beneficiarului acestora a fost pornită procedura

executării silite.

(3) În cazul sumelor urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi în valută, băncile sunt

autorizate să efectueze convertirea în lei a sumelor în valută, fără consimţământul titularului de

cont, la cursul de schimb afişat de acestea pentru ziua respectivă.

(4) Sumele ce reprezintă venituri băneşti ale debitorului persoană fizică, realizate ca angajat,

pensiile de orice fel, precum şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie specială sunt supuse

urmăririi numai în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă, republicat.

(5) Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau persoane juridice se înfiinţează de

către organul de executare silită, printr-o adresă care se comunică terţului poprit, cu respectarea

termenului prevăzut la art. 230 şi cu înştiinţarea debitorului despre înfiinţarea popririi.

(6) Poprirea nu este supusă validării.

(7) Poprirea înfiinţată anterior, ca măsură asigurătorie, devine executorie prin comunicarea

copiei certificate de pe titlul executoriu, făcută terţului poprit, şi înştiinţarea despre aceasta a

debitorului.

(8) Poprirea se consideră înfiinţată din momentul primirii adresei de înfiinţare de către terţul

poprit. În acest sens, terţul poprit este obligat să înregistreze atât ziua, cât şi ora primirii adresei de

înfiinţare a popririi.

(9) După înfiinţarea popririi, terţul poprit este obligat:

a) să plătească, de îndată sau după data la care creanţa devine exigibilă, organului fiscal suma

reţinută şi cuvenită, în contul indicat de organul de executare silită;

b) să indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite, înştiinţând despre aceasta organul

de executare silită;

c) în cazul înfiinţării popririi asigurătorii, cu excepţia popririi asigurătorii asupra sumelor din

conturile bancare, să vireze, de îndată sau după data la care creanţa devine exigibilă, organului

fiscal suma indicată, în contul de garanţii menţionat de organul de executare silită. Suma virată

reprezintă o garanţie în sensul art. 211 lit. a).

(10) În situaţia în care, la data comunicării adresei de înfiinţare a popririi, terţul poprit nu

datorează vreo sumă de bani debitorului urmărit sau nu va datora în viitor asemenea sume în

temeiul unor raporturi juridice existente, înştiinţează despre acest fapt organul de executare silită

în termen de 5 zile de la primirea adresei de înfiinţare a popririi.

(11) În cazul în care sumele datorate debitorului sunt poprite de mai mulţi creditori, terţul poprit

anunţă în scris despre aceasta pe creditori şi procedează la distribuirea sumelor potrivit ordinii de

preferinţă prevăzute la art. 258.

(12) Pentru stingerea creanţelor fiscale, debitorii titulari de conturi bancare pot fi urmăriţi prin

poprire asupra sumelor din conturile bancare, prevederile alin. (5) aplicându-se în mod

corespunzător. În acest caz, prin excepţie de la art. 230 alin. (1), poprirea nu poate fi înfiinţată

înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile de la data comunicării somaţiei.

(13) În măsura în care este necesar, pentru achitarea sumei datorate la data sesizării băncii,

potrivit alin. (12), sumele existente, precum şi cele viitoare provenite din încasările zilnice în

conturile în lei şi în valută sunt indisponibilizate în limita sumei necesare pentru realizarea

obligaţiei ce se execută silit, astfel cum aceasta rezultă din adresa de înfiinţare a popririi. Băncile au

obligaţia să plătească sumele indisponibilizate în contul indicat de organul de executare silită în

termen de 3 zile de la indisponibilizare.

(14) Din momentul indisponibilizării, respectiv de la data şi ora primirii adresei de înfiinţare a

popririi asupra disponibilităţilor băneşti, băncile nu procedează la decontarea documentelor de

plată primite, respectiv la debitarea conturilor debitorilor, şi nu acceptă alte plăţi din conturile

acestora până la achitarea integrală a obligaţiilor fiscale înscrise în adresa de înfiinţare a popririi, cu

excepţia:

a) sumelor necesare plăţii drepturilor salariale, inclusiv a impozitelor şi contribuţiilor aferente

acestora, reţinute la sursă, dacă, potrivit declaraţiei pe propria răspundere a debitorului sau

reprezentantului său legal, rezultă că debitorul nu deţine alte disponibilităţi băneşti;

b) sumelor necesare plăţii accizelor de către antrepozitarii autorizaţi. În acest caz, debitorul

prezintă instituţiei de credit odată cu dispoziţia de plată şi copia certificată, conform cu originalul, a

autorizaţiei de antrepozitar;

c) sumelor necesare plăţii accizelor, în numele antrepozitarilor autorizaţi, de către cumpărătorii

de produse energetice;

d) sumelor necesare plăţii obligaţiilor fiscale de care depinde menţinerea valabilităţii înlesnirii. În

acest caz, debitorul va prezenta instituţiei de credit odată cu dispoziţia de plată şi copia certificată,

conform cu originalul, a documentului prin care s-a aprobat înlesnirea la plată.

(15) Pe perioada popririi asigurătorii, băncile acceptă plăţi din conturile debitorilor dispuse

pentru stingerea sumelor prevăzute la alin. (14), precum şi pentru stingerea obligaţiilor fiscale

aferente bugetelor administrate de organul fiscal care a înfiinţat poprirea.

(16) Încălcarea prevederilor alin. (9), (11), (13), (14) şi (18) atrage nulitatea oricărei plăţi.

(17) În cazul în care executarea silită este suspendată ori încetează, potrivit legii, organul de

executare silită înştiinţează de îndată, în scris, instituţiile de credit ori, după caz, terţul poprit

pentru sistarea, temporară, totală sau parţială a indisponibilizării conturilor şi reţinerilor. În caz

contrar instituţia de credit este obligată să procedeze potrivit dispoziţiilor alin. (13) şi (14).

(18) În situaţia în care titlurile executorii nu pot fi onorate în aceeaşi zi, instituţiile de credit

urmăresc executarea acestora din încasările zilnice realizate în contul debitorului.

(19) Dispoziţiile alin. (11) se aplică în mod corespunzător.

ART. 237

Executarea silită a terţului poprit

(1) Dacă terţul poprit înştiinţează organul de executare silită că nu datorează vreo sumă de bani

debitorului urmărit, dar din informaţiile şi documentele deţinute organul fiscal are indicii că terţul

poprit datorează asemenea sume debitorului, precum şi în cazul în care se invocă alte

neregularităţi privind înfiinţarea popririi, instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială se află

domiciliul sau sediul terţului poprit, la cererea organului de executare silită ori a altei părţi

interesate, pe baza probelor administrate, dispune cu privire la menţinerea sau desfiinţarea

popririi.

(2) Judecata se face de urgenţă şi cu precădere.

(3) Pe baza hotărârii de menţinere a popririi, care constituie titlu executoriu, organul de

executare silită poate începe executarea silită a terţului poprit, în condiţiile prezentului cod.

SECŢIUNEA a 3-a

Executarea silită a bunurilor mobile

ART. 238

Executarea silită a bunurilor mobile

(1) Sunt supuse executării silite orice bunuri mobile ale debitorului, cu excepţiile prevăzute de

lege.

(2) În cazul debitorului persoană fizică nu pot fi supuse executării silite, fiind necesare vieţii şi

muncii debitorului, precum şi familiei sale:

a) bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la formarea profesională,

precum şi cele strict necesare exercitării profesiei sau a altei ocupaţii cu caracter permanent,

inclusiv cele necesare desfăşurării activităţii agricole, cum sunt uneltele, seminţele, îngrăşămintele,

furajele şi animalele de producţie şi de lucru;

b) bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei sale, precum şi

obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;

c) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacă debitorul se

ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele strict necesare până la noua recoltă;

d) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi pentru prepararea hranei,

socotit pentru 3 luni de iarnă;

e) obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate îngrijirii persoanelor bolnave;

f) bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.

(3) Bunurile debitorului persoană fizică necesare desfăşurării activităţii în calitate de profesionist

nu sunt exceptate de la executare silită.

(4) Executarea silită a bunurilor mobile se face prin sechestrarea şi valorificarea acestora, chiar

dacă acestea se află la un terţ. Sechestrul se instituie printr-un proces-verbal. În cazul sechestrării

autovehiculelor, prevederile art. 740 din Codul de procedură civilă, republicat, sunt aplicabile în

mod corespunzător.

(5) Pentru bunurile mobile anterior sechestrate ca măsură asiguratorie nu este necesară o nouă

sechestrare.

(6) Executorul fiscal, la începerea executării silite, este obligat să verifice dacă bunurile prevăzute

la alin. (5) se găsesc la locul aplicării sechestrului şi dacă nu au fost substituite sau degradate,

precum şi să sechestreze alte bunuri ale debitorului, în cazul în care cele găsite la verificare nu sunt

suficiente pentru stingerea creanţei.

(7) Bunurile nu se sechestrează dacă prin valorificarea acestora nu s-ar putea acoperi decât

cheltuielile executării silite.

(8) Prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte un drept de gaj

care conferă acestuia în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de gaj în sensul

prevederilor dreptului comun.

(9) De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt

indisponibilizate. Cât timp durează executarea silită debitorul nu poate dispune de aceste bunuri

decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul competent. Nerespectarea acestei interdicţii

atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă.

(10) Actele de dispoziţie care ar interveni ulterior indisponibilizării prevăzute la alin. (9) sunt

lovite de nulitate absolută.

(11) În cazurile în care nu au fost luate măsuri asigurătorii pentru realizarea integrală a creanţei

fiscale şi la începerea executării silite se constată că există pericolul evident de înstrăinare,

substituire sau sustragere de la urmărire a bunurilor urmăribile ale debitorului, sechestrarea lor va

fi aplicată odată cu comunicarea somaţiei.

ART. 239

Procesul-verbal de sechestru

(1) Procesul-verbal de sechestru cuprinde:

a) denumirea organului de executare silită, indicarea locului, a datei şi a orei când s-a făcut

sechestrul;

b) numele şi prenumele executorului fiscal care aplică sechestrul, numărul legitimaţiei şi al

delegaţiei;

c) numărul dosarului de executare, data şi numărul de înregistrare a somaţiei, precum şi titlul

executoriu în baza căruia se face executarea silită;

d) temeiul legal în baza căruia se face executarea silită;

e) sumele datorate pentru a căror executare silită se aplică sechestrul, inclusiv cele reprezentând

obligaţii fiscale accesorii, precum şi actul normativ în baza căruia a fost stabilită obligaţia fiscală de

plată;

f) numele, prenumele şi domiciliul debitorului persoană fizică ori, în lipsa acestuia, ale persoanei

majore care locuieşte împreună cu debitorul sau denumirea şi sediul debitorului, numele,

prenumele şi domiciliul altor persoane majore care au fost de faţă la aplicarea sechestrului,

precum şi alte elemente de identificare a acestor persoane;

g) descrierea bunurilor mobile sechestrate şi indicarea valorii estimative a fiecăruia, după

aprecierea executorului fiscal, pentru identificarea şi individualizarea acestora, menţionându-se

starea de uzură şi eventualele semne particulare ale fiecărui bun, precum şi dacă s-au luat măsuri

spre neschimbare, cum sunt punerea de sigilii, custodia ori ridicarea de la locul unde se află, sau de

administrare ori conservare a acestora, după caz;

h) menţiunea că evaluarea urmează a se face înaintea începerii procedurii de valorificare, în

cazul în care executorul fiscal nu a putut evalua bunul deoarece acesta necesită cunoştinţe de

specialitate;

i) menţiunea făcută de debitor privind existenţa sau inexistenţa unui drept de gaj, ipotecă ori

privilegiu, după caz, constituit în favoarea unei alte persoane pentru bunurile sechestrate;

j) numele, prenumele şi adresa persoanei căreia i s-au lăsat bunurile, precum şi locul de

depozitare a acestora, după caz;

k) eventualele obiecţii făcute de persoanele de faţă la aplicarea sechestrului;

l) menţiunea că, în cazul în care în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de

sechestru debitorul nu plăteşte obligaţiile fiscale, se procedează la valorificarea bunurilor

sechestrate;

m) semnătura executorului fiscal care a aplicat sechestrul şi a tuturor persoanelor care au fost de

faţă la sechestrare. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau nu vrea să semneze,

executorul fiscal menţionează această împrejurare.

(2) Câte un exemplar al procesului-verbal de sechestru se predă debitorului sub semnătură sau i

se comunică la domiciliul ori sediul acestuia, precum şi, atunci când este cazul, custodelui, acesta

din urmă semnând cu menţiunea de primire a bunurilor în păstrare.

(3) În vederea valorificării, organul de executare silită este obligat să verifice dacă bunurile

sechestrate se găsesc la locul menţionat în procesul-verbal de sechestru, precum şi dacă nu au fost

substituite sau degradate.

(4) Când bunurile sechestrate găsite cu ocazia verificării nu sunt suficiente pentru realizarea

creanţei fiscale, organul de executare silită efectuează investigaţiile necesare pentru identificarea şi

urmărirea altor bunuri ale debitorului.

(5) Dacă se constată că bunurile nu se găsesc la locul menţionat în procesul-verbal de sechestru

sau dacă au fost substituite ori degradate, executorul fiscal încheie proces-verbal de constatare.

Pentru bunurile găsite cu prilejul investigaţiilor efectuate conform alin. (4) se încheie procesul-

verbal de sechestru.

(6) Dacă se sechestrează şi bunuri gajate pentru garantarea creanţelor altor creditori, organul de

executare silită trimite şi acestora câte un exemplar din procesul-verbal de sechestru.

(7) Executorul fiscal care constată că bunurile fac obiectul unui sechestru anterior consemnează

aceasta în procesul-verbal, la care anexează o copie de pe procesele-verbale de sechestru

respective. Prin acelaşi proces-verbal executorul fiscal declară sechestrate, când este necesar, şi

alte bunuri pe care le identifică.

(8) Bunurile înscrise în procesele-verbale de sechestru încheiate anterior se consideră

sechestrate şi în cadrul noii executări silite. În acest sens se întocmeşte un proces-verbal adiţional

la procesele-verbale de sechestru încheiate anterior, cu indicarea titlurilor executorii şi cuantumul

obligaţiilor fiscale născute ulterior procesului-verbal de sechestru iniţial. Procesul-verbal adiţional

se comunică debitorului, cât şi celorlalte părţi interesate care au drepturi reale sau sarcini asupra

bunului sechestrat, după caz, Biroului de carte funciară ori Arhivei Electronice de Garanţii Reale

Mobiliare. Prin procesul-verbal creditorul fiscal îşi menţine dreptul de gaj sau ipotecă pe care îl

conferă procesul-verbal de sechestru în raport cu alţi creditori.

(9) În cazul în care executorul fiscal constată că în legătură cu bunurile sechestrate s-au săvârşit

fapte care pot constitui infracţiuni consemnează aceasta în procesul-verbal de sechestru şi are

obligaţia de a sesiza de îndată organele judiciare competente.

ART. 240

Custodele

(1) Bunurile mobile sechestrate pot fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului sau a altei

persoane desemnate de organul de executare silită ori de executorul fiscal, după caz, ori pot fi

ridicate şi depozitate de către acesta. Atunci când bunurile sunt lăsate în custodia debitorului sau a

altei persoane desemnate conform legii şi când se constată că există pericol de substituire ori de

degradare, executorul fiscal poate aplica sigiliul asupra bunurilor.

(2) În cazul în care bunurile sechestrate constau în sume de bani în lei sau în valută, titluri de

valoare, obiecte de metale preţioase, pietre preţioase, obiecte de artă, colecţii de valoare, acestea

se ridică şi se depun, cel târziu a doua zi lucrătoare, la unităţile specializate. Bunurile care constau

în sume de bani în lei, titluri de valoare, obiecte de metale preţioase, pietre preţioase sechestrate

pot fi depozitate de organul de executare silită sau de executorul fiscal după caz, şi la unităţile

teritoriale ale Trezoreriei Statului, care au calitatea de depozitar al acestora. Unităţile teritoriale ale

Trezoreriei Statului depozitare, precum şi procedura de depunere, manipulare şi depozitare se

stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor publice.

(3) Cel care primeşte bunurile în custodie semnează procesul-verbal de sechestru.

(4) În cazul în care custodele este o altă persoană decât debitorul sau creditorul, organul de

executare silită îi stabileşte acestuia o remuneraţie ţinând seama de activitatea depusă.

ART. 241

Înlocuirea bunurilor sechestrate

La solicitarea debitorului, organul fiscal poate înlocui sechestrul asupra unui bun cu sechestrul

asupra altui bun şi numai dacă bunul oferit în vederea sechestrării este liber de orice sarcini.

Dispoziţiile art. 227 alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător.

SECŢIUNEA a 4-a

Executarea silită a bunurilor imobile

ART. 242

Executarea silită a bunurilor imobile

(1) Sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietate a debitorului. În situaţia în care

debitorul deţine bunuri în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se întinde numai

asupra bunurilor atribuite debitorului în urma partajului judiciar, respectiv asupra sultei.

(2) Executarea silită imobiliară se întinde de plin drept şi asupra bunurilor accesorii bunului

imobil, prevăzute de Codul civil. Bunurile accesorii nu pot fi urmărite decât odată cu imobilul.

(3) În cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executării silite spaţiul minim locuit de

debitor şi familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.

(4) Dispoziţiile alin. (3) nu sunt aplicabile în cazurile în care executarea silită se face pentru

stingerea creanţelor fiscale rezultate din săvârşirea de infracţiuni.

(5) Executorul fiscal care aplică sechestrul încheie un proces-verbal de sechestru, dispoziţiile art.

238 alin. (9) - (11), art. 239 alin. (1) şi (2) şi art. 241 fiind aplicabile.

(6) Sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile în temeiul alin. (5) constituie ipotecă legală.

(7) Dreptul de ipotecă conferă creditorului fiscal în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi

dreptul de ipotecă, în sensul prevederilor dreptului comun.

(8) Pentru bunurile imobile sechestrate organul de executare silită care a instituit sechestrul va

solicita de îndată biroului de carte funciară efectuarea inscripţiei ipotecare, anexând un exemplar

al procesului-verbal de sechestru.

(9) Biroul de carte funciară comunică organului de executare silită, la cererea acestuia, în termen

de 10 zile, celelalte drepturi reale şi sarcini care grevează imobilul urmărit, precum şi titularii

acestora, care trebuie înştiinţaţi de către organul de executare silită şi chemaţi la termenele fixate

pentru vânzarea bunului imobil şi distribuirea preţului.

(10) Creditorii debitorului, alţii decât titularii drepturilor prevăzute la alin. (9), sunt obligaţi ca, în

termen de 30 de zile de la înscrierea procesului-verbal de sechestru al bunului imobil în evidenţele

de publicitate imobiliară, să comunice în scris organului de executare silită titlurile pe care le au

pentru bunul imobil respectiv.

ART. 243

Instituirea administratorului-sechestru

(1) La instituirea sechestrului şi în tot cursul executării silite, organul de executare silită poate

numi un administrator-sechestru, dacă această măsură este necesară pentru administrarea

imobilului urmărit, a chiriilor, a arendei şi a altor venituri obţinute din administrarea acestuia,

inclusiv pentru apărarea în litigii privind imobilul respectiv.

(2) Administrator-sechestru poate fi numit creditorul, debitorul ori altă persoană fizică sau

juridică.

(3) Administratorul-sechestru consemnează veniturile încasate potrivit alin. (1) la unităţile

abilitate şi depune recipisa la organul de executare silită.

(4) Când administrator-sechestru este numită o altă persoană decât creditorul sau debitorul,

organul de executare silită îi fixează o remuneraţie ţinând seama de activitatea depusă.

(5) Ori de câte ori este necesar, administratorul-sechestru este obligat să prezinte organului de

executare silită situaţia veniturilor şi a cheltuielilor făcute cu administrarea bunului imobil

sechestrat.

ART. 244

Suspendarea executării silite a bunurilor imobile

(1) După primirea procesului-verbal de sechestru, debitorul poate solicita organului de executare

silită, în termen de 15 zile de la comunicare, să îi aprobe ca plata integrală a creanţelor fiscale să se

facă din veniturile bunului imobil urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni.

(2) De la data aprobării cererii debitorului, executarea silită începută asupra bunului imobil se

suspendă.

(3) Pentru motive temeinice, organul de executare silită poate relua executarea silită imobiliară

înainte de expirarea termenului de 6 luni.

(4) Dacă debitorul persoană juridică căruia i s-a aprobat suspendarea conform prevederilor alin.

(2) se sustrage ulterior de la executare silită sau îşi provoacă insolvabilitatea, sunt aplicabile în mod

corespunzător prevederile art. 25.

SECŢIUNEA a 5-a

Executarea silită a altor bunuri

ART. 245

Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini

(1) Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini, care sunt ale

debitorului, se efectuează în conformitate cu prevederile prezentului cod privind bunurile imobile.

(2) Pentru executarea silită a recoltelor şi a fructelor culese sunt aplicabile prevederile

prezentului cod privind bunurile mobile.

(3) Organul de executare silită hotărăşte, după caz, valorificarea fructelor neculese sau a

recoltelor aşa cum sunt prinse de rădăcini ori după ce vor fi culese.

ART. 246

Executarea silită a unui ansamblu de bunuri

(1) Bunurile mobile şi/sau imobile, proprietate a debitorului, pot fi valorificate individual şi/sau

în ansamblu dacă organul de executare silită apreciază că astfel acestea pot fi vândute în condiţii

mai avantajoase.

(2) Organul de executare silită îşi poate schimba opţiunea în orice fază a executării, cu reluarea

procedurii.

(3) Pentru executarea silită a bunurilor prevăzute la alin. (1) organul de executare silită

procedează la sechestrarea acestora, potrivit prevederilor prezentului cod.

(4) Prevederile secţiunii a 3-a privind executarea silită a bunurilor mobile şi ale secţiunii a 4-a

privind executarea silită a bunurilor imobile, precum şi ale art. 253 privind plata în rate se aplică în

mod corespunzător.

SECŢIUNEA a 6-a

Valorificarea bunurilor sechestrate

ART. 247

Modalităţi de valorificare a bunurilor sechestrate

(1) În cazul în care creanţa fiscală nu este stinsă în termen de 15 zile de la data încheierii

procesului-verbal de sechestru, se procedează, fără efectuarea altei formalităţi, la valorificarea

bunurilor sechestrate, cu excepţia situaţiilor în care, potrivit legii, s-a dispus desfiinţarea

sechestrului sau suspendarea executării silite.

(2) Pentru a realiza executarea silită cu rezultate cât mai avantajoase, ţinând seama atât de

interesul legitim şi imediat al creditorului, cât şi de drepturile şi obligaţiile debitorului urmărit,

organul de executare silită procedează la valorificarea bunurilor sechestrate în una dintre

modalităţile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare şi care, faţă de datele concrete ale cauzei, se

dovedesc a fi mai eficiente.

(3) În sensul alin. (2) organul de executare silită competent procedează la valorificarea bunurilor

sechestrate prin:

a) înţelegerea părţilor;

b) vânzare în regim de consignaţie a bunurilor mobile;

c) vânzare directă;

d) vânzare la licitaţie;

e) alte modalităţi admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de licitaţii, agenţii

imobiliare sau societăţi de brokeraj, după caz.

(4) Dacă au fost sechestrate bunuri perisabile sau supuse degradării, acestea pot fi vândute în

regim de urgenţă. Evaluarea şi valorificarea acestor bunuri se efectuează de către organele fiscale,

la preţul pieţei.

(5) Procedura de evaluare şi valorificare se aprobă astfel:

a) prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în cazul creanţelor administrate de organul fiscal central;

b) prin ordin comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului

finanţelor publice, în cazul creanţelor administrate de organul fiscal local.

(6) Dacă din cauza unei contestaţii sau a unei învoieli între părţi data, locul ori ora vânzării

directe sau la licitaţie a fost schimbată de organul de executare silită, se efectuează alte publicaţii şi

anunţuri, potrivit art. 250.

(7) Vânzarea bunurilor sechestrate se face numai către persoane fizice sau juridice care nu au

obligaţii fiscale restante.

ART. 248

Valorificarea bunurilor sechestrate potrivit înţelegerii părţilor

(1) Valorificarea bunurilor potrivit înţelegerii părţilor se realizează de debitorul însuşi, cu acordul

organului de executare silită, astfel încât să se asigure o recuperare corespunzătoare a creanţei

fiscale. Debitorul este obligat să prezinte în scris organului de executare silită propunerile ce i s-au

făcut şi nivelul de acoperire a creanţelor fiscale, indicând numele şi adresa potenţialului

cumpărător, precum şi termenul în care acesta din urmă va achita preţul propus.

(2) Preţul propus de cumpărător şi acceptat de organul de executare silită nu poate fi mai mic

decât preţul de evaluare.

(3) Organul de executare silită, după analiza propunerilor prevăzute la alin. (1), comunică

aprobarea indicând termenul şi contul bugetar în care preţul bunului trebuie plătit de cumpărător.

(4) Indisponibilizarea prevăzută la art. 238 alin. (9) şi (10) se ridică după creditarea contului

bugetar prevăzut la alin. (3).

ART. 249

Valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare directă

(1) Valorificarea bunurilor prin vânzare directă se poate realiza în următoarele cazuri:

a) pentru bunurile prevăzute la art. 247 alin. (4);

b) înaintea începerii procedurii de valorificare prin licitaţie, dacă se recuperează integral creanţa

fiscală;

c) după finalizarea unei licitaţii, dacă bunul/bunurile sechestrat/e nu a/au fost vândute şi se

oferă cel puţin preţul de evaluare.

(2) Vânzarea directă se realizează prin încheierea unui proces-verbal care constituie titlu de

proprietate.

(3) În cazul în care organul de executare silită înregistrează în condiţiile prevăzute la alin. (1) mai

multe cereri, vinde bunul persoanei care oferă cel mai mare preţ faţă de preţul de evaluare.

(4) Vânzarea directă a bunurilor se face chiar dacă se prezintă un singur cumpărător.

ART. 250

Vânzarea bunurilor sechestrate la licitaţie

(1) Pentru valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare la licitaţie organul de executare silită

este obligat să efectueze publicitatea vânzării cu cel puţin 10 zile înainte de data fixată pentru

desfăşurarea licitaţiei.

(2) Publicitatea vânzării se realizează prin afişarea anunţului privind vânzarea la sediul organului

de executare silită, al primăriei în a cărei rază teritorială se află bunurile sechestrate, la sediul şi

domiciliul debitorului, la locul vânzării, dacă acesta este altul decât cel unde se află bunurile

sechestrate, pe imobilul scos la vânzare, în cazul vânzării bunurilor imobile, şi prin anunţuri într-un

cotidian naţional de largă circulaţie, într-un cotidian local, în pagina de internet sau, după caz, în

Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, precum şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.

(3) Despre data, ora şi locul licitaţiei trebuie înştiinţaţi şi debitorul, custodele, administratorul-

sechestru, precum şi titularii drepturilor reale şi ai sarcinilor care grevează bunul urmărit.

(4) Anunţul privind vânzarea cuprinde următoarele elemente:

a) denumirea organului fiscal emitent;

b) data la care a fost emis;

c) numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, şi ştampila

organului fiscal emitent;

d) numărul dosarului de executare silită;

e) bunurile care se oferă spre vânzare şi descrierea lor sumară;

f) preţul de evaluare ori preţul de pornire a licitaţiei, în cazul vânzării la licitaţie, pentru fiecare

bun oferit spre vânzare;

g) indicarea, dacă este cazul, a drepturilor reale şi a privilegiilor care grevează bunurile;

h) data, ora şi locul vânzării;

i) invitaţia, pentru toţi cei care pretind vreun drept asupra bunurilor, să înştiinţeze despre

aceasta organul de executare silită înainte de data stabilită pentru vânzare;

j) invitaţia către toţi cei interesaţi în cumpărarea bunurilor să se prezinte la termenul de vânzare

la locul fixat în acest scop şi până la acel termen să prezinte oferte de cumpărare;

k) menţiunea că ofertanţii sunt obligaţi să depună în cazul vânzării la licitaţie, până la termenul

prevăzut la alin. (7), o taxă de participare ori o scrisoare de garanţie, reprezentând 10% din preţul

de pornire a licitaţiei;

l) menţiunea că toţi cei interesaţi în cumpărarea bunurilor trebuie să prezinte dovada emisă de

organele fiscale că nu au obligaţii fiscale restante;

m) data afişării publicaţiei de vânzare;

n) obligaţii ce revin cumpărătorului potrivit prevederilor legale speciale, cum ar fi obligaţiile de

mediu, obligaţiile de conservare a patrimoniului naţional sau altele asemenea;

o) alte informaţii de interes pentru cumpărător, dacă sunt cunoscute de organul fiscal.

(5) Licitaţia se ţine la locul unde se află bunurile sechestrate sau la locul stabilit de organul de

executare silită, după caz.

(6) Debitorul este obligat să permită ţinerea licitaţiei în spaţiile pe care le deţine, dacă sunt

adecvate acestui scop.

(7) Pentru participarea la licitaţie ofertanţii depun, cu cel puţin o zi înainte de data licitaţiei,

următoarele documente:

a) oferta de cumpărare;

b) dovada plăţii taxei de participare sau a constituirii garanţiei sub forma scrisorii de garanţie,

potrivit alin. (15) ori (16);

c) împuternicirea persoanei care îl reprezintă pe ofertant;

d) pentru persoanele juridice române, copie de pe certificatul unic de înregistrare eliberat de

oficiul registrului comerţului;

e) pentru persoanele juridice străine, actul de înmatriculare tradus în limba română;

f) pentru persoanele fizice române, copie de pe actul de identitate;

g) pentru persoanele fizice străine, copie de pe actul de identitate/paşaport.

(8) Ofertele de cumpărare pot fi depuse direct sau transmise prin poştă. Nu se admit oferte

telefonice, telegrafice, transmise prin telex sau telefax.

(9) Persoanele înscrise la licitaţie se pot prezenta şi prin mandatari care trebuie să îşi justifice

calitatea prin procură specială autentică. Debitorul nu poate licita nici personal, nici prin persoană

interpusă.

(10) În cazul plăţii taxei de participare la licitaţie prin decontare bancară sau prin mandat poştal,

executorul fiscal verifică, la data ţinerii licitaţiei, creditarea contului curent general al Trezoreriei

Statului indicat de organul de executare silită pentru virarea acesteia.

(11) Preţul de pornire a licitaţiei este preţul de evaluare pentru prima licitaţie, diminuat cu 25%

pentru a doua licitaţie şi cu 50% pentru următoarele licitaţii.

(12) Licitaţia începe de la cel mai mare preţ din ofertele de cumpărare scrise, dacă acesta este

superior celui prevăzut la alin. (11), iar în caz contrar începe de la acest din urmă preţ.

(13) Adjudecarea se face în favoarea participantului care a oferit cel mai mare preţ, dar nu mai

puţin decât preţul de pornire. În cazul prezentării unui singur ofertant la licitaţie, comisia poate să

îl declare adjudecatar dacă acesta oferă cel puţin preţul de pornire a licitaţiei.

(14) În situaţia în care nici la a treia licitaţie nu se vinde bunul se organizează o nouă licitaţie. În

acest caz bunul poate fi vândut la cel mai mare preţ oferit, chiar dacă acesta este inferior preţului

de pornire a licitaţiei.

(15) Taxa de participare reprezintă 10% din preţul de pornire a licitaţiei şi se plăteşte în lei la

unitatea teritorială a Trezoreriei Statului. În termen de 5 zile de la data întocmirii procesului-verbal

de licitaţie, organul fiscal restituie taxa de participare participanţilor care au depus oferte de

cumpărare şi care nu au fost declaraţi adjudecatari, iar în cazul adjudecării, taxa se reţine în contul

preţului. Taxa de participare nu se restituie ofertanţilor care nu s-au prezentat la licitaţie, celui care

a refuzat încheierea procesului-verbal de adjudecare, precum şi adjudecatarului care nu a plătit

preţul. Taxa de participare care nu se restituie se face venit la bugetul de stat, cu excepţia cazului în

care executarea silită este organizată de organul fiscal local, caz în care taxa de participare se face

venit la bugetul local.

(16) Pentru participarea la licitaţie, ofertanţii pot constitui şi garanţii, în condiţiile legii, sub forma

scrisorii de garanţie.

(17) Scrisoarea de garanţie, constituită în condiţiile alin. (16), se valorifică de organul de

executare silită în cazul în care ofertantul este declarat adjudecatar şi/sau în situaţiile prevăzute la

alin. (15) teza a treia.

ART. 251

Comisia de licitaţie

(1) Vânzarea la licitaţie a bunurilor sechestrate este organizată de o comisie condusă de un

preşedinte.

(2) Comisia de licitaţie este constituită din 3 persoane desemnate de conducătorul organului

fiscal.

(3) Comisia de licitaţie verifică şi analizează documentele de participare şi afişează la locul

licitaţiei, cu cel puţin o oră înaintea începerii acesteia, lista cuprinzând ofertanţii care au depus

documentaţia completă de participare.

(4) Ofertanţii se identifică după numărul de ordine de pe lista de participare, după care

preşedintele comisiei anunţă obiectul licitaţiei, precum şi modul de desfăşurare a acesteia.

(5) La termenele fixate pentru ţinerea licitaţiei executorul fiscal dă citire mai întâi anunţului de

vânzare şi apoi ofertelor scrise primite până la data prevăzută la art. 250 alin. (7).

(6) Dacă la prima licitaţie nu s-au prezentat ofertanţi sau nu s-a obţinut cel puţin preţul de

pornire a licitaţiei conform art. 250 alin. (11), organul de executare silită fixează un termen în cel

mult 30 de zile, în vederea ţinerii celei de-a doua licitaţii.

(7) În cazul în care nu s-a obţinut preţul de pornire nici la a doua licitaţie ori nu s-au prezentat

ofertanţi, organul de executare silită fixează un termen în cel mult 30 de zile, în vederea ţinerii celei

de-a treia licitaţii.

(8) La a treia licitaţie creditorii urmăritori sau intervenienţi nu pot să adjudece bunurile oferite

spre vânzare la un preţ mai mic de 50% din preţul de evaluare.

(9) Pentru fiecare termen de licitaţie se efectuează o nouă publicitate a vânzării, conform

prevederilor art. 250.

(10) După licitarea fiecărui bun se întocmeşte un proces-verbal privind desfăşurarea şi rezultatul

licitaţiei.

(11) În procesul-verbal prevăzut la alin. (10) se menţionează, pe lângă elementele prevăzute la

art. 46, şi următoarele: datele de identificare ale cumpărătorului; numărul dosarului de executare

silită; indicarea bunurilor adjudecate, a preţului la care bunul a fost adjudecat şi a taxei pe valoarea

adăugată, dacă este cazul; toţi cei care au participat la licitaţie şi sumele oferite de fiecare

participant, precum şi, dacă este cazul, menţionarea situaţiilor în care vânzarea nu s-a realizat.

ART. 252

Adjudecarea

(1) După adjudecarea bunului adjudecatarul este obligat să plătească preţul, diminuat cu

contravaloarea taxei de participare, în lei, în numerar la o unitate a Trezoreriei Statului sau prin

decontare bancară, în cel mult 5 zile de la data adjudecării.

(2) Dacă adjudecatarul nu plăteşte preţul, licitaţia se reia în termen de 10 zile de la data

adjudecării. În acest caz, adjudecatarul este obligat să plătească cheltuielile prilejuite de noua

licitaţie şi, în cazul în care preţul obţinut la noua licitaţie este mai mic, diferenţa de preţ.

Adjudecatarul poate să achite preţul oferit iniţial şi să facă dovada achitării acestuia până la

termenul prevăzut la art. 250 alin. (7), caz în care este obligat numai la plata cheltuielilor cauzate

de noua licitaţie.

(3) Cu sumele încasate din eventuala diferenţă de preţ, percepute în temeiul alin. (2), se sting

creanţele fiscale înscrise în titlul executoriu în baza căruia s-a început executarea silită.

(4) Dacă la următoarea licitaţie bunul nu a fost vândut, fostul adjudecatar este obligat să

plătească toate cheltuielile prilejuite de urmărirea acestuia.

(5) Suma reprezentând diferenţa de preţ şi/sau cheltuielile prevăzute la alin. (1) şi (4) se stabilesc

de organul de executare silită, prin proces-verbal, care constituie titlu executoriu potrivit

prezentului cod. Contestarea procesului-verbal se face potrivit procedurii prevăzute la titlul VIII.

(6) Termenul prevăzut la alin. (1) se aplică şi în cazul valorificării conform înţelegerii părţilor sau

prin vânzare directă.

ART. 253

Plata în rate

(1) În cazul vânzării la licitaţie a bunurilor imobile, cumpărătorii pot solicita plata preţului în rate,

în cel mult 12 rate lunare, cu un avans de minimum 50% din preţul de adjudecare a bunului imobil

şi cu plata unei dobânzi sau majorări de întârziere, după caz, stabilite conform prezentului cod.

Organul de executare silită stabileşte condiţiile şi termenele de plată a preţului în rate.

(2) Cumpărătorul nu poate înstrăina bunul imobil decât după plata preţului în întregime şi a

dobânzii sau majorării de întârziere stabilite.

(3) În cazul neplăţii avansului prevăzut la alin. (1), dispoziţiile art. 252 se aplică în mod

corespunzător.

(4) Suma reprezentând dobânda sau majorarea de întârziere, după caz, nu stinge creanţele

fiscale pentru care s-a început executarea silită şi constituie venit al bugetului de stat ori local,

după caz.

(5) În cazul plăţii în rate potrivit prezentului articol, adjudecatarul este debitor pentru diferenţa

de preţ.

(6) Procedura de valorificare a bunurilor cu plata în rate se aprobă astfel:

a) prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în cazul creanţelor administrate de organul fiscal central;

b) prin ordin comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului

finanţelor publice, în cazul creanţelor fiscale administrate de organele fiscale locale.

ART. 254

Procesul-verbal de adjudecare

(1) În cazul vânzării bunurilor imobile, organul de executare silită încheie procesul-verbal de

adjudecare, în termen de cel mult 5 zile de la plata în întregime a preţului sau a avansului prevăzut

la art. 253 alin. (1), dacă bunul a fost vândut cu plata în rate. Procesul-verbal de adjudecare

constituie titlu de proprietate, transferul dreptului de proprietate operând la data încheierii

acestuia. Un exemplar al procesului-verbal de adjudecare a bunului imobil se transmite, în cazul

vânzării cu plata în rate, biroului de carte funciară pentru a înscrie interdicţia de înstrăinare şi

grevare a bunului până la plata integrală a preţului şi a dobânzii sau majorării de întârziere, după

caz, stabilite pentru imobilul transmis, pe baza căruia se face înscrierea în cartea funciară.

(2) Procesul-verbal de adjudecare întocmit în condiţiile alin. (1) cuprinde, pe lângă elementele

prevăzute la art. 46, şi următoarele menţiuni:

a) numărul dosarului de executare silită;

b) numărul şi data procesului-verbal de desfăşurare a licitaţiei;

c) datele de identificare ale cumpărătorului;

d) datele de identificare ale debitorului;

e) preţul la care s-a adjudecat bunul şi taxa pe valoarea adăugată, dacă este cazul;

f) modalitatea de plată a diferenţei de preţ în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata în rate;

g) datele de identificare a bunului;

h) menţiunea că acest document constituie titlu de proprietate şi că poate fi înscris în cartea

funciară;

i) menţiunea că pentru creditor procesul-verbal de adjudecare constituie documentul pe baza

căruia se emite titlu executoriu împotriva cumpărătorului care nu plăteşte diferenţa de preţ, în

cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata preţului în rate;

j) semnătura cumpărătorului sau a reprezentantului său legal, după caz.

(3) În cazul în care cumpărătorul căruia i s-a încuviinţat plata preţului în rate nu plăteşte restul de

preţ în condiţiile şi la termenele stabilite, el poate fi executat silit pentru plata sumei datorate în

temeiul titlului executoriu emis de organul de executare silită competent pe baza procesului-verbal

de adjudecare.

(4) În cazul vânzării bunurilor mobile, după plata preţului, executorul fiscal întocmeşte în termen

de 5 zile un proces-verbal de adjudecare care constituie titlu de proprietate.

(5) Procesul-verbal de adjudecare întocmit în condiţiile alin. (4) cuprinde, pe lângă elementele

prevăzute la art. 46, şi elementele prevăzute la alin. (2) din prezentul articol, cu excepţia lit. f), h) şi

i), precum şi menţiunea că acest document constituie titlu de proprietate. Câte un exemplar al

procesului-verbal de adjudecare se transmite organului de executare silită coordonator şi

cumpărătorului.

(6) În cazul valorificării bunurilor prin vânzare directă sau licitaţie, predarea bunului către

cumpărător se face de către organul de executare silită pe bază de proces-verbal de predare-

primire.

ART. 255

Reluarea procedurii de valorificare a bunurilor sechestrate

(1) Dacă bunurile supuse executării silite nu au putut fi valorificate prin modalităţile prevăzute la

art. 247, se procedează astfel:

a) în cazul bunurilor imobile organul de executare silită menţine măsura de indisponibilizare,

până la împlinirea termenului de prescripţie; în cadrul acestui termen organul de executare silită

poate relua oricând procedura de valorificare şi poate, după caz, să ia măsura numirii, menţinerii

ori schimbării administratorului-sechestru;

b) în cazul bunurilor mobile, se consideră că acestea nu au valoare de piaţă şi se restituie

debitorului; odată cu restituirea bunului mobil organul fiscal ridică şi sechestrul; dispoziţiile art.

234 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2) În cazul bunurilor prevăzute la alin. (1) lit. a), cu ocazia reluării procedurii în cadrul termenului

de prescripţie, dacă organul de executare silită consideră că nu se impune o nouă evaluare, preţul

de pornire a licitaţiei nu poate fi mai mic decât 50% din preţul de evaluare a bunurilor.

(3) În cazul în care debitorii cărora urmează să li se restituie bunurile nu se mai află la domiciliul

fiscal declarat şi, în urma demersurilor întreprinse, nu au putut fi identificaţi, organul fiscal

procedează la înştiinţarea acestora, cu procedura prevăzută pentru comunicarea prin publicitate

potrivit art. 47, că bunul în cauză este păstrat la dispoziţia proprietarului până la împlinirea

termenului de prescripţie, după care urmează a fi valorificat potrivit dispoziţiilor legale privind

valorificarea bunurilor intrate în proprietatea privată a statului, dacă legea nu prevede altfel.

(4) Cele arătate la alin. (3) se consemnează într-un proces-verbal întocmit de organul fiscal.

(5) În cazul bunurilor imobile, în baza procesului-verbal prevăzut la alin. (4) în condiţiile legii

urmează a fi sesizată instanţa judecătorească competentă cu acţiune în constatarea dreptului de

proprietate privată a statului asupra bunului respectiv.

CAPITOLUL IX

Cheltuieli

ART. 256

Cheltuieli de executare silită

(1) Cheltuielile ocazionate cu efectuarea procedurii de executare silită sunt în sarcina debitorului.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul creanţelor fiscale administrate de organul

fiscal central, cheltuielile generate de comunicarea somaţiei şi a adresei de înfiinţare a popririi sunt

suportate de organul fiscal central.

(3) Suma cheltuielilor cu executarea silită se stabileşte de organul de executare, prin proces-

verbal, care constituie titlu executoriu potrivit prezentului cod şi are la bază documente privind

cheltuielile efectuate.

(4) Cheltuielile de executare silită a creanţelor fiscale se avansează de organul de executare silită,

din bugetul acestuia.

(5) Cheltuielile de executare silită care nu au la bază documente care să ateste că au fost

efectuate în scopul executării silite nu sunt în sarcina debitorului urmărit.

(6) Sumele recuperate în contul cheltuielilor de executare silită se fac venit la bugetul din care au

fost avansate, cu excepţia sumelor reprezentând cheltuieli de executare silită a creanţelor fiscale

administrate de organul fiscal central, care se fac venit la bugetul de stat, dacă legea nu prevede

altfel.

CAPITOLUL X

Eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executare silită

ART. 257

Sumele realizate din executare silită

(1) Suma realizată în cursul procedurii de executare silită reprezintă totalitatea sumelor încasate

după comunicarea somaţiei prin orice modalitate prevăzută de prezentul cod.

(2) Sumele realizate din executare silită potrivit alin. (1) sting creanţele fiscale în ordinea vechimii

titlurilor executorii, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 230 alin. (3) - (6). În cadrul titlului

executoriu se sting mai întâi creanţele fiscale principale, în ordinea vechimii, şi apoi creanţele

fiscale accesorii, în ordinea vechimii. Prevederile art. 165 alin. (3) referitoare la ordinea vechimii

sunt aplicabile în mod corespunzător. Sumele realizate ca urmare a popririi prevăzute la art. 230

alin. (3) - (6) sting creanţele fiscale incluse în titlurile executorii pentru care s-a aplicat această

măsură.

(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), în cazul sumelor realizate prin plată sau compensare,

stingerea se face potrivit prevederilor art. 163 şi 165.

(4) Dacă suma ce reprezintă atât creanţa fiscală, cât şi cheltuielile de executare este mai mică

decât suma realizată prin executare silită, cu diferenţa se procedează la compensare, potrivit art.

167, sau se restituie, la cerere, debitorului, după caz.

(5) Despre sumele de restituit debitorul trebuie înştiinţat de îndată.

ART. 258

Ordinea de distribuire

(1) În cazul în care executarea silită a fost pornită de mai mulţi creditori sau când până la

eliberarea ori distribuirea sumei rezultate din executare au depus şi alţi creditori titlurile lor,

organele prevăzute la art. 220 procedează la distribuirea sumei potrivit următoarei ordini de

preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:

a) creanţele reprezentând cheltuielile de orice fel, făcute cu urmărirea şi conservarea bunurilor

al căror preţ se distribuie, inclusiv cheltuielile făcute în interesul comun al creditorilor;

b) cheltuielile de înmormântare a debitorului, în raport cu condiţia şi starea acestuia;

c) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite

şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate,

pentru incapacitate temporară de muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea

sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale de stat, precum şi creanţele

reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii

corporale ori a sănătăţii;

d) creanţele rezultând din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii sau de plată a altor sume

periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;

e) creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii sociale şi din alte sume stabilite

potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului Trezoreriei Statului, bugetului asigurărilor

sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale, inclusiv amenzile cuvenite

bugetului de stat sau bugetelor locale;

f) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;

g) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii publice

prin fapte ilicite;

h) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau

executări de lucrări, precum şi din chirii, redevenţe ori arenzi;

i) alte creanţe.

(2) Pentru plata creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel,

suma realizată din executare se repartizează între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.

ART. 259

Reguli privind eliberarea şi distribuirea

(1) Creditorii fiscali care au un privilegiu prin efectul legii şi care îndeplinesc condiţia de

publicitate sau posesie a bunului mobil au prioritate, în condiţiile prevăzute la art. 227 alin. (9), la

distribuirea sumei rezultate din vânzare faţă de alţi creditori care au garanţii reale asupra bunului

respectiv.

(2) Accesoriile creanţei principale prevăzute în titlul executoriu urmează ordinea de preferinţă a

creanţei principale.

(3) Dacă există creditori care, asupra bunului vândut, au drepturi de gaj, ipotecă sau alte drepturi

reale, despre care organul de executare silită a luat cunoştinţă în condiţiile art. 239 alin. (6) şi ale

art. 242 alin. (9), la distribuirea sumei rezultate din vânzarea bunului, creanţele lor sunt plătite

înaintea creanţelor prevăzute la art. 258 alin. (1) lit. b). În acest caz, organul de executare silită este

obligat să îi înştiinţeze din oficiu pe creditorii în favoarea cărora au fost conservate aceste sarcini,

pentru a participa la distribuirea preţului.

(4) Creditorii care nu au participat la executarea silită pot depune titlurile lor în vederea

participării la distribuirea sumelor realizate prin executare silită, numai până la data întocmirii de

către organele de executare silită a procesului-verbal privind eliberarea sau distribuirea acestor

sume.

(5) Eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită se efectuează numai după

trecerea unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei, când organul de executare silită

procedează, după caz, la eliberarea ori distribuirea sumei, cu înştiinţarea părţilor şi a creditorilor

care şi-au depus titlurile.

(6) Eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită se consemnează de

executorul fiscal de îndată într-un proces-verbal, care se semnează de toţi cei îndreptăţiţi.

(7) Cel nemulţumit de modul în care se face eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din

executarea silită poate cere executorului fiscal să consemneze în procesul-verbal obiecţiile sale.

(8) După întocmirea procesului-verbal prevăzut la alin. (6) niciun creditor nu mai este în drept să

ceară să participe la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.

CAPITOLUL XI

Contestaţia la executare silită

ART. 260

Contestaţia la executare silită

(1) Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu

încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum şi în cazul în

care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii.

(2) Dispoziţiile privind suspendarea provizorie a executării silite prevăzute de Codul de procedură

civilă, republicat, nu sunt aplicabile.

(3) Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită

executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de

alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

(4) Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de

urgenţă.

ART. 261

Termen de contestare

(1) Contestaţia se poate face în termen de 15 zile, sub sancţiunea decăderii, de la data când:

a) contestatorul a luat cunoştinţă de executarea ori de actul de executare pe care le contestă, din

comunicarea somaţiei sau din altă înştiinţare primită ori, în lipsa acestora, cu ocazia efectuării

executării silite sau în alt mod;

b) contestatorul a luat cunoştinţă, potrivit lit. a), de refuzul organului de executare silită de a

îndeplini un act de executare;

c) cel interesat a luat cunoştinţă, potrivit lit. a), de eliberarea sau distribuirea sumelor pe care le

contestă.

(2) Contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt

drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă cel mai târziu în termen de 15 zile după

efectuarea executării.

(3) Neintroducerea contestaţiei în termenul prevăzut la alin. (2) nu îl împiedică pe cel de-al

treilea să îşi realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, potrivit dreptului comun.

ART. 262

Judecarea contestaţiei

(1) La judecarea contestaţiei instanţa citează şi organul de executare silită în a cărui rază

teritorială se găsesc bunurile urmărite ori, în cazul executării prin poprire, îşi are sediul sau

domiciliul terţul poprit.

(2) La cererea părţii interesate instanţa poate decide, în cadrul contestaţiei la executare, asupra

împărţirii bunurilor pe care debitorul le deţine în proprietate comună cu alte persoane.

(3) Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, poate dispune anularea actului de

executare contestat sau îndreptarea acestuia, anularea ori încetarea executării înseşi, anularea sau

lămurirea titlului executoriu ori efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.

(4) În cazul anulării actului de executare contestat sau al încetării executării înseşi şi al anulării

titlului executoriu, instanţa poate dispune prin aceeaşi hotărâre să i se restituie celui îndreptăţit

suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor ori din reţinerile prin poprire.

(5) În cazul respingerii contestaţiei contestatorul poate fi obligat, la cererea organului de

executare silită, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când

contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el poate fi obligat şi la plata unei amenzi potrivit art.

720 alin. (3) din Codul de procedură civilă, republicat.

CAPITOLUL XII

Stingerea creanţelor fiscale prin alte modalităţi

ART. 263

Darea în plată

(1) Creanţele fiscale administrate de organul fiscal central, cu excepţia celor cu reţinere la sursă

şi a accesoriilor aferente acestora, a drepturilor vamale şi a altor creanţe transmise spre colectare

organului fiscal central, precum şi creanţele fiscale administrate de organul fiscal local pot fi stinse,

la cererea debitorului, oricând, cu acordul creditorului fiscal, prin trecerea în proprietatea publică a

statului sau, după caz, a unităţii administrativ-teritoriale a bunurilor imobile reprezentând

construcţie şi teren aferent, precum şi terenuri fără construcţii, după caz, chiar dacă acestea sunt

supuse executării silite de către organul fiscal competent, potrivit prezentului cod.

(2) În cazul creanţelor fiscale stinse prin dare în plată, data stingerii este data procesului-verbal

de trecere în proprietatea publică a bunului imobil.

(3) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi debitorilor prevăzuţi la art. 24 alin. (1) lit. a). În acest caz,

prin excepţie de la prevederile alin. (1), bunurile imobile oferite în vederea stingerii prin dare în

plată trebuie să nu fie supuse executării silite şi să nu fie grevate de alte sarcini cu excepţia ipotecii

constituite în condiţiile art. 24 alin. (1) lit. a).

(4) În termen de 90 de zile de la data comunicării procesului-verbal de trecere în proprietatea

publică a bunului imobil, instituţia care a solicitat preluarea în administrare a bunului are obligaţia

de a efectua demersurile pentru iniţierea hotărârii de constituire a dreptului de administrare

potrivit art. 867 din Codul civil.

(5) În scopul prevăzut la alin. (1), organul fiscal transmite cererea, însoţită de propunerile sale,

comisiei numite prin ordin al ministrului finanţelor publice sau, după caz, prin hotărâre a autorităţii

deliberative. În aceleaşi condiţii se stabileşte şi documentaţia care însoţeşte cererea.

(6) Comisia prevăzută la alin. (5) analizează cererea numai în condiţiile existenţei unor solicitări

de preluare în administrare, potrivit legii, a acestor bunuri din care să rezulte că bunurile respective

urmează a fi destinate uzului şi interesului public şi numai dacă s-a efectuat inspecţia fiscală la

respectivul contribuabil. Comisia hotărăşte, prin decizie, asupra modului de soluţionare a cererii. În

cazul admiterii cererii, comisia dispune organului fiscal competent încheierea procesului-verbal de

trecere în proprietatea publică a bunului imobil şi stingerea creanţelor fiscale. Comisia poate

respinge cererea în situaţia în care bunurile imobile oferite nu sunt destinate uzului sau interesului

public.

(7) Procesul-verbal de trecere în proprietatea publică a bunului imobil constituie titlu de

proprietate.

(8) În cazul în care operaţiunea de transfer al proprietăţii bunurilor imobile prin dare în plată este

taxabilă, cu valoarea stabilită, potrivit legii, plus taxa pe valoarea adăugată, se stinge cu prioritate

taxa pe valoarea adăugată aferentă operaţiunii de dare în plată.

(9) Bunurile imobile trecute în proprietatea publică conform alin. (1) sunt date în administrare în

condiţiile legii, cu condiţia menţinerii, pe o perioadă de 5 ani, a uzului şi a interesului public. Până

la intrarea în vigoare a actului prin care s-a dispus darea în administrare, imobilul se află în custodia

instituţiei care a solicitat preluarea în administrare. Instituţia care are bunul în custodie are

obligaţia inventarierii acestuia, potrivit legii.

(10) La data întocmirii procesului-verbal pentru trecerea în proprietatea publică a statului a

bunului imobil încetează măsura de indisponibilizare a acestuia, precum şi calitatea de

administrator-sechestru a persoanelor desemnate conform legii, dacă este cazul.

(11) Eventualele cheltuieli de administrare efectuate în perioada cuprinsă între data încheierii

procesului-verbal de trecere în proprietatea publică a statului a bunurilor imobile şi preluarea în

administrare prin hotărâre a Guvernului sunt suportate de instituţia publică solicitantă. În cazul în

care Guvernul hotărăşte darea în administrare către altă instituţie publică decât cea solicitantă,

cheltuielile de administrare se suportă de instituţia publică căreia i-a fost atribuit bunul în

administrare.

(12) În cazul în care bunurile imobile trecute în proprietatea publică conform prezentului cod au

fost revendicate şi restituite, potrivit legii, terţelor persoane, debitorul este obligat la plata sumelor

stinse prin această modalitate. Creanţele fiscale renasc la data la care bunurile imobile au fost

restituite terţului.

(13) În cazul în care, în interiorul termenului de prescripţie a creanţelor fiscale, comisia prevăzută

la alin. (6) ia cunoştinţă despre unele aspecte privind bunurile imobile, necunoscute la data

aprobării cererii debitorului, aceasta poate decide, pe baza situaţiei de fapt, revocarea, în tot sau în

parte, a deciziei prin care s-a aprobat stingerea unor creanţe fiscale prin trecerea bunurilor imobile

în proprietatea publică, dispoziţiile alin. (12) aplicându-se în mod corespunzător.

(14) În situaţiile prevăzute la alin. (12) şi (13), pentru perioada cuprinsă între data trecerii în

proprietatea publică şi data la care au renăscut creanţele fiscale, respectiv data revocării deciziei

prin care s-a aprobat darea în plată, nu se datorează dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări

de întârziere, după caz.

ART. 264

Conversia în acţiuni a obligaţiilor fiscale

(1) La contribuabilii/plătitorii la care statul este acţionar integral sau majoritar se poate aproba,

în condiţiile legii şi cu respectarea procedurilor privind ajutorul de stat, conversia în acţiuni a

obligaţiilor fiscale principale administrate de organul fiscal central reprezentând impozite, taxe,

contribuţii sociale obligatorii şi alte sume datorate bugetului general consolidat, inclusiv amenzile

de orice fel care se fac venit la bugetul de stat, precum şi obligaţiile fiscale accesorii, datorate şi

neachitate, cu excepţia obligaţiilor fiscale principale cu reţinere la sursă şi a accesoriilor aferente

acestora şi obligaţiile fiscale către fondul de risc ca urmare a împrumuturilor externe garantate de

stat.

(2) În aplicarea alin. (1), prin hotărâre a Guvernului, se aprobă contribuabilii/plătitorii la care se

realizează stingerea obligaţiilor fiscale prin conversie în acţiuni.

(3) Conversia în acţiuni prevăzută la alin. (1) se realizează numai cu respectarea dreptului de

preferinţă al acţionarilor existenţi, în condiţiile legii şi conform prevederilor actelor constitutive.

(4) Instituţia publică ce exercită calitatea de acţionar în numele statului la data efectuării

conversiei exercită drepturile şi obligaţiile statului român în calitate de acţionar pentru acţiunile

emise în favoarea statului de operatorii economici prevăzuţi la alin. (1) şi înregistrează în

evidenţele contabile aceste acţiuni.

(5) La contribuabilii/plătitorii cu capital integral sau majoritar de stat la care s-a deschis

procedura insolvenţei, potrivit legii, conversia creanţelor bugetare în acţiuni poate fi prevăzută prin

planul de reorganizare, în condiţiile legii, cu acordul expres, în scris, al creditorului. Prevederile alin.

(4) rămân aplicabile.

(6) În vederea stingerii prin conversie în acţiuni a obligaţiilor prevăzute la alin. (1), organul fiscal

competent emite, din oficiu, certificatul de atestare fiscală.

(7) Certificatul de atestare fiscală emis potrivit alin. (6) se comunică contribuabililor/plătitorilor

prevăzuţi la alin. (1).

(8) Conversia obligaţiilor cuprinse în certificatul de atestare fiscală se face la valoarea nominală a

acţiunilor.

(9) Data stingerii obligaţiilor prevăzute la alin. (1) este data realizării conversiei.

(10) Operarea în evidenţele contabile ale contribuabilului/plătitorului a conversiei în acţiuni a

creanţei prevăzute la alin. (1) se face în baza certificatului de atestare fiscală emis de organul fiscal

competent potrivit alin. (6) şi comunicat contribuabilului/plătitorului potrivit alin. (7).

(11) Începând cu data emiterii certificatului de atestare fiscală, pentru obligaţiile principale

datorate de contribuabil/plătitor care fac obiectul conversiei în acţiuni, nu se calculează şi nu se

datorează obligaţii accesorii.

(12) Pentru obligaţiile care fac obiectul prezentului articol, executarea silită se suspendă la data

intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la alin. (2) şi încetează la data conversiei în

acţiuni a creanţelor.

(13) Instituţia publică sub autoritatea căreia funcţionează contribuabilul/plătitorul exercită

drepturile şi obligaţiile statului român, în calitate de acţionar unic sau majoritar, după caz, şi

înregistrează acţiunile emise de contribuabil/plătitor în favoarea statului ca urmare a conversiei

creanţelor prevăzute la alin. (1), ţinându-se evidenţa acestora distinct potrivit reglementărilor

privind contabilitatea instituţiilor publice în vigoare.

(14) La contribuabilii/plătitorii la care o unitate administrativ-teritorială/subdiviziune

administrativ-teritorială este acţionar integral sau majoritar, se poate aproba, în condiţiile legii şi cu

respectarea procedurilor privind ajutorul de stat, conversia în acţiuni a obligaţiilor fiscale principale

administrate de organul fiscal local reprezentând impozite, taxe locale şi alte sume datorate

bugetului local, inclusiv amenzile de orice fel care se fac venit la bugetul local, precum şi obligaţiile

fiscale accesorii, datorate şi neachitate.

(15) În aplicarea alin. (14), prin hotărâre a autorităţii deliberative, se aprobă

contribuabilii/plătitorii la care se realizează stingerea obligaţiilor fiscale prin conversie în acţiuni.

(16) Prevederile alin. (3) - (13) sunt aplicabile în mod corespunzător şi pentru conversia

prevăzută la alin. (14).

ART. 265

Conduita organului fiscal în cazul insolvabilităţii şi al deschiderii procedurii insolvenţei potrivit

Legii nr. 85/2014

(1) În sensul prezentului cod este insolvabil debitorul ale cărui venituri ori bunuri urmăribile au o

valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile.

(2) Pentru obligaţiile fiscale ale debitorilor declaraţi în stare de insolvabilitate care nu au venituri

sau bunuri urmăribile, conducătorul organului de executare silită dispune scoaterea creanţei din

evidenţa curentă şi trecerea ei într-o evidenţă separată pe baza procesului-verbal de

insolvabilitate.

(3) În cazul debitorilor prevăzuţi la alin. (2) executarea silită se întrerupe. Organul fiscal are

obligaţia ca cel puţin o dată pe an să efectueze o investigaţie asupra stării acestor contribuabili,

care nu constituie acte de executare silită.

(4) În cazurile în care se constată că debitorii au dobândit venituri sau bunuri urmăribile,

organele de executare silită iau măsurile necesare de trecere din evidenţa separată în evidenţa

curentă şi de executare silită.

(5) În vederea recuperării creanţelor fiscale de la debitorii care se află în stare de insolvenţă

potrivit Legii nr. 85/2014, organul fiscal solicită înscrierea la masa credală a impozitelor, taxelor,

contribuţiilor sociale existente în evidenţa creanţelor fiscale la data declarării insolvenţei.

(6) Dispoziţiile alin. (5) se aplică şi în vederea recuperării creanţelor fiscale de la debitorii aflaţi în

lichidare în condiţiile legii.

(7) Cererile organelor fiscale privind începerea procedurii insolvenţei sunt scutite de

consemnarea vreunei cauţiuni.

(8) În situaţia în care organul fiscal central deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor,

A.N.A.F. poate decide desemnarea unui administrator judiciar/lichidator, stabilindu-i şi

remuneraţia. Confirmarea administratorului judiciar/lichidatorului desemnat de A.N.A.F. de către

judecătorul-sindic se efectuează, conform art. 45 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2014.

(9) În dosarele în care organul fiscal deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor, acesta

are dreptul să verifice activitatea administratorului judiciar/lichidatorului şi să îi solicite

prezentarea documentelor referitoare la activitatea desfăşurată şi onorariile încasate.

ART. 266

Anularea creanţelor fiscale

(1) În situaţiile în care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poştă,

sunt mai mari decât creanţele fiscale supuse executării silite, conducătorul organului de executare

silită poate aproba anularea debitelor respective.

(2) În cazul prevăzut la art. 265 alin. (2), dacă la sfârşitul perioadei de prescripţie se constată că

debitorul nu a dobândit bunuri sau venituri urmăribile, organele de executare silită procedează la

anularea obligaţiilor fiscale.

(3) Anularea se face şi atunci când organul fiscal constată că debitorul persoană fizică este

dispărut sau decedat fără să fi lăsat venituri ori bunuri urmăribile.

(4) Obligaţiile fiscale datorate de debitori, persoane juridice, radiaţi din registrele în care au fost

înregistraţi potrivit legii se anulează după radiere dacă pentru plata acestora nu s-a atras

răspunderea altor persoane, potrivit legii.

(5) Creanţele fiscale restante administrate de organul fiscal central, aflate în sold la data de 31

decembrie a anului, mai mici de 40 lei, se anulează. Plafonul se aplică totalului creanţelor fiscale

datorate şi neachitate de debitori.

(6) În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local, prin hotărâre, autorităţile

deliberative pot stabili plafonul creanţelor fiscale care pot fi anulate, care nu poate depăşi limita

maximă prevăzută la alin. (5).

(7) Prevederile alin. (6) se aplică totalului creanţelor fiscale datorate şi neachitate de debitori

aflate în sold la data de 31 decembrie a anului.

CAPITOLUL XIII

Dispoziţii speciale privind colectarea

ART. 267

Dispoziţii speciale privind colectarea

Prevederile prezentului titlu se aplică şi pentru colectarea amenzilor de orice fel şi altor creanţe

bugetare, pe baza unor titluri executorii de creanţă bugetară, transmise spre recuperare organului

fiscal.

Titlurile VIII - XII se găsesc în Legea nr. 207/2015 - Partea a II-a.