LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I
privind Codul de procedură fiscală
PUBLICATĂ
ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 547 din 23 iulie 2015
Parlamentul României adoptă prezenta lege.
TITLUL I
Dispoziţii generale
ART. 1
Definiţii
În înţelesul
prezentului cod, termenii şi
expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
1. actul administrativ fiscal
- actul emis de organul fiscal
în exercitarea atribuţiilor de
administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru
stabilirea unei situaţii individuale
şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de
cel căruia îi este adresat;
2. administrarea creanţelor
fiscale - oricare din activităţile desfăşurate de organele
fiscale în
legătură cu:
a)
înregistrarea fiscală a contribuabililor/plătitorilor şi a altor subiecte ale raporturilor
juridice
fiscale;
b) declararea,
stabilirea, controlul şi
colectarea creanţelor fiscale;
c) soluţionarea
contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale;
d) asistenţa/îndrumarea
contribuabililor/plătitorilor, la cerere sau din oficiu;
e) aplicarea
sancţiunilor în condiţiile legii;
3. analiza de risc - activitatea efectuată de organul
fiscal în scopul
identificării riscurilor de
neconformare în ceea ce priveşte îndeplinirea de către contribuabil/plătitor a
obligaţiilor prevăzute
de legislaţia fiscală, de a le evalua, de a le
gestiona, precum şi de a le
utiliza în scopul efectuării
activităţilor de administrare fiscală;
4. contribuabil - orice persoană fizică,
juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică
ce
datorează, conform legii, impozite, taxe şi contribuţii sociale;
5.
contribuţie socială - prelevare obligatorie realizată în baza
legii, care are ca scop protecţia
persoanelor fizice obligate a se asigura împotriva
anumitor riscuri sociale, în schimbul
căreia aceste
persoane beneficiază de
drepturile acoperite de respectiva prelevare;
6. control fiscal - totalitatea activităţilor
efectuate de organele fiscale pentru verificarea modului
de îndeplinire de către contribuabil/plătitor a
obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală şi contabilă;
7. creanţă bugetară - dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului
general
consolidat, reprezentând creanţa bugetară
principală şi creanţa
bugetară accesorie;
8. creanţă bugetară principală - dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului
general consolidat, altele decât creanţele bugetare
accesorii;
9. creanţă bugetară accesorie - dreptul la încasarea
dobânzilor, penalităţilor sau a altor
asemenea sume, în baza legii, aferente unor creanţe
bugetare principale;
10. creanţă fiscală - dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului
general
consolidat, reprezentând creanţa fiscală
principală şi creanţa
fiscală accesorie;
11. creanţă
fiscală principală - dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale,
precum şi
dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a
fi datorate şi la rambursarea
sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de
lege;
12. creanţă fiscală accesorie -
dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor sau
majorărilor
aferente unor creanţe fiscale principale, precum şi dreptul contribuabilului de a primi
dobânzi, în
condiţiile legii;
13. creditor fiscal - titularul unui drept
de creanţă fiscală;
14. creditor bugetar - titularul unui drept
de creanţă bugetară;
15. debitor
fiscal - titularul unei obligaţii de plată corelativă unui drept
de creanţă fiscală;
16. debitor bugetar - titularul unei obligaţii
de plată corelativă unui drept de creanţă bugetară;
17. declaraţie
fiscală - act întocmit de contribuabil/plătitor, în condiţiile şi situaţiile prevăzute de
lege, reprezentând declaraţia de impunere şi declaraţia informativă;
18. declaraţie
de impunere - actul întocmit de contribuabil/plătitor care se referă
la:
a) impozitele, taxele şi contribuţiile sociale
datorate, în cazul în care, potrivit legii,
obligaţia
calculării acestora revine contribuabilului/plătitorului;
b) impozitele,
taxele şi contribuţiile
sociale colectate, în cazul în care plătitorul are obligaţia de a
calcula, de a reţine şi de a plăti sau, după
caz, de a colecta şi de a plăti impozitele, taxele şi
contribuţiile sociale;
c) bunurile şi veniturile impozabile, precum şi alte elemente ale bazei de
impozitare, dacă legea
prevede declararea acestora;
19. declaraţie
informativă - actul întocmit de contribuabil/plătitor referitor la
orice informaţii în
legătură cu impozitele, taxele şi contribuţiile sociale,
bunurile şi veniturile
impozabile, dacă legea
prevede declararea acestora, altele decât cele prevăzute
la pct. 18;
20.
dobândă - obligaţia fiscală accesorie reprezentând echivalentul prejudiciului creat titularului
creanţei fiscale principale ca urmare a neachitării la scadenţă de către
debitor a obligaţiilor fiscale
principale;
21. drepturi vamale - drepturi de import şi drepturi de export, astfel cum sunt
definite de Legea
nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu
modificările şi completările
ulterioare;
22. executor
fiscal - persoana din cadrul organului
de executare cu atribuţii de efectuare a
executării silite;
23. impozit
- prelevare obligatorie, indiferent de denumire, realizată
în baza legii, fără
contraprestaţie, în scopul satisfacerii necesităţilor
de interes general;
24. legislaţie fiscală -
totalitatea normelor prevăzute în actele normative referitoare la
impozite,
taxe, contribuţii sociale, precum şi la proceduri de administrare a
acestora;
25. legislaţie contabilă
- totalitatea normelor prevăzute în actele normative
referitoare la
organizarea şi
conducerea contabilităţii;
26.
majorare de întârziere - obligaţia fiscală accesorie reprezentând echivalentul prejudiciului
creat titularului creanţei fiscale principale, precum
şi sancţiunea, ca urmare
a neachitării la
scadenţă, de către debitor, a obligaţiilor
fiscale principale;
27. obligaţie fiscală
- obligaţia de plată
a oricărei sume care se cuvine
bugetului general
consolidat, reprezentând obligaţia fiscală
principală şi obligaţia
fiscală accesorie;
28. obligaţie fiscală principală
- obligaţia de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale,
precum şi obligaţia
organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi datorate şi de a rambursa
sumele cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de
lege;
29. obligaţie fiscală accesorie -
obligaţia de plată sau de restituire a dobânzilor, penalităţilor
sau a
majorărilor,
aferente unor obligaţii fiscale principale;
30. organ fiscal - organul fiscal central,
organul fiscal local, precum şi
alte instituţii publice care
administrează creanţe fiscale;
31. organ fiscal
central - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, denumită în continuare
A.N.A.F., prin structurile de specialitate cu
atribuţii de administrare a creanţelor fiscale, inclusiv
unităţile subordonate A.N.A.F.;
32.
organ fiscal local - structurile de specialitate din cadrul autorităţilor
administraţiei publice
locale cu atribuţii de administrare a creanţelor
fiscale;
33. penalitate de întârziere - obligaţia fiscală accesorie reprezentând sancţiunea pentru
neachitarea la
scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale;
34. penalitate de nedeclarare - obligaţia fiscală accesorie reprezentând sancţiunea pentru
nedeclararea sau declararea incorectă, în declaraţii de impunere, a impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor sociale;
35.
plătitor - persoana care, în numele contribuabilului, conform legii, are
obligaţia de a plăti sau
de a reţine şi
de a plăti ori de a colecta şi
plăti, după caz, impozite, taxe şi
contribuţii sociale. Este
plătitor şi
sediul secundar obligat, potrivit legii, să se înregistreze fiscal ca plătitor
de salarii şi de
venituri asimilate salariilor;
36. taxă - prelevarea obligatorie, indiferent de denumire, realizată
în baza legii, cu ocazia
prestării unor servicii de către instituţii
sau autorităţi publice, fără existenţa unui echivalent între
cuantumul taxei şi
valoarea serviciului;
37. titlu de creanţă fiscală - actul prin
care, potrivit legii, se stabileşte şi se individualizează
creanţa fiscală;
38. titlu de creanţă bugetară
- actul prin care, potrivit legii, se stabileşte
şi se individualizează
creanţa bugetară;
39. vector fiscal - totalitatea tipurilor
de obligaţii fiscale pentru care există obligaţii de declarare
cu caracter permanent;
40. date de identificare - numele şi prenumele în cazul persoanelor
fizice sau denumirea în cazul
persoanelor juridice şi
entităţilor fără personalitate juridică, domiciliul
fiscal şi codul de identificare
fiscală.
CAPITOLUL I
Domeniul
de aplicare a Codului de procedură fiscală
ART. 2
Obiectul şi
sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală
(1) Codul de procedură
fiscală reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile
juridice fiscale privind
administrarea creanţelor fiscale
datorate bugetului general
consolidat,
indiferent de autoritatea care le administrează, cu
excepţia cazului când prin lege se prevede altfel.
(2) În măsura în care prin lege specială
nu se prevede altfel, prezentul cod se aplică şi pentru:
a) administrarea
drepturilor vamale;
b) administrarea
redevenţelor miniere, a redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate din
contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare
eficientă a terenurilor cu destinaţie
agricolă, încheiate
de Agenţia Domeniilor Statului;
c) alte creanţe
bugetare care, potrivit legii, sunt asimilate creanţelor fiscale.
(3) În scopul aplicării alin. (2), drepturile vamale şi redevenţele sunt asimilate
creanţelor fiscale.
(4) Prezentul cod nu se aplică pentru
administrarea creanţelor bugetare rezultate din raporturile
juridice contractuale, cu excepţia celor prevăzute
la alin. (2) lit. b).
ART. 3
Raportul Codului
de procedură fiscală cu alte acte normative
(1) Prezentul
cod constituie procedura
de drept comun pentru
administrarea creanţelor
prevăzute la art. 2.
(2) Unde prezentul cod nu dispune, se aplică
prevederile Codului civil şi ale
Codului de procedură
civilă, republicat, în măsura în care acestea
pot fi aplicabile raporturilor dintre autorităţi publice şi
contribuabili/plătitori.
CAPITOLUL II
Principii
generale de conduită în administrarea
creanţelor fiscale
ART. 4
Principiul
legalităţii
(1) Creanţele fiscale şi obligaţiile corespunzătoare ale contribuabilului/plătitorului sunt cele
prevăzute de lege.
(2) Procedura de administrare a creanţelor
fiscale se desfăşoară
în conformitate cu dispoziţiile
legii. Organul fiscal are obligaţia de a asigura respectarea dispoziţiilor legale privind
realizarea
drepturilor şi
obligaţiilor contribuabilului/plătitorului sau ale altor persoane
implicate în procedură.
ART. 5
Aplicarea unitară
a legislaţiei
(1) Organul fiscal este obligat să aplice
unitar prevederile legislaţiei fiscale pe teritoriul României,
urmărind stabilirea corectă a creanţelor
fiscale.
(2) Ministerul Finanţelor Publice, în
calitate de organ de specialitate al
administraţiei publice
centrale, are rolul de a coordona aplicarea unitară a
prevederilor legislaţiei fiscale.
(3) În cadrul
Ministerului Finanţelor Publice
funcţionează Comisia fiscală
centrală, care are
responsabilităţi
de elaborare a deciziilor cu privire la aplicarea unitară
a Codului fiscal, a
prezentului cod, a legislaţiei subsecvente acestora,
precum şi a legislaţiei a cărei
aplicare intră în
sfera de competenţă a A.N.A.F.
(4) Componenţa şi regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei fiscale centrale se
aprobă prin ordin al ministrului finanţelor
publice.
(5) Comisia
fiscală centrală este
coordonată de secretarul de stat din Ministerul Finanţelor
Publice care răspunde de politicile şi legislaţia fiscală.
(6) În cazul în care Comisia fiscală
centrală este învestită cu soluţionarea unei probleme care
vizează impozitele şi taxele
locale prevăzute de Codul fiscal, comisia se completează cu 2
reprezentanţi ai Ministerului Dezvoltării
Regionale şi Administraţiei
Publice, precum şi cu câte un
reprezentant al fiecărei structuri asociative a
autorităţilor administraţiei publice locale.
(7) Deciziile
Comisiei fiscale centrale se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor
publice şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
ART. 6
Exercitarea
dreptului de apreciere
(1) Organul fiscal este îndreptăţit să
aprecieze, în limitele atribuţiilor şi
competenţelor ce îi revin,
relevanţa stărilor de fapt fiscale prin
utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege şi să adopte
soluţia întemeiată pe
prevederile legale, precum
şi pe constatări complete
asupra tuturor
împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la
momentul luării unei decizii. În exercitarea dreptului
său de apreciere, organul fiscal trebuie să ia
în considerare opinia emisă în scris de organul fiscal
competent respectivului contribuabil/plătitor în cadrul activităţii de asistenţă şi îndrumare a
contribuabililor/plătitorilor, precum şi soluţia adoptată
de organul fiscal
în cadrul unui act
administrativ fiscal sau de instanţa judecătorească, printr-o hotărâre definitivă, emisă anterior,
pentru situaţii de fapt similare
la acelaşi contribuabil/plătitor. În situaţia în care organul
fiscal
constată că există diferenţe între
starea de fapt fiscală a contribuabilului/plătitorului şi informaţiile
avute în vedere
la emiterea unei opinii scrise
sau a unui act administrativ fiscal
la acelaşi
contribuabil/plătitor, organul fiscal are dreptul să
consemneze constatările în conformitate cu
situaţia fiscală reală şi cu legislaţia fiscală şi are obligaţia să menţioneze
în scris motivele pentru
care nu ia în considerare opinia prealabilă.
(2) Organul
fiscal îşi exercită dreptul
de apreciere în limitele rezonabilităţii şi echităţii,
asigurând
o proporţie justă între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru
atingerea acestuia.
(3) Ori
de câte ori organul fiscal trebuie să stabilească un termen pentru
exercitarea unui drept
sau îndeplinirea unei obligaţii de către
contribuabil/plătitor, acesta trebuie să fie rezonabil, pentru
a da posibilitatea contribuabilului/plătitorului să
îşi exercite dreptul
sau să îşi îndeplinească
obligaţia. Termenul
poate fi prelungit, pentru motive
justificate, cu acordul
conducătorului
organului fiscal.
ART. 7
Rolul activ şi
alte reguli de conduită pentru organul fiscal
(1) În desfăşurarea unei proceduri de administrare
a creanţelor fiscale, organul fiscal înştiinţează
contribuabilul/plătitorul asupra drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de
lege ce îi revin acestuia în
desfăşurarea
procedurii.
(2) Organul
fiscal are obligaţia să examineze starea de fapt în mod obiectiv şi în limitele stabilite
de lege, precum şi
să îndrume contribuabilul/plătitorul în aplicarea prevederilor
legislaţiei fiscale,
în îndeplinirea obligaţiilor şi exercitarea drepturilor sale, ca urmare a solicitării
contribuabilului/plătitorului sau din iniţiativa
organului fiscal, după caz.
(3)
Organul fiscal este îndreptăţit
să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze
toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale
a
contribuabilului/plătitorului. În analiza efectuată,
organul fiscal este obligat să identifice şi să ia în
considerare toate circumstanţele edificatoare fiecărui
caz în parte.
(4) Organul
fiscal decide asupra felului şi
volumului examinărilor, în funcţie de circumstanţele
fiecărui caz în parte şi de limitele prevăzute de lege.
ART. 8
Limba oficială în administraţia fiscală
(1) Limba
oficială în administraţia fiscală este limba română.
(2) Dacă la organul fiscal se depun
petiţii, documente justificative, certificate sau alte înscrisuri
într-o limbă străină, organul fiscal
solicită ca acestea să fie însoţite de traduceri în limba română
certificate de traducători autorizaţi de
Ministerul Justiţiei, în condiţiile legii.
(3) Dacă la organul fiscal se depun
petiţii, documente justificative, certificate sau alte înscrisuri
într-o limbă străină, pentru
care nu există traducători autorizaţi potrivit alin. (2), organul
fiscal
solicită ca acestea
să fie însoţite de traduceri în limba română
efectuate sau certificate de o
ambasadă/oficiu consular al statului în a cărui
limbă oficială a fost emis documentul respectiv.
(4) Petiţiile, documentele
justificative, certificatele sau înscrisurile redactate într-o limbă străină
depuse fără respectarea alin. (3) nu se iau în considerare de organul
fiscal.
(5) Dispoziţiile art. 19 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu
modificările şi
completările ulterioare, sunt aplicabile în mod corespunzător.
ART. 9
Dreptul de a fi ascultat
(1) Înaintea
luării deciziei, organul
fiscal este obligat
să asigure contribuabilului/plătitorului
posibilitatea de a-şi
exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în
luarea deciziei.
(2) Organul
fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) când:
a)
întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea
situaţiei fiscale reale
privind executarea
obligaţiilor contribuabilului/plătitorului sau pentru luarea altor măsuri
prevăzute de lege;
b) cuantumul
creanţelor fiscale urmează
să se modifice
cu mai puţin de 10% din valoarea
creanţei fiscale stabilită anterior;
c) se acceptă informaţiile prezentate de contribuabil/plătitor, pe care acesta le-a dat într-o
declaraţie sau într-o cerere;
d) urmează
să se ia măsuri de executare silită;
e) urmează să se emită
deciziile referitoare la obligaţiile fiscale accesorii.
(3) Audierea se consideră îndeplinită
în următoarele situaţii:
a)
contribuabilul/plătitorul refuză explicit să se prezinte la
termenul stabilit de organul fiscal în
vederea audierii;
b)
contribuabilul/plătitorul nu se prezintă, din orice motiv, la două
termene consecutive stabilite
de organul fiscal în vederea audierii.
(4) Excepţia lipsei
audierii poate fi invocată de
contribuabil/plătitor odată cu
formularea
contestaţiei depuse potrivit prezentului cod.
(5) La
stabilirea termenelor prevăzute la alin. (3) devin aplicabile prevederile art. 6 alin. (3).
ART. 10
Obligaţia
de cooperare
(1)
Contribuabilul/Plătitorul este obligat să coopereze cu organul fiscal
în vederea determinării
stării de fapt fiscale, prin prezentarea faptelor
cunoscute de către acesta, în întregime, conform
realităţii, şi prin indicarea
mijloacelor doveditoare care îi sunt cunoscute, cu respectarea
prevederilor în materie penală şi procesual penală.
(2) Contribuabilul/Plătitorul este
obligat să întreprindă măsurile în vederea procurării
mijloacelor
doveditoare necesare, prin utilizarea tuturor posibilităţilor
ce îi stau la dispoziţie.
ART. 11
Secretul fiscal
(1) Personalul
din cadrul organului fiscal este obligat să păstreze secretul asupra
informaţiilor de
care a luat cunoştinţă
ca urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu.
(2) În categoria informaţiilor de
natura celor considerate a fi secret fiscal intră datele referitoare
la contribuabil/plătitor, cum ar fi: datele de
identificare, natura şi
cuantumul obligaţiilor fiscale,
natura, sursa şi cuantumul veniturilor, natura, sursa şi
valoarea bunurilor, plăţi, conturi, rulaje,
transferuri de numerar, solduri, încasări, deduceri,
credite, datorii, valoarea patrimoniului net sau
orice fel de informaţii obţinute din declaraţii ori documente prezentate de către
contribuabil/plătitor sau terţi.
(3) Organul
fiscal poate transmite informaţiile pe care le deţine:
a) autorităţilor
publice, în scopul îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de lege;
b) autorităţilor
fiscale ale altor ţări, în condiţii de reciprocitate, în baza
unor instrumente juridice
internaţionale semnate de România şi care cuprind prevederi privind
cooperarea administrativă în
domeniul fiscal şi/sau
recuperarea creanţelor fiscale;
c) autorităţilor
judiciare competente, potrivit legii;
d) oricărui
solicitant, cu acordul scris al contribuabilului/plătitorului despre care
au fost solicitate
informaţii;
e) în alte
cazuri prevăzute expres de lege.
(4) Autoritatea care primeşte informaţii fiscale este obligată
să păstreze secretul asupra
informaţiilor primite.
(5) Este permisă
transmiterea informaţiilor de natura celor prevăzute la alin. (1),
inclusiv pentru
perioada în care a avut calitatea de contribuabil/plătitor:
a)
contribuabilului/plătitorului însuşi;
b) succesorilor
acestuia, precum şi persoanelor
cu vocaţie succesorală, calitate dovedită potrivit
legii.
(6) În scopul aplicării prevederilor
alin. (3) lit. a) şi c), autorităţile publice
pot încheia protocol
privind schimbul
de informaţii cu organul fiscal deţinător al informaţiei ce
se transmite.
(7) Este permisă
transmiterea de informaţii cu caracter fiscal în alte situaţii decât
cele prevăzute
la alin. (3), în
condiţiile în care se asigură că din acestea nu reiese
identitatea vreunei persoane
fizice, juridice ori unei entităţi fără
personalitate juridică.
(8) Organul fiscal poate aduce la cunoştinţă publică informaţiile
pe care le deţine:
a) ori de câte
ori informaţiile sunt calificate de lege ca fiind publice;
b) ori de câte
ori, prin acte administrative sau prin hotărâri
judecătoreşti, definitive,
se constată
încălcări ale obligaţiilor prevăzute
de legislaţia fiscală.
(9) Procedura de
aducere la cunoştinţă
publică a informaţiilor deţinute de organul fiscal central
se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., iar procedura de aducere la cunoştinţă publică a
informaţiilor deţinute de organul fiscal local
se aprobă prin ordin comun al ministrului dezvoltării
regionale şi
administraţiei publice şi
al ministrului finanţelor publice.
(10) Prelucrarea datelor cu caracter
personal de către organele fiscale centrale
şi locale se
realizează cu respectarea prevederilor Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu
privire la
prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor
date, cu modificările şi
completările ulterioare.
ART. 12
Buna-credinţă
(1)
Relaţiile dintre contribuabil/plătitor şi organul fiscal trebuie să fie fundamentate pe bună-
credinţă.
(2)
Contribuabilul/Plătitorul trebuie să
îşi îndeplinească obligaţiile şi
să îşi exercite
drepturile
potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi să declare corect datele
şi
informaţiile privitoare la obligaţiile fiscale
datorate.
(3) Organul
fiscal trebuie să respecte drepturile contribuabilului/plătitorului
în fiecare procedură
de administrare a creanţelor
fiscale aflată în derulare.
(4) Buna-credinţă a
contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul.
CAPITOLUL III
Aplicarea
prevederilor legislaţiei fiscale
ART. 13
Interpretarea
legii
(1)
Interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voinţa
legiuitorului aşa cum este
exprimată în lege.
(2) În cazul în care voinţa legiuitorului nu reiese clar din textul
legii, la stabilirea voinţei
legiuitorului se ţine
seama de scopul emiterii actului
normativ astfel cum acesta reiese
din
documentele publice ce însoţesc actul normativ în
procesul de elaborare, dezbatere şi
aprobare.
(3) Prevederile legislaţiei fiscale se
interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce
rezultă din ansamblul legii.
(4) Prevederile legislaţiei fiscale
susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul în
care corespund cel mai bine obiectului şi scopului legii.
(5) Prevederile
legislaţiei fiscale se interpretează în sensul în care pot produce
efecte, iar nu în
acela în care nu ar putea produce niciunul.
(6) Dacă după aplicarea regulilor
de interpretare prevăzute la alin. (1) - (5), prevederile legislaţiei
fiscale rămân neclare, acestea se interpretează
în favoarea contribuabilului/plătitorului.
ART. 14
Prevalenţa
conţinutului economic al situaţiilor
relevante din punct de vedere fiscal
(1)
Veniturile, alte beneficii şi
elemente patrimoniale sunt supuse legislaţiei fiscale indiferent
dacă sunt obţinute din acte sau fapte ce
îndeplinesc sau nu cerinţele altor dispoziţii legale.
(2) Situaţiile de fapt relevante
din punct de vedere fiscal
se apreciază de
organul fiscal în
concordanţă cu realitatea lor economică,
determinată în baza probelor administrate în condiţiile
prezentului cod. Atunci când există diferenţe
între fondul sau natura economică a unei operaţiuni
sau tranzacţii şi forma sa juridică, organul
fiscal apreciază aceste operaţiuni sau tranzacţii, cu
respectarea fondului economic al acestora.
(3) Organul
fiscal stabileşte tratamentul
fiscal al unei operaţiuni având în vedere doar prevederile
legislaţiei fiscale, tratamentul fiscal nefiind influenţat de faptul că
operaţiunea respectivă
îndeplineşte
sau nu cerinţele altor prevederi legale.
ART. 15
Eludarea legislaţiei fiscale
(1) În cazul în
care, eludându-se scopul legislaţiei fiscale, obligaţia fiscală
nu a fost stabilită ori nu
a fost raportată la
baza de impozitare reală, obligaţia datorată şi, respectiv, creanţa fiscală
corelativă sunt cele legal determinate.
(2) Pentru situaţiile prevăzute la
alin. (1) sunt aplicabile prevederile art. 21.
TITLUL II
Raportul juridic
fiscal
CAPITOLUL I
Dispoziţii privind raportul juridic
fiscal
ART. 16
Conţinutul
raportului juridic fiscal
(1) Raportul
juridic fiscal cuprinde
raportul de drept material fiscal
şi raportul de drept
procedural fiscal.
(2) Raportul de drept material fiscal
cuprinde totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor care apar în
legătură cu creanţele fiscale.
(3) Raportul de drept procedural fiscal
cuprinde totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor care apar în
legătură cu administrarea creanţelor
fiscale.
ART. 17
Subiectele
raportului juridic fiscal
(1)
Subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unităţile
administrativ-teritoriale sau, după
caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale
municipiilor, contribuabilul/plătitorul, precum şi alte
persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport.
(2) Statul este reprezentat de Ministerul
Finanţelor Publice, prin A.N.A.F. şi
unităţile subordonate
acesteia, cu excepţia cazului când legea stabileşte o altă autoritate în acest
sens.
(3) Unităţile administrativ-teritoriale sau, după caz,
subdiviziunile administrativ-teritoriale ale
municipiilor, sunt reprezentate de autorităţile administraţiei publice locale, precum
şi de
compartimentele de specialitate ale acestora, în limita
atribuţiilor delegate de către autorităţile
respective.
ART. 18
Împuterniciţii
(1) În relaţiile cu organul fiscal
contribuabilul/plătitorul poate fi reprezentat printr-un
împuternicit. Conţinutul şi limitele reprezentării sunt cele cuprinse în
împuternicire sau stabilite de
lege, după caz.
Desemnarea unui împuternicit nu îl împiedică
pe contribuabil/plătitor să
îşi
îndeplinească personal obligaţiile prevăzute de legislaţia fiscală, chiar dacă nu
a procedat la
revocarea împuternicirii potrivit alin. (2).
(2) Împuternicitul este obligat să
depună la organul fiscal actul de împuternicire, în original sau în
copie legalizată. Revocarea
împuternicirii operează faţă de organul fiscal
de la data depunerii
actului de revocare, în original sau în copie legalizată.
(3) În cazul reprezentării contribuabilului/plătitorului în relaţia cu organul fiscal
prin avocat,
forma şi
conţinutul împuternicirii sunt cele prevăzute de dispoziţiile
legale privind organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat.
(4) Contribuabilul/Plătitorul fără
domiciliu fiscal în România, care are obligaţia de a depune
declaraţii la organul fiscal, trebuie să
desemneze un împuternicit, cu domiciliul fiscal în România,
care să îndeplinească, în numele şi din patrimoniul contribuabilului/plătitorului,
obligaţiile acestuia
din urmă faţă de organul fiscal.
(5) Dispoziţiile
alin. (4) nu se aplică:
a) contribuabilului/plătitorului care are rezidenţa într-un stat membru
al Uniunii Europene,
respectiv al Spaţiului Economic European;
b)
contribuabilului/plătitorului care are rezidenţa într-un stat care
este parte a unui instrument
juridic internaţional semnat
de România şi care cuprinde prevederi
privind cooperarea
administrativă în domeniul fiscal şi recuperarea creanţelor
fiscale.
(6) Prevederile prezentului articol
sunt aplicabile şi reprezentanţilor fiscali
desemnaţi potrivit
Codului fiscal, dacă legea nu prevede altfel.
ART. 19
Numirea curatorului fiscal
(1) Dacă nu
există un împuternicit potrivit art. 18 alin. (1) - (4) organul fiscal, în condiţiile
legii,
solicită instanţei judecătoreşti competente numirea unui curator
fiscal pentru:
a)
contribuabilul/plătitorul fără domiciliu fiscal în România, care
nu şi-a îndeplinit obligaţia
de
desemnare a unui împuternicit potrivit art. 18 alin. (4);
b)
contribuabilul/plătitorul absent, al cărui domiciliu fiscal este
necunoscut ori care, din cauza
bolii, unei infirmităţi, bătrâneţii
sau unui handicap de orice fel, şi din cauza arestului preventiv sau
a încarcerării în penitenciar, nu poate să îşi exercite şi să îşi
îndeplinească personal drepturile şi
obligaţiile ce îi revin potrivit legii.
(2) Pentru activitatea sa, curatorul fiscal
este remunerat potrivit hotărârii
judecătoreşti, toate
cheltuielile
legate de această reprezentare fiind suportate de cel reprezentat.
ART.
20
Obligaţiile
reprezentanţilor legali
(1)
Reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi
reprezentanţii desemnaţi ai
asocierilor fără personalitate juridică sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile ce revin potrivit
legislaţiei fiscale persoanelor sau entităţilor reprezentate. Aceşti reprezentanţi îndeplinesc
obligaţiile fiscale de plată ale persoanelor sau
entităţilor reprezentate din acele mijloace pe care le
administrează.
(2) În cazul în care, din orice motiv,
obligaţiile fiscale ale asocierilor fără personalitate juridică
nu
sunt achitate
potrivit alin. (1), asociaţii răspund solidar pentru îndeplinirea
acestora.
CAPITOLUL II
Dispoziţii generale privind raportul
sarcinii fiscale
ART. 21
Naşterea
creanţelor şi obligaţiilor fiscale
(1) Dacă
legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală
corelativă se nasc în
momentul în care, potrivit legii,
se constituie baza de impozitare care le generează
sau în
momentul la care contribuabilul/plătitorul este
îndreptăţit, potrivit legii, să ceară restituirea.
(2) Potrivit
alin. (1), se naşte dreptul
organului fiscal de a stabili şi
a determina obligaţia fiscală
datorată sau dreptul contribuabilului/plătitorului
de a solicita restituirea.
ART. 22
Stingerea creanţelor
fiscale
Creanţele
fiscale se sting prin plată, compensare, executare silită, scutire,
anulare, prescripţie,
dare în plată şi
prin alte modalităţi prevăzute expres de lege.
ART. 23
Preluarea obligaţiei
fiscale
(1) În cazul în
care obligaţia fiscală nu a fost îndeplinită de debitor,
debitori devin, în condiţiile
legii, următoarele persoane:
a) moştenitorul care a acceptat succesiunea
debitorului, în condiţiile dreptului comun;
b) cel care
preia, în tot sau în parte, drepturile şi
obligaţiile debitorului supus divizării, fuziunii ori
transformării, după caz;
c) alte
persoane, în condiţiile legii.
(2) Debitorii care preiau obligaţia fiscală potrivit alin. (1) lit. a) şi b) se substituie vechiului
debitor, în condiţiile
legilor care reglementează încetarea existenţei persoanelor în cauză.
ART. 24
Garantarea
obligaţiei fiscale
(1) Pentru
obligaţiile fiscale ale debitorului răspunde ca debitor garant,
cu renunţarea la
beneficiul discuţiunii şi diviziunii:
a) persoana care
îşi asumă obligaţia de
plată printr-un angajament de plată sau printr-un alt act
încheiat în formă
autentică, cu asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei
de plată, în limita
sumei garantate şi
a sumei realizate din valorificarea garanţiei;
b)
persoana juridică pentru obligaţiile fiscale datorate, potrivit legii, de
sediile secundare ale
acesteia.
(2) Organul
fiscal este îndreptăţit să solicite stingerea obligaţiei
fiscale de către debitorul garant.
(3) Procedura de aplicare a prezentului
articol se aprobă astfel:
a)
prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.,
în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal
central;
b) prin ordin
comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului
finanţelor publice, în cazul creanţelor fiscale
administrate de organul fiscal local.
ART. 25
Răspunderea
solidară
(1) Răspund
solidar cu debitorul următoarele persoane:
a) asociaţii din asocierile fără
personalitate juridică, inclusiv membrii întreprinderilor familiale,
pentru obligaţiile fiscale
datorate de acestea,
în condiţiile prevăzute la art. 20, alături de
reprezentanţii legali care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea
obligaţiilor fiscale la scadenţă;
b) terţii
popriţi, în situaţiile prevăzute la art. 236 alin. (9), (11), (13), (14)
şi (18), în limita sumelor
sustrase indisponibilizării;
c)
reprezentantul legal al contribuabilului care, cu rea-credinţă,
declară băncii, potrivit art. 236
alin. (14) lit.
a), că nu deţine alte disponibilităţi băneşti.
(2) Pentru obligaţiile de plată
restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului
cod, răspund solidar cu acesta următoarele
persoane:
a) persoanele
fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilităţii,
cu rea-credinţă, au
dobândit în orice mod active de la debitorii care şi-au provocat astfel
insolvabilitatea;
b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi
orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea
persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau
ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a
activelor debitorului;
c) administratorii care, în perioada
exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au
îndeplinit
obligaţia legală de
a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru
obligaţiile fiscale aferente
perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de
insolvabilitate;
d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea
şi/sau neachitarea
la scadenţă a obligaţiilor fiscale;
e)
administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au
determinat restituirea sau
rambursarea unor sume de bani de la bugetul general
consolidat fără ca acestea să fie cuvenite
debitorului.
(3) Persoana juridică răspunde
solidar cu debitorul declarat insolvabil în condiţiile prezentului
cod sau declarat insolvent dacă, direct ori indirect,
controlează, este controlată sau se află sub
control comun cu debitorul şi dacă este îndeplinită cel puţin una dintre
următoarele condiţii:
a) dobândeşte, cu orice titlu, dreptul de
proprietate asupra unor active de la debitor,
iar valoarea
contabilă a acestor active reprezintă cel puţin
jumătate din valoarea contabilă a tuturor activelor
dobânditorului;
b) are sau a
avut raporturi contractuale cu clienţii şi/sau
cu furnizorii, alţii decât cei de utilităţi,
care au avut
sau au raporturi contractuale cu debitorul în proporţie de cel puţin jumătate din
totalul valoric al tranzacţiilor;
c) are sau a
avut raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin
jumătate dintre
angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului.
(4)
În înţelesul alin. (3), termenii
şi expresiile de mai jos au următoarele
semnificaţii:
a) control -
majoritatea drepturilor de vot, fie în adunarea generală a asociaţilor
unei societăţi ori
a unei asociaţii sau fundaţii, fie în consiliul
de administraţie al unei societăţi ori consiliul director al
unei asociaţii sau fundaţii;
b)
control indirect - activitatea prin care o persoană exercită
controlul prin una sau mai multe
persoane.
(5) Răspunderea
persoanelor prevăzute de prezentul articol priveşte obligaţiile fiscale principale
şi accesorii ale perioadei pentru
care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii
răspunderii
solidare.
ART. 26
Dispoziţii speciale privind stabilirea
răspunderii
(1)
Răspunderea persoanelor prevăzute la art. 25 se stabileşte
prin decizie emisă de organul
fiscal competent pentru fiecare persoană fizică
sau juridică în parte. Decizia este act administrativ
fiscal potrivit prezentului cod.
(2) Înaintea emiterii deciziei prevăzute
la alin. (1), organul fiscal efectuează audierea persoanei
potrivit art. 9. Persoana are dreptul să îşi prezinte în scris punctul de
vedere, în termen de 5 zile
lucrătoare de la data
audierii.
(3) Prin excepţie de la prevederile
art. 9 alin. (4) este nulă
decizia de atragere a răspunderii
solidare emisă fără audierea persoanei căreia
i s-a atras răspunderea. Dispoziţiile art. 9 alin. (3)
rămân aplicabile.
(4) Decizia prevăzută la
alin. (1) cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, şi
următoarele:
a) datele de
identificare a persoanei răspunzătoare;
b) datele de
identificare a debitorului principal;
c) cuantumul şi natura sumelor datorate;
d) termenul în
care persoana răspunzătoare trebuie să plătească
obligaţia debitorului principal;
e) temeiul
legal şi motivele în fapt ale angajării răspunderii, inclusiv opinia organului
fiscal
motivată în drept şi
în fapt cu privire la punctul de vedere al persoanei.
(5)
Răspunderea se stabileşte
atât pentru obligaţia fiscală principală, cât şi pentru accesoriile
acesteia.
(6) În scopul aplicării măsurilor de executare
silită decizia prevăzută la alin. (1) devine titlu
executoriu la data împlinirii termenului de plată
prevăzut la art. 156 alin. (1).
(7) Stingerea
creanţelor fiscale prin oricare modalitate prevăzută de
prezentul cod liberează faţă
de creditor pe debitor sau, după caz, pe celelalte
persoane răspunzătoare solidar.
(8) Ori de câte ori Codul fiscal sau alte acte
normative care reglementează creanţe fiscale prevăd
răspunderea solidară a două sau mai multor
persoane pentru aceeaşi
creanţă fiscală, titlul
de
creanţă fiscală se emite pe numele fiecărei
persoane cu menţionarea şi
a celorlalte persoane care
răspund solidar pentru creanţa respectivă.
(9) Procedura de
atragere a răspunderii solidare se aprobă astfel:
a)
prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.,
în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal
central;
b) prin ordin
comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului
finanţelor publice, în cazul creanţelor fiscale
administrate de organele fiscale locale.
ART. 27
Drepturile şi obligaţiile
succesorilor
(1) Drepturile şi obligaţiile din raportul
juridic fiscal trec asupra succesorilor debitorului în
condiţiile dreptului comun, dispoziţiile art. 23
rămânând aplicabile.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu sunt
aplicabile în cazul obligaţiei de plată a sumelor ce reprezintă
amenzi aplicate, potrivit legii, debitorului persoană
fizică.
ART. 28
Dispoziţii
privind cesiunea creanţelor fiscale ale contribuabilului/plătitorului
(1) Creanţele fiscale privind drepturi
de rambursare sau de restituire ale
contribuabilului/plătitorului pot fi cesionate numai
după stabilirea lor prin decizie de restituire.
(2) Cesiunea produce efecte faţă
de organul fiscal competent numai de la data la care aceasta i-a
fost notificată.
(3) Desfiinţarea cesiunii sau
constatarea nulităţii acesteia ulterior stingerii obligaţiei
fiscale nu
este opozabilă organului fiscal.
TITLUL III
Dispoziţii procedurale generale
CAPITOLUL I
Competenţa organului fiscal central
ART. 29
Competenţa generală a organului
fiscal central
(1)
Administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului de stat, bugetului
asigurărilor sociale de
stat, bugetului Fondului
naţional unic de asigurări sociale
de sănătate şi bugetului asigurărilor
pentru şomaj
se realizează prin organul fiscal central, cu excepţia cazului când
prin lege se prevede
altfel.
(2) Organul
fiscal central realizează
activităţi de administrare şi pentru alte creanţe datorate
bugetului general consolidat decât cele prevăzute la
alin. (1), potrivit competenţelor stabilite prin
lege.
(3) În cazul impozitului pe venit şi al contribuţiilor sociale,
prin hotărâre a Guvernului se poate
atribui altă competenţă specială de
administrare.
(4) Organul fiscal central
realizează activităţile de asistenţă şi îndrumare
a
contribuabilului/plătitorului pe baza coordonării
metodologice a Ministerului Finanţelor Publice.
Procedura de coordonare metodologică se stabileşte prin ordin al ministrului finanţelor
publice.
(5) Organul fiscal central, prin A.N.A.F.,
este competent şi pentru
colectarea creanţelor bugetare
stabilite în titluri executorii, cuvenite bugetului de
stat, indiferent de natura acestora, care au fost
transmise acestuia în vederea recuperării, potrivit
legii.
ART. 30
Competenţa materială şi teritorială a organului fiscal
central
(1) Pentru
administrarea creanţelor fiscale şi
a altor creanţe datorate bugetelor prevăzute la art.
29 alin. (1) şi (2),
competenţa revine acelui organ fiscal teritorial din cadrul A.N.A.F.,
stabilit prin
ordin al preşedintelui A.N.A.F., în a cărui rază teritorială se
află domiciliul fiscal
al
contribuabilului/plătitorului.
(2) În cazul contribuabilului/plătitorului nerezident care desfăşoară activităţi pe teritoriul
României prin unul sau mai multe sedii permanente,
competenţa revine organului fiscal central pe
a cărui rază teritorială se află
situat sediul permanent desemnat potrivit Codului fiscal.
(3) În scopul
administrării de către organul fiscal central
a obligaţiilor fiscale datorate
de
contribuabilii mari şi
mijlocii, inclusiv de sediile secundare ale acestora, prin ordin al preşedintelui
A.N.A.F.
se poate stabili competenţa de administrare în sarcina altor organe fiscale
decât cele
prevăzute la alin. (1), precum
şi criteriile de selecţie şi listele contribuabililor care dobândesc
calitatea de contribuabil mare sau, după caz,
contribuabil mijlociu.
(4) Organul
fiscal central competent notifică contribuabilul ori de câte ori intervin
modificări cu
privire la calitatea de contribuabil mare sau, după
caz, contribuabil mijlociu.
(5) În scopul
administrării de către organul fiscal central a obligaţiilor
fiscale datorate de un grup
fiscal constituit potrivit prevederilor Codului fiscal, prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se
poate
stabili competenţa de administrare în sarcina altor
organe fiscale decât cele prevăzute la alin. (1).
Organul fiscal central desemnat este competent să
administreze obligaţiile fiscale datorate de toţi
membrii grupului.
ART. 31
Domiciliul
fiscal în cazul creanţelor fiscale administrate
de organul fiscal central
(1) În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal
central, prin domiciliu
fiscal se
înţelege:
a) pentru
persoanele fizice, adresa unde îşi
au domiciliul, potrivit legii, sau adresa unde locuiesc
efectiv, în cazul în care aceasta este diferită de
domiciliu;
b) pentru
persoanele fizice care desfăşoară
activităţi economice în mod independent sau
exercită profesii libere, sediul activităţii
sau locul unde se desfăşoară
efectiv activitatea principală;
c) pentru
persoanele juridice, sediul social sau locul unde se exercită gestiunea
administrativă şi
conducerea efectivă a afacerilor, în cazul în care
acestea nu se realizează la sediul social declarat;
d) pentru
asocierile şi alte entităţi
fără personalitate juridică, sediul acestora sau locul unde se
desfăşoară
efectiv activitatea principală.
(2) Prin adresa unde locuiesc efectiv, în
sensul alin. (1) lit. a), se înţelege adresa locuinţei pe care
o persoană o foloseşte
în mod continuu peste 183 de zile
într-un an calendaristic, întreruperile de
până la 30 de zile nefiind
luate în considerare. Dacă şederea are un scop exclusiv de vizită,
concediu, tratament sau alte scopuri particulare asemănătoare
şi nu depăşeşte
perioada unui an,
nu se consideră adresa unde locuiesc efectiv.
(3) În situaţia în care domiciliul
fiscal nu se poate stabili potrivit alin. (1) lit. c) şi d), domiciliul
fiscal este locul în care se
află majoritatea activelor.
ART. 32
Înregistrarea/modificarea domiciliului fiscal
(1) Domiciliul
fiscal definit potrivit art. 31 se
înregistrează/modifică la/de organul fiscal central în
toate cazurile în care acesta este diferit de domiciliul
sau de sediul social prin depunerea de către
contribuabil/plătitor a unei cereri de
înregistrare/modificare a domiciliului fiscal, însoţită de acte
doveditoare ale informaţiilor cuprinse în aceasta.
(2) Cererea se depune la organul fiscal
central în a cărui rază teritorială urmează a se stabili
domiciliul fiscal. Cererea
se soluţionează în
termen de 15 zile lucrătoare de la data depunerii
acesteia, prin
emiterea deciziei de înregistrare/modificare a domiciliului fiscal care se
comunică
contribuabilului/plătitorului.
(3) Organul fiscal prevăzut la alin. (2) emite din oficiu
decizia de înregistrare/modificare a
domiciliului fiscal ori de câte ori constată că
domiciliul fiscal este diferit de domiciliul sau sediul
social, iar contribuabilul/plătitorul nu a depus
cerere de modificare a domiciliului fiscal.
(4) Data înregistrării/modificării domiciliului fiscal este data comunicării deciziei
de
înregistrare/modificare a domiciliului fiscal.
ART. 33
Competenţa în cazul sediilor secundare
(1) În cazul
sediilor secundare înregistrate fiscal, potrivit legii, competenţa pentru
administrarea
impozitului pe venitul
din salarii datorat
de acestea revine
organului fiscal competent
pentru
administrarea obligaţiilor datorate de
contribuabilul/plătitorul care le-a înfiinţat.
(2) Competenţa pentru înregistrarea
fiscală a sediilor secundare ca plătitoare de salarii şi venituri
asimilate salariilor, potrivit legii, revine
organului fiscal central în a cărui rază teritorială
se află
situate acestea.
ART. 34
Competenţa privind impozitul şi contribuţiile
aferente veniturilor din activităţi agricole
(1) Prin excepţie de la prevederile art. 30 şi
38, impozitul şi contribuţiile sociale
aferente
veniturilor din activităţi agricole,
datorate de persoanele fizice, potrivit legii,
se pot achita în
numerar şi
la organul fiscal local din localitatea în care îşi are domiciliul fiscal contribuabilul unde
nu există o unitate teritorială a A.N.A.F., dacă
între autoritatea administraţiei publice locale şi
A.N.A.F. s-a încheiat un protocol în acest scop. Data plăţii este data
prevăzută la art. 163 alin. (11)
lit. a), inclusiv pentru sumele achitate eronat de către contribuabil pe alte tipuri de obligaţii
sau
stinse eronat de către organul fiscal în realizarea
procedurii prevăzute la alin. (4).
(2) Sumele încasate potrivit alin. (1) se
depun de către organul fiscal local în cont distinct de
disponibil, în termen
de cel mult 5 zile lucrătoare de la încasare,
împreună cu situaţia privind
sumele încasate, care va cuprinde cel puţin următoarele
informaţii: numărul şi
data documentului
prin care s-a efectuat
încasarea în numerar,
CUI/CNP contribuabil, denumirea
contribuabilului,
tipul obligaţiei achitate,
suma achitată.
(3) Sumele depuse în contul prevăzut la
alin. (2) se virează de unităţile
Trezoreriei Statului în
conturile corespunzătoare de venituri ale bugetului
de stat şi ale bugetului
Fondului naţional unic
de asigurări sociale
de sănătate, în termen de două zile
lucrătoare de la depunere, potrivit
procedurii prevăzute la alin. (4).
(4) Procedura de încasare şi de virare la bugetul de stat şi la bugetul Fondului naţional
unic de
asigurări sociale de sănătate a sumelor
încasate potrivit alin. (1), precum şi
modul de colaborare şi
de realizare a schimbului
de informaţii dintre organele fiscale centrale şi organele fiscale locale se
aprobă prin ordin comun al ministrului finanţelor
publice şi al ministrului
dezvoltării regionale şi
administraţiei publice.
ART. 35
Competenţa în cazul contribuabilului
nerezident
În cazul contribuabilului nerezident care nu are pe teritoriul României un sediu permanent,
competenţa revine organului fiscal central stabilit
prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
ART. 36
Schimbarea
competenţei
(1) În cazul în
care se schimbă domiciliul
fiscal, potrivit legii, competenţa teritorială trece la noul
organ fiscal central de la data schimbării domiciliului fiscal.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică în
mod corespunzător şi
contribuabililor mari şi
mijlocii, definiţi
potrivit legii, în cazul în care se modifică această
calitate.
(3) În situaţia în care se află în
curs de derulare o procedură de
administrare, cu excepţia
procedurii de executare silită, organul fiscal
central care a început procedura este competent să o
finalizeze.
CAPITOLUL II
Competenţa organului fiscal local
ART. 37
Competenţa generală a organului
fiscal local
Administrarea
creanţelor fiscale datorate bugetului local, inclusiv a impozitului pe
profit care se
face venit la bugetul local, potrivit Codului fiscal, se
realizează prin organul fiscal local, cu excepţia
cazului când prin lege se prevede altfel.
ART. 38
Competenţa
teritorială a organului fiscal local
(1) Administrarea creanţelor fiscale datorate
bugetului local al unei unităţi/subdiviziuni
administrativ-teritoriale
se realizează prin
organul fiscal local al respectivei unităţi/subdiviziuni
administrativ-teritoriale, cu excepţia cazului când
prin lege se prevede altfel.
(2) În scopul administrării de către organul fiscal local a obligaţiilor fiscale datorate
de
contribuabilii mari şi mijlocii, prin hotărâre a autorităţii deliberative se pot stabili
criteriile în
funcţie de care se stabilesc
contribuabilii mari sau, după caz,
contribuabilii mijlocii, precum
şi
listele cu respectivii contribuabili.
(3) Organul fiscal local notifică contribuabilul ori de câte ori intervin
modificări cu privire
la
calitatea de contribuabil mare sau, după caz,
contribuabil mijlociu.
ART. 39
Domiciliul
fiscal în cazul creanţelor fiscale administrate
de organul fiscal local
(1) În cazul
creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local, prin domiciliu
fiscal se înţelege
domiciliul reglementat potrivit dreptului comun sau sediul
social înregistrat potrivit legii.
(2) În situaţia în care
contribuabilul/plătitorul are înregistrat un domiciliu fiscal potrivit
art. 32, în
scopul comunicării actelor administrative fiscale
emise de organul fiscal local se utilizează acest
domiciliu fiscal.
CAPITOLUL III
Alte dispoziţii
privind competenţa
ART. 40
Competenţa specială
(1)
În situaţia în care contribuabilul/plătitorul nu are un domiciliu
fiscal cunoscut sau nu are
domiciliu fiscal în România, competenţa teritorială revine organului fiscal în raza căruia se face
constatarea actului sau faptului supus dispoziţiilor
legale fiscale.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică
şi pentru luarea de urgenţă
a măsurilor legale ce se impun în
cazurile de dispariţie a elementelor de identificare
a bazei de impozitare reale, precum şi
în caz de
executare silită.
(3) În cazul contribuabilului/plătitorului
cu domiciliul fiscal în România care aplică regimul special
pentru serviciile electronice, de telecomunicaţii, de
radiodifuziune sau televiziune reglementat de
Codul fiscal, competenţa de administrare a taxei pe
valoarea adăugată aferentă serviciilor supuse
acestui regim revine organului fiscal central stabilit
prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
ART. 41
Conflictul de competenţă
(1) Există
conflict de competenţă când două sau mai multe organe fiscale se
declară deopotrivă
competente sau necompetente.
(2) Prin conflict
de competenţă în
sensul prezentului articol
se înţelege conflictul apărut în
legătură cu modul de aplicare a regulilor de
competenţă privind administrarea creanţelor fiscale
prevăzute de prezentul
cod şi/sau, după
caz, de Codul fiscal sau alte legi care reglementează
creanţele fiscale în legătură cu care a apărut
conflictul.
(3) În cazul în care apare un conflict de
competenţă, organul fiscal care s-a învestit primul sau
care s-a declarat ultimul necompetent continuă
procedura de administrare în derulare şi
solicită
organului competent să hotărască asupra conflictului.
(4) Organul competent să
soluţioneze conflictul de competenţă hotărăşte
de îndată asupra
conflictului, iar soluţia adoptată se comunică
organelor fiscale aflate în conflict, pentru a fi dusă la
îndeplinire, cu informarea, după caz, a persoanelor
interesate.
(5)
În situaţia în care
există conflict de competenţă între
organul fiscal central şi o instituţie
publică ce administrează creanţe fiscale,
conflictul de competenţă se soluţionează de către
Comisia
fiscală centrală.
ART. 42
Conflictul de competenţă în cazul organelor
fiscale centrale
În cazul în care
există conflict de competenţă între două sau mai multe organe
fiscale centrale,
conflictul se soluţionează de către organul
ierarhic superior comun. În cazul în
care în conflictul de
competenţă este implicată o structură
de la nivelul central al A.N.A.F., conflictul se soluţionează
de
preşedintele
A.N.A.F..
ART. 43
Conflictul de competenţă în cazul organelor
fiscale locale
(1) În cazul în
care există un conflict de competenţă între organele fiscale
locale sau între organul
fiscal central şi
un organ fiscal local, conflictul de competenţă ivit se poate soluţiona
amiabil, sub
coordonarea reprezentanţilor desemnaţi în acest scop de Ministerul Finanţelor Publice şi
Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice. În
cazul în care conflictul de competenţă
nu se poate soluţiona pe cale amiabilă,
conflictul se soluţionează de către Comisia fiscală centrală.
În această situaţie, Comisia se completează
cu 2 reprezentanţi ai
Ministerului Dezvoltării Regionale
şi Administraţiei Publice,
precum şi cu câte un reprezentant al fiecărei structuri
asociative a
autorităţilor administraţiei publice
locale.
(2) În cazul creanţelor fiscale
administrate de organele fiscale locale, conflictul de competenţă în
sensul prezentului articol
nu vizează conflictul apărut în legătură cu modul de delimitare a
teritoriului între unităţile administrativ-teritoriale şi/sau subdiviziuni administrativ-teritoriale ale
municipiilor.
(3)
În cazul în care se iveşte un
conflict cu privire la delimitarea teritorială între două sau mai
multe unităţi administrativ-teritoriale şi/sau subdiviziuni
administrativ-teritoriale ale municipiilor,
cu privire la aceeaşi
materie impozabilă, până la clarificarea conflictului, contribuabilul
datorează
impozitele şi
taxele locale aferente materiei impozabile, la bugetul local al unităţii
administrativ-
teritoriale sau subdiviziunii administrativ-teritoriale în a cărei evidenţă era înscrisă materia
impozabilă până la apariţia conflictului.
Celelalte organe fiscale locale nu au dreptul să perceapă
impozite şi taxe locale
până la soluţionarea conflictului. Impozitele şi taxele locale plătite de
contribuabil rămân venit al bugetului
local la care au fost plătite chiar dacă
după soluţionarea
conflictului dreptul de impunere aparţine altui organ
fiscal local. În acest caz, dreptul de impunere
revine noului organ fiscal local competent, începând cu
data de 1 ianuarie a anului următor celui în
care s-a soluţionat conflictul.
(4) Dispoziţiile alin. (3) sunt aplicabile în mod corespunzător
şi pentru amenzile de orice fel
care
se fac venit la bugetul local.
ART. 44
Conflictul de
interese
Persoana din
cadrul organului fiscal implicată într-o procedură de administrare se
află în conflict
de interese, dacă:
a) în cadrul procedurii respective acesta este contribuabil/plătitor, este soţ/soţie al/a
contribuabilului/plătitorului, este rudă sau
afin până la
gradul al treilea
inclusiv a/al
contribuabilului/plătitorului, este reprezentant sau
împuternicit al contribuabilului/plătitorului;
b) în
cadrul procedurii respective poate dobândi un avantaj ori poate suporta un
dezavantaj,
direct sau indirect;
c) există
un conflict de orice natură între el, soţul/soţia, rudele sale
sau afinii până la gradul al
treilea inclusiv şi
una dintre părţi sau soţul/soţia, rudele părţii
sau afinii până la gradul al treilea
inclusiv;
d) în alte
cazuri prevăzute de lege.
ART. 45
Abţinerea şi
recuzarea
(1)
Persoana care ştie că se
află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 44
este obligată, de
îndată ce a luat la cunoştinţă de existenţa situaţiei, să
înştiinţeze conducătorul
ierarhic şi să se
abţină de la efectuarea oricărui act
privind procedura de administrare în derulare.
(2) Abţinerea se propune de persoană
şi se decide de îndată de
conducătorul ierarhic.
(3) Contribuabilul/plătitorul implicat
în procedura în derulare poate solicita recuzarea persoanei
aflate în conflict
de interese. Cererea
de recuzare nu suspendă procedura de administrare în
derulare.
(4) Recuzarea persoanei se decide de îndată
de conducătorul organului fiscal din care face parte
persoana recuzată
sau de organul fiscal ierarhic superior
dacă persoana recuzată
este chiar
conducătorul organului fiscal.
În cazul persoanelor din cadrul
structurii centrale a A.N.A.F.,
recuzarea se decide de către preşedintele acestei instituţii.
(5) Decizia prin
care se respinge cererea de recuzare poate fi atacată la instanţa
judecătorească
competentă.
CAPITOLUL IV
Actele emise de organele fiscale
ART. 46
Conţinutul şi
motivarea actului administrativ fiscal
(1) Actul
administrativ fiscal se emite în scris, pe suport hârtie sau în formă electronică.
(2) Actul administrativ fiscal emis pe
suport hârtie cuprinde următoarele
elemente:
a) denumirea
organului fiscal emitent;
b) data la care
a fost emis şi data de la care îşi produce efectele;
c) datele de
identificare a contribuabilului/plătitorului şi, dacă este cazul, datele de identificare a
persoanei împuternicite de contribuabil/plătitor;
d) obiectul
actului administrativ fiscal;
e) motivele de
fapt;
f) temeiul de
drept;
g) numele şi calitatea persoanelor împuternicite
ale organului fiscal, potrivit legii;
h) semnătura persoanelor împuternicite
ale organului fiscal, potrivit legii, precum şi
ştampila
organului fiscal emitent;
i) posibilitatea
de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se
depune contestaţia;
j) menţiuni
privind audierea contribuabilului/plătitorului.
(3) Actul administrativ fiscal emis în formă
electronică cuprinde elementele prevăzute la alin. (2),
cu excepţia elementelor prevăzute la lit. h).
(4) Actul administrativ fiscal emis în formă
electronică de organul fiscal central se semnează cu
semnătura electronică extinsă a
Ministerului Finanţelor Publice, bazată pe un certificat calificat.
(5)
Actul administrativ fiscal emis în formă electronică de organul
fiscal local se semnează cu
semnătura electronică extinsă a autorităţii
administraţiei publice locale din care face parte organul
fiscal local emitent, bazată
pe un certificat calificat.
(6) Actul administrativ fiscal emis în condiţiile
alin. (2) şi tipărit prin intermediul unui centru de
imprimare masivă este valabil şi în cazul în care nu poartă semnătura
persoanelor împuternicite ale
organului fiscal, potrivit
legii, şi ştampila organului
emitent, dacă îndeplineşte cerinţele legale
aplicabile în materie.
(7) Prin ordin
al preşedintelui A.N.A.F.
se stabilesc categoriile de acte administrative fiscale care
se emit, în condiţiile alin. (6), de către organul fiscal central.
(8) Prin ordin
comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului
finanţelor publice se stabilesc categoriile de acte administrative fiscale care pot fi emise în
condiţiile alin. (6)
de către organele fiscale locale. În cazul în care organul fiscal local
are în dotare
sau are acces la un centru de imprimare masivă
consiliile locale stabilesc, prin hotărâre, dacă
organul fiscal local din cadrul autorităţii
administraţiei publice locale respective poate emite acte
administrative fiscale în condiţiile alin. (6).
(9) Actul
administrativ fiscal se consideră emis şi
înregistrat la organul fiscal astfel:
a) la data semnării
acestuia de către persoana împuternicită din cadrul organului fiscal,
în cazul
actului administrativ fiscal emis pe suport hârtie;
b) la data generării
actului, în cazul actului administrativ fiscal emis pe suport hârtie şi
tipărit prin
intermediul unui centru de imprimare masivă;
c)
la data aplicării semnăturii electronice extinse, în cazul actului
administrativ fiscal emis în
formă electronică.
ART. 47
Comunicarea actului administrativ fiscal
(1) Actul administrativ fiscal trebuie
comunicat contribuabilului/plătitorului căruia îi este
destinat. În situaţia contribuabilului/plătitorului fără domiciliu fiscal
în România, care şi-a
desemnat împuternicit potrivit art. 18 alin. (4), precum şi în situaţia numirii unui curator fiscal, în
condiţiile art. 19, actul administrativ fiscal se
comunică împuternicitului sau curatorului, după caz.
(2) Actul administrativ fiscal emis pe
suport hârtie se comunică
contribuabilului/plătitorului ori
împuternicitului acestora, la domiciliul fiscal,
direct, dacă se
asigură primirea sub semnătură a
actului administrativ fiscal, sau prin poştă, cu scrisoare recomandată
cu confirmare de primire.
(3) Actul administrativ fiscal emis în formă
electronică se comunică prin mijloace electronice de
transmitere la distanţă ori de câte ori
contribuabilul/plătitorul a optat pentru această modalitate
de emitere şi
de comunicare.
(4) În cazul în care comunicarea potrivit
alin. (2) sau (3), după caz, nu a fost posibilă,
aceasta se
realizează prin publicitate.
(5) Comunicarea
prin publicitate se efectuează prin afişarea
unui anunţ în care se menţionează
că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului/plătitorului,
după cum urmează:
a) în cazul actelor administrative fiscale
emise de organul fiscal central prin afişarea
anunţului,
concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a A.N.A.F.;
b) în
cazul actelor administrative fiscale emise de organul fiscal local prin afişarea anunţului,
concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a autorităţii
administraţiei
publice locale respective.
(6) Anunţul prevăzut la alin. (5) se menţine afişat cel puţin 60 de zile de la data publicării
acestuia şi
conţine următoarele elemente:
a) numele şi prenumele sau denumirea
contribuabilului/plătitorului;
b) domiciliul
fiscal al contribuabilului/plătitorului;
c) denumirea,
numărul şi data emiterii
actului administrativ fiscal.
(7)
În cazul în care actul administrativ fiscal se comunică prin publicitate,
acesta se consideră
comunicat în termen de 15 zile de la data afişării anunţului.
(8) În cazul actelor
administrative fiscale emise de către organul fiscal central,
mijloacele
electronice de transmitere la distanţă,
procedura de comunicare a actelor administrative fiscale
prin mijloace electronice de transmitere la distanţă, precum
şi condiţiile în care aceasta se
realizează se aprobă
prin ordin al ministrului finanţelor publice, cu avizul
ministrului pentru
societatea informaţională.
(9) În cazul
actelor administrative fiscale emise de organul fiscal local, mijloacele
electronice de
transmitere la distanţă, procedura de comunicare a actelor administrative fiscale
prin mijloace
electronice de transmitere la distanţă, precum şi condiţiile în care aceasta se
realizează se aprobă
prin ordin comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice
şi al ministrului
finanţelor publice, cu avizul ministrului pentru societatea informaţională. Pentru
organul fiscal
local, consiliul
local stabileşte,
prin hotărâre, în funcţie de capacitatea tehnică disponibilă,
mijloacele electronice de transmitere la distanţă
ce urmează a fi utilizate de către respectivul organ
fiscal local.
(10) În termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la data emiterii actului
administrativ fiscal,
organul fiscal trebuie să iniţieze acţiunile
pentru comunicarea actului.
ART. 48
Opozabilitatea
actului administrativ fiscal
(1) Actul administrativ fiscal produce efecte
din momentul în care este comunicat
contribuabilului/plătitorului sau la o dată
ulterioară menţionată în actul administrativ comunicat,
potrivit legii.
(2) Actul administrativ fiscal care nu a fost comunicat
potrivit art. 47 nu este opozabil
contribuabilului/plătitorului şi nu produce niciun efect juridic.
ART. 49
Nulitatea actului administrativ fiscal
(1) Actul
administrativ fiscal este nul în oricare din următoarele situaţii:
a) este emis cu
încălcarea prevederilor legale privind competenţa;
b)
nu cuprinde unul dintre elementele acestuia referitoare la numele, prenumele şi calitatea
persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele
ori denumirea
contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei
împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută
la art. 40 alin. (3), precum şi organul fiscal
emitent;
c) este afectat
de o gravă şi evidentă
eroare. Actul administrativ fiscal este afectat de o gravă şi
evidentă eroare atunci când cauzele care au stat la
baza emiterii acestuia sunt atât de viciate încât,
dacă acestea ar fi fost înlăturate anterior
sau concomitent emiterii
actului, ar fi determinat
neemiterea sa.
(2) Nulitatea
se poate constata de organul fiscal
competent sau de organul de
soluţionare a
contestaţiei, la cerere
sau din oficiu. În situaţia în care nulitatea
se constată de
organul fiscal
competent, acesta emite o decizie ce se comunică
contribuabilului/plătitorului.
(3) Actele administrative fiscale prin care sunt încălcate alte prevederi legale
decât cele
prevăzute la alin. (1) sunt anulabile. Prevederile
art. 50 sunt aplicabile în mod corespunzător.
ART. 50
Anularea,
desfiinţarea sau modificarea
actului administrativ fiscal
(1) Actul administrativ fiscal
poate fi anulat, desfiinţat sau modificat de către organul
fiscal
competent în condiţiile prezentului cod.
(2) Anularea ori desfiinţarea totală
sau parţială, cu titlu definitiv, potrivit
legii, a actelor
administrative fiscale prin care s-au stabilit creanţe
fiscale principale atrage anularea, desfiinţarea
sau modificarea, totală
sau parţială, atât a
actelor administrative fiscale
prin care s-au stabilit
creanţe fiscale accesorii
aferente creanţelor fiscale
principale individualizate în actele
administrative fiscale anulate,
desfiinţate ori modificate, cât şi a actelor administrative fiscale
subsecvente emise în baza actelor administrative fiscale
anulate, desfiinţate sau modificate, chiar
dacă actele administrative fiscale prin care s-au stabilit
creanţe fiscale
accesorii sau actele
administrative fiscale subsecvente au rămas
definitive în sistemul căilor administrative de atac sau
judiciare ori nu au fost contestate. În acest caz, organul
fiscal emitent, din oficiu sau la cererea
contribuabilului/plătitorului, emite un nou act administrativ fiscal, prin care desfiinţează sau
modifică în mod corespunzător actele
administrative fiscale prin care s-au stabilit creanţe fiscale
accesorii sau actele administrative fiscale subsecvente.
ART. 51
Efectele anulării
actului administrativ fiscal
(1) Ori de câte ori se anulează un act
administrativ fiscal, organul fiscal competent emite un alt
act administrativ fiscal, dacă
acest lucru este posibil în condiţiile legii.
(2) Emiterea unui alt act administrativ
fiscal nu mai este posibilă în situaţii cum sunt:
a) s-a împlinit
termenul de prescripţie prevăzut de lege;
b) viciile care
au condus la anularea actului administrativ fiscal privesc fondul actului.
ART. 52
Soluţia
fiscală individuală anticipată şi acordul de preţ în
avans
(1) Soluţia
fiscală individuală anticipată este actul administrativ emis de
organul fiscal central în
vederea soluţionării unei cereri a contribuabilului/plătitorului referitoare la reglementarea unor
situaţii fiscale de fapt viitoare.
Situaţia fiscală de
fapt viitoare se apreciază în
funcţie de data
depunerii cererii.
(2) Acordul de preţ în avans este actul
administrativ emis de organul fiscal central în vederea
soluţionării unei cereri
a contribuabilului/plătitorului,
referitoare la stabilirea condiţiilor şi
modalităţilor
în care urmează să fie
determinate, pe parcursul
unei perioade fixe, preţurile de
transfer, în cazul tranzacţiilor efectuate cu
persoane afiliate, astfel cum sunt definite în Codul fiscal.
Tranzacţiile viitoare care fac obiectul acordului de
preţ în avans se apreciază în funcţie de data
depunerii cererii. Contribuabilul/plătitorul va putea
solicita un acord de preţ în
avans şi pentru
determinarea rezultatului fiscal atribuibil unui sediu
permanent.
(3) Anterior depunerii
cererii de emitere
a unei soluţii fiscale
individuale anticipate sau de
emitere/modificare a unui acord de preţ în avans,
contribuabilul/plătitorul poate solicita în scris
organului fiscal competent
o discuţie preliminară în
vederea stabilirii existenţei stării de fapt
viitoare pentru emiterea unei soluţii fiscale,
respectiv pentru încheierea unui
acord sau, după caz,
a condiţiilor pentru modificarea acordului.
(4) Cererea pentru
emiterea soluţiei fiscale
individuale anticipate sau a
acordului de preţ în
avans trebuie să fie însoţită de documente
relevante pentru emitere, precum şi
de dovada plăţii
taxei de emitere.
(5) Prin cerere
contribuabilul/plătitorul propune conţinutul soluţiei fiscale
individuale anticipate
sau al acordului de preţ în avans, după caz.
(6) În scopul
soluţionării cererii, organul
fiscal competent poate solicita
contribuabilului/plătitorului clarificări cu
privire la cerere şi/sau
documentele depuse.
(7) Înainte de
emiterea soluţiei fiscale individuale anticipate sau acordului de preţ
în avans, după
caz, organul fiscal competent prezintă
contribuabilului/plătitorului proiectul actului administrativ în
cauză, acordându-i acestuia posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere potrivit
art. 9 alin. (1),
cu excepţia
cazului în care
contribuabilul/plătitorul renunţă la acest drept şi notifică acest fapt
organului fiscal.
(8)
Contribuabilul/Plătitorul poate prezenta clarificările prevăzute
la alin. (6) sau poate exprima
punctul de vedere
prevăzut la alin. (7) în
termen de 60 de
zile lucrătoare de
la data solicitării
clarificărilor necesare
ori de la data comunicării proiectului soluţiei fiscale individuale
anticipate
sau acordului de preţ în avans.
(9) În soluţionarea cererii contribuabilului/plătitorului se emite soluţia fiscală individuală
anticipată sau acordul de preţ în avans. În
situaţia în care contribuabilul/plătitorul nu este de acord
cu soluţia fiscală individuală anticipată
sau cu acordul de preţ în avans emis, acesta transmite, în
termen de 30
zile de la comunicare, o notificare la organul fiscal emitent. Soluţia
fiscală individuală
anticipată sau acordul de preţ în avans pentru
care contribuabilul/plătitorul a transmis o notificare
nu produce niciun efect juridic.
(10) Soluţia fiscală individuală anticipată sau acordul de preţ în
avans se comunică
contribuabilului/plătitorului căruia îi sunt
destinate, precum şi organului
fiscal competent pentru
administrarea creanţelor fiscale datorate de contribuabilul/plătitorul
solicitant.
(11) Soluţia
fiscală individuală anticipată şi
acordul de preţ în avans sunt opozabile şi
obligatorii
faţă de organul
fiscal, numai dacă
termenii şi condiţiile acestora
au fost respectate de
contribuabil/plătitor.
(12) Termenul
pentru soluţionarea cererii de emitere a unui acord de preţ în avans
este de 12
luni în cazul unui acord unilateral, respectiv de 18 luni
în cazul unui acord bilateral sau multilateral,
după caz. Termenul
pentru soluţionarea cererii de emitere a soluţiei fiscale individuale
anticipate
este de până la 3
luni. Dispoziţiile art. 77 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(13) Contribuabilul/Plătitorul, titular
al unui acord de preţ în avans, are obligaţia de a depune
anual, la organul fiscal emitent al acordului, un raport
privind modul de realizare a termenilor şi
condiţiilor acordului în anul de raportare. Raportul
se depune până la termenul prevăzut de lege
pentru depunerea situaţiilor financiare anuale,
respectiv a raportărilor contabile anuale.
(14)
În perioada de valabilitate, acordul de
preţ în avans poate
fi modificat prin prelungirea
valabilităţii, extindere sau, după caz,
revizuire la solicitarea titularului acordului, prin depunerea
unei cereri în acest sens. Prelungirea valabilităţii
acordului de preţ în avans poate avea loc atunci
când contribuabilul/plătitorul solicită
aceasta în situaţia existenţei aceloraşi termeni şi condiţii.
Extinderea poate avea loc în situaţia în care
contribuabilul/plătitorul solicită includerea în acordul
de preţ în avans încheiat
a altor tranzacţii cu persoane afiliate. Revizuirea poate avea loc în
situaţia
în care intervin circumstanţe şi elemente de fapt ce nu au fost previzionate sau au fost
inexact
previzionate la momentul
emiterii acordului de preţ în
avans şi care pot influenţa termenii
şi
condiţiile acordului. Cererea
de modificare poate fi depusă
cu cel puţin 30 de zile înainte de
împlinirea termenului de valabilitate, sub sancţiunea decăderii. În cazul în care cererea
de
modificare se aprobă
după împlinirea termenului de valabilitate a acordului de preţ în
avans,
aceasta produce efecte
şi pentru trecut, respectiv
pentru perioada cuprinsă
între momentul
împlinirii termenului de valabilitate şi data comunicării deciziei de
aprobare a modificării.
(15) Acordul de
preţ în avans poate fi emis unilateral, bilateral sau multilateral.
Acordul de preţ
în avans unilateral este emis de organul fiscal competent
din România. Acordul de preţ în avans
bilateral sau multilateral este emis în
comun de către organul fiscal competent din România şi
autorităţile fiscale
competente din statele
în a căror jurisdicţie se află persoanele afiliate
contribuabilului/plătitorului solicitant. Acordul de
preţ în avans bilateral/multilateral poate fi emis
numai pentru tranzacţii cu contribuabili/plătitori
care provin din ţări cu care România are încheiate
convenţii pentru evitarea dublei impuneri. În acest
caz, sunt aplicabile prevederile referitoare la
"Procedura amiabilă" prevăzute în
convenţiile pentru evitarea dublei impuneri.
(16) Emiterea unei soluţii fiscale
individuale anticipate se supune unei taxe de emitere după cum
urmează
a) de 5.000
euro, la cursul comunicat de Banca Naţională
a României pentru ziua efectuării plăţii,
pentru contribuabilii mari;
b) de 3.000 euro, la cursul comunicat de Banca Naţională a României pentru ziua
efectuării plăţii,
pentru celelalte categorii de contribuabili/plătitori.
(17) Emiterea
unui acord de preţ în avans se supune unei taxe de emitere/modificare, după
cum
urmează:
a) de 20.000
euro, la cursul comunicat de Banca Naţională
a României în ziua efectuării plăţii,
pentru contribuabilii mari. În cazul modificării acordului
taxa este de 15.000 euro, la cursul
comunicat de Banca Naţională
a României în ziua efectuării plăţii;
b)
de 10.000 euro, la cursul comunicat de Banca Naţională
a României în ziua efectuării plăţii,
pentru celelalte categorii
de contribuabili/plătitori. În cazul în care valoarea
consolidată a
tranzacţiilor incluse în acord depăşeşte echivalentul a 4.000.000 euro, la cursul
comunicat de
Banca Naţională
a României la data de 31 decembrie a
anului fiscal pentru care se depune raportul
privind modul de realizare a termenilor şi condiţiilor acordului, sau
contribuabilul/plătitorul este
încadrat în categoria "mari contribuabili" în
perioada de valabilitate a acordului, taxa de emitere
este cea prevăzută la lit. a). În cazul modificării acordului, taxa este de 6.000 euro, la cursul
comunicat de Banca
Naţională a României în ziua efectuării plăţii. În cazul în care valoarea
consolidată a tranzacţiilor incluse
în acord depăşeşte
echivalentul a 4.000.000 euro, la cursul
comunicat de Banca Naţională
a României la data de 31 decembrie a
anului fiscal pentru care se
depune raportul privind
modul de realizare a termenilor şi condiţiilor acordului, sau
contribuabilul/plătitorul este încadrat în categoria
"mari contribuabili" în perioada de valabilitate a
acordului, taxa de modificare este cea prevăzută
la lit. a).
(18) Eventualele diferenţe de taxă
datorate potrivit alin. (17) se achită
la data depunerii
raportului privind modul de realizare
a termenilor şi condiţiilor acordului
în care se constată
depăşirea
plafonului sau încadrarea la categoria "mari contribuabili".
(19) Contribuabilul/Plătitorul
solicitant are dreptul la restituirea taxei achitate
în cazul în care
organul fiscal competent
respinge emiterea soluţiei fiscale individuale anticipate, respectiv
emiterea/modificarea acordului de preţ în avans.
(20) Soluţia fiscală individuală
anticipată şi acordul de
preţ în avans nu mai sunt valabile dacă
prevederile legale de drept material fiscal în baza cărora
a fost luată decizia se modifică.
(21) Soluţia fiscală individuală anticipată şi acordul de preţ
în avans, precum
şi respingerea
cererii de emitere a soluţiei fiscale individuale
anticipate şi acordului de preţ
în avans se aprobă
prin ordin al preşedintelui
A.N.A.F.
(22) Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se stabileşte procedura privind emiterea soluţiei
fiscale
individuale anticipate sau a acordului de preţ în
avans, precum şi conţinutul cererii
pentru
emiterea soluţiei fiscale
individuale anticipate sau a acordului de preţ în
avans şi a cererii de
modificare, extindere sau revizuire a acordului de preţ
în avans.
ART. 53
Îndreptarea
erorilor materiale din actul administrativ fiscal
(1) Organul fiscal poate îndrepta oricând erorile
materiale din cuprinsul actului administrativ
fiscal, din oficiu sau la cererea contribuabilului/plătitorului.
(2) Prin erori materiale, în sensul prezentului articol, se înţelege orice greşeli
de redactare,
omisiuni sau menţiuni greşite din actele administrative fiscale, cu excepţia acelora care atrag
nulitatea actului administrativ fiscal, potrivit legii,
sau care privesc fondul actului
administrativ
fiscal.
(3) În cazul în care, după comunicarea
actului administrativ fiscal, organul fiscal constată, din
oficiu, că există erori materiale în cuprinsul său,
acesta comunică contribuabilului/plătitorului un
act de îndreptare a erorii materiale.
(4) În situaţia în care îndreptarea
erorii materiale este solicitată de contribuabil/plătitor, organul
fiscal procedează astfel:
a) dacă
cererea de îndreptare a erorii materiale este întemeiată, emite şi comunică
contribuabilului/plătitorului actul de îndreptare a
erorii materiale;
b)
dacă cererea de îndreptare a erorii materiale nu este întemeiată,
respinge cererea printr-o
decizie ce se comunică contribuabilului/plătitorului.
(5) Actul de
îndreptare a erorii materiale şi
decizia de respingere a cererii de îndreptare a erorii
materiale urmează regimul juridic al actului iniţial
şi pot fi contestate în condiţiile
legii în care putea
fi contestat actul iniţial.
ART. 54
Prevederi
aplicabile actelor de executare şi altor acte emise de organele fiscale
Dispoziţiile art. 46 alin. (6), art. 47, 48 şi
53 se aplică în
mod corespunzător şi actelor de
executare şi
altor acte emise de organele fiscale, cu excepţia cazului în care prin
lege se prevede
altfel.
CAPITOLUL V
Administrarea
şi aprecierea probelor
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
ART. 55
Mijloace de probă
(1) Constituie probă
orice element de fapt care serveşte
la constatarea unei stări de fapt fiscale,
inclusiv înregistrări audiovideo, date şi informaţii aflate în orice
mediu de stocare, precum şi alte
mijloace materiale de probă, care nu sunt interzise
de lege.
(2) Pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul
fiscal, în condiţiile legii, administrează
mijloace de probă, putând proceda la:
a) solicitarea informaţiilor, de orice fel, din partea contribuabilului/plătitorului şi a altor
persoane;
b) solicitarea
de expertize;
c) folosirea
înscrisurilor;
d) efectuarea de
constatări la faţa locului;
e) efectuarea, în condiţiile legii,
de controale curente,
operative şi inopinate sau controale
tematice, după caz.
(3) Probele administrate vor fi coroborate şi apreciate ţinându-se seama de
forţa lor doveditoare
recunoscută de lege.
ART. 56
Dreptul organului fiscal de a solicita
prezenţa contribuabilului/plătitorului la sediul său
(1) Organul fiscal poate solicita prezenţa
contribuabilului/plătitorului la sediul său pentru a da
informaţii şi
lămuriri necesare stabilirii situaţiei sale fiscale reale. Odată cu această solicitare, când
este cazul, organul fiscal indică şi documentele pe care
contribuabilul/plătitorul este obligat să le
prezinte.
(2) Solicitarea se face în scris şi cuprinde în mod obligatoriu:
a) data, ora şi locul la care contribuabilul/plătitorul
este obligat să se prezinte;
b) baza legală
a solicitării;
c) scopul
solicitării;
d) documentele
pe care contribuabilul/plătitorul este obligat să le prezinte.
(3)
La stabilirea datei la care contribuabilul/plătitorul trebuie să se
prezinte la sediul organului
fiscal, acesta va avea în vedere un termen rezonabil, care să dea
posibilitatea
contribuabilului/plătitorului să îşi îndeplinească obligaţia.
(4) Contribuabilul/Plătitorul poate
solicita amânarea datei stabilite de către organul fiscal potrivit
prezentului articol, pentru motive justificate.
ART. 57
Comunicarea informaţiilor între organele fiscale
(1) Dacă
într-o procedură de administrare se constată fapte care prezintă
importanţă pentru alte
raporturi juridice fiscale, organele fiscale îşi vor comunica reciproc informaţiile
deţinute.
(2) Neîndeplinirea
cu celeritate sau obstrucţionarea schimbului
de informaţii reprezintă abatere
disciplinară, iar conducătorul organului fiscal are obligaţia să
ia măsuri de sancţionare a
persoanelor vinovate şi
de furnizare a informaţiilor solicitate.
SECŢIUNEA a 2-a
Informaţii şi expertize
ART. 58
Obligaţia
de a furniza informaţii
(1)
Contribuabilul/Plătitorul sau altă persoană împuternicită
de acesta are obligaţia de a furniza
organului fiscal informaţiile necesare pentru
determinarea stării de fapt fiscale. În acelaşi scop,
organul fiscal are dreptul să solicite informaţii
şi altor persoane cu care
contribuabilul/plătitorul are
sau a avut raporturi
economice sau juridice,
iar acestea au obligaţia de a furniza informaţiile
solicitate. Informaţiile furnizate de alte persoane
se iau în considerare numai în măsura în care sunt
confirmate şi
de alte mijloace de probă.
(2) Cererea de furnizare a informaţiilor
se formulează în scris. În cerere organul fiscal trebuie să
specifice natura informaţiilor solicitate pentru
determinarea stării de fapt fiscale şi
documentele
care susţin informaţiile furnizate.
(3) Declaraţia persoanelor obligate potrivit alin. (1) să
furnizeze informaţii va fi, după
caz,
prezentată sau consemnată în scris.
(4) În situaţia în care persoana
obligată să furnizeze informaţia în scris este, din motive
independente de voinţa sa, în imposibilitate de a
scrie, organul fiscal întocmeşte
un proces-verbal.
ART. 59
Furnizarea
periodică de informaţii
(1)
Contribuabilul/Plătitorul este obligat să furnizeze periodic
organului fiscal central informaţii
referitoare la activitatea
desfăşurată.
(2) Furnizarea informaţiilor prevăzute la alin. (1) se face prin completarea
unei declaraţii pe
propria răspundere.
(3) Natura
informaţiilor, periodicitatea, precum şi
modelul declaraţiilor se aprobă prin ordin al
preşedintelui
A.N.A.F.
ART. 60
Obligaţii
declarative cu privire la rezidenţii altor state membre ale Uniunii Europene
(1) Plătitorii
de venituri de natura celor prevăzute la art. 291 alin. (1) lit. a) - d) au obligaţia să
depună la organul fiscal central o declaraţie
privind veniturile plătite fiecărui beneficiar care este
rezident al altor state membre ale Uniunii Europene, până
în ultima zi a lunii februarie a anului
curent, pentru anul expirat.
(2) Contribuabilii rezidenţi ai altor
state membre ale Uniunii Europene care obţin venituri din
proprietăţi imobiliare situate
în România au obligaţia să
depună la organul
fiscal central o
declaraţie privind veniturile realizate până în
data de 25 mai a anului curent,
pentru anul expirat.
(3) Modelul şi conţinutul declaraţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2) se aprobă
prin ordin al
preşedintelui
A.N.A.F.
(4) În scopul realizării schimbului automat obligatoriu de informaţii
prevăzut la art. 291, organul
fiscal local are obligaţia de a transmite organului
fiscal central informaţii cu privire la bunurile
imobile deţinute în proprietate de rezidenţi ai altor state membre ale Uniunii Europene
pe
teritoriul respectivei unităţi administrativ-teritoriale. Transmiterea şi conţinutul informaţiilor,
precum şi
termenele şi procedura de
realizare a acestora se aprobă prin ordin comun al ministrului
finanţelor publice şi
al ministrului dezvoltării regionale şi
administraţiei publice. Organul
fiscal local
transmite organului fiscal
central, la cererea
acestuia, şi alte informaţii cu relevanţă fiscală
disponibile, în format electronic.
(5) În scopul transmiterii de către organul
fiscal local a informaţiilor prevăzute la alin. (4),
rezidenţii din alte state membre
ale Uniunii Europene
care dobândesc proprietatea unui bun
imobil în România au obligaţia depunerii declaraţiei
fiscale în condiţiile şi la
termenele prevăzute
de Codul fiscal.
Modelul şi conţinutul declaraţiei se aprobă prin
ordin comun al ministrului
finanţelor publice şi
al ministrului dezvoltării regionale şi
administraţiei publice.
(6) Organul fiscal
central are obligaţia de a comunica organelor
fiscale locale, prin schimb
automat, informaţii cu relevanţă fiscală
disponibile, stabilite pe bază de protocol.
(7) Organul fiscal central are obligaţia
de a comunica organelor fiscale locale, la cererea acestora,
şi alte informaţii cu relevanţă fiscală
disponibile, în format electronic.
(8) În cazul operaţionalizării schimbului de informaţii, pe baza protocoalelor încheiate între
organul fiscal central şi
organele fiscale locale, informaţiile prevăzute la alin. (4) se preiau în mod
automat de către organul fiscal central,
iar organul fiscal
local este exonerat
de transmiterea
informaţiilor
respective.
ART. 61
Obligaţia
instituţiilor de credit de a furniza informaţii
(1) Instituţiile
de credit au obligaţia ca, la solicitarea organului fiscal central, să
comunice, pentru
fiecare titular
care face subiectul solicitării, toate rulajele şi/sau soldurile conturilor
deschise la
acestea, precum şi informaţiile şi documentele privind operaţiunile derulate
prin respectivele
conturi.
(2) Instituţiile de credit sunt
obligate să comunice organului fiscal central, zilnic, următoarele
informaţii:
a)
lista titularilor persoane fizice,
juridice sau orice alte entităţi fără personalitate juridică ce
deschid ori închid conturi, precum şi datele de identificare ale persoanelor care deţin
dreptul de
semnătură pentru conturile deschise la acestea;
b) lista persoanelor care închiriază
casete de valori,
precum şi încetarea contractului de
închiriere.
(3) Organul
fiscal central la cererea justificată a organului fiscal local sau a altei
autorităţi publice
centrale şi locale transmite
informaţiile primite potrivit
alin. (2) lit. a) referitoare la conturile
bancare, în scopul îndeplinirii de către aceste
autorităţi a atribuţiilor prevăzute de lege. Solicitarea
şi transmiterea de informaţii se fac prin intermediul
sistemului informatic pus la dispoziţie de către
A.N.A.F. Pe bază de protocol, încheiat între organul fiscal central şi
organul fiscal local sau altă
autoritate publică, se poate asigura accesul direct
în baza de date a organului fiscal central.
(4) Persoanele fizice, persoanele juridice şi orice alte entităţi care
au obligaţia transmiterii de
informaţii către Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, potrivit
Legii nr.
656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor
măsuri de prevenire şi
combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările
ulterioare,
transmit concomitent şi
pe acelaşi format informaţiile
respective şi către A.N.A.F.
(5) Prin excepţie
de la prevederile art. 11 alin. (3),
informaţiile obţinute potrivit alin. (1), alin. (2)
lit. b) şi
alin. (4) sunt utilizate doar în
scopul îndeplinirii atribuţiilor specifice ale organului fiscal
central.
(6) Procedura de aplicare a prezentului
articol se aprobă prin ordin al preşedintelui
A.N.A.F.
ART. 62
Obligaţia
instituţiilor financiare de a furniza informaţii privind contribuabilii nerezidenţi
(1) În scopul
realizării schimbului de informaţii
privind contribuabilii rezidenţi ai statelor cu care
România s-a angajat printr-un instrument juridic de drept
internaţional şi pentru
îmbunătăţirea
conformării fiscale internaţionale, instituţiile
financiare, inclusiv instituţiile de credit, au obligaţia să
declare anual organului
fiscal din cadrul
A.N.A.F. informaţii de natură financiară referitoare la
conturile deschise
şi/sau închise de contribuabilii menţionaţi
în acest alineat la astfel de instituţii.
(2) Prin ordin al ministrului finanţelor publice, avizat de Banca Naţională a României şi
Autoritatea de Supraveghere
Financiară, se stabilesc:
a) instituţiile
financiare, inclusiv instituţiile de credit, care au obligaţia de
declarare;
b) categoriile
de informaţii privind identificarea contribuabililor menţionaţi
la alin. (1), precum şi
informaţiile de natură
financiară referitoare la conturile deschise şi/sau închise de aceştia
la
instituţiile menţionate la alin. (1);
c) entităţile
nonraportoare din România şi
conturile excluse de la obligaţia de declarare;
d) regulile
de conformare aplicabile de către instituţiile menţionate la alin. (1), în vederea
identificării conturilor raportabile de către aceste instituţii,
precum şi procedura de
declarare a
informaţiilor privind identificarea contribuabililor
menţionaţi la alin. (1) şi
a informaţiilor de natură
financiară referitoare la conturile deschise şi/sau
închise de aceştia la instituţiile menţionate la alin.
(1);
e) norme şi
proceduri administrative menite
să asigure punerea
în aplicare şi respectarea
procedurilor de raportare şi precauţie prevăzute în instrumentele juridice
de drept internaţional la
care România s-a angajat.
(3) Declararea informaţiilor menţionate la alin. (1) se face până la data de 15 mai inclusiv a
anului calendaristic curent pentru informaţiile
aferente anului calendaristic precedent.
(4) Informaţiile menţionate la
alin. (1) obţinute de organul fiscal din cadrul A.N.A.F. se utilizează
de către acesta doar în scopul prevăzut la alin.
(1) şi cu respectarea dispoziţiilor
art. 11.
(5) Fără
a aduce atingere alin. (1) şi (6), fiecare instituţie menţionată
la alin. (1), care are obligaţii
de declarare, informează contribuabilii menţionaţi
la alin. (1) cu privire la faptul că datele privind
identificarea conturilor lor sunt selectate şi declarate în conformitate cu
prezentul articol, furnizând
acestora toate informaţiile la care au dreptul în temeiul Legii nr. 677/2001, cu modificările şi
completările ulterioare. Informarea se realizează
în timp util, astfel încât contribuabilii vizaţi de
prezentul articol să
îşi poată exercita drepturile în materie
de protecţie a datelor
cu caracter
personal, înainte ca instituţiile menţionate la alin. (1) să transmită organului fiscal din cadrul
A.N.A.F. informaţiile menţionate la
alin. (1).
(6) Informaţiile menţionate la alin. (1) se păstrează o perioadă care nu depăşeşte perioada
necesară pentru atingerea scopului prevăzut la
alin. (1) şi în conformitate cu
legislaţia referitoare la
termenele de prescripţie ale fiecărui operator
de date.
ART. 63
Expertiza
(1) Ori de câte ori consideră necesar,
organul fiscal are dreptul să apeleze la serviciile unui expert
pentru întocmirea unei expertize. Organul fiscal
este obligat să
comunice
contribuabilului/plătitorului numele expertului.
(2) Contribuabilul/plătitorul poate să
numească un expert pe cheltuiala
proprie.
(3) Experţii au obligaţia să
păstreze secretul fiscal
asupra datelor şi informaţiilor pe care le
dobândesc.
(4) Expertiza se întocmeşte în scris.
(5) Onorariile stabilite pentru expertizele
prevăzute de prezentul articol se plătesc din bugetul
organului fiscal care a apelat la serviciile expertului.
(6) Dacă
organul fiscal nu este lămurit prin expertiza efectuată, poate dispune întregirea
expertizei sau o nouă expertiză.
SECŢIUNEA a 3-a
Înscrisurile şi
constatarea la faţa locului
ART. 64
Prezentarea de
înscrisuri
(1)
În vederea stabilirii stării de fapt fiscale, contribuabilul/plătitorul are
obligaţia să pună la
dispoziţie organului fiscal registre, evidenţe,
documente de afaceri şi orice
alte înscrisuri. În acelaşi
scop, organul fiscal
are dreptul să
solicite înscrisuri şi altor persoane cu care
contribuabilul/plătitorul are sau a avut raporturi
economice sau juridice.
(2) Organul
fiscal poate solicita punerea la dispoziţie a înscrisurilor la sediul său
ori la domiciliul
fiscal al persoanei obligate să le prezinte.
(3) Organul
fiscal are dreptul să reţină, în scopul protejării
împotriva înstrăinării sau distrugerii,
indiferent de mediul
în care sunt stocate, documente, acte, înscrisuri, registre
şi documente
financiar-contabile în original sau orice element material
care face dovada stabilirii, înregistrării şi
achitării
obligaţiilor fiscale de către contribuabil/plătitor, pe o
perioadă de cel mult 30 de zile.
În
cazuri excepţionale, cu aprobarea conducătorului
organului fiscal, perioada de reţinere poate fi
prelungită cu cel mult 90 de zile. Contribuabilul/plătitorul are dreptul să solicite copii ale
documentelor reţinute atât timp cât acestea sunt în
posesia organului fiscal.
(4) Dovada reţinerii documentelor prevăzute
la alin. (3) o constituie actul
întocmit de organul
fiscal, în care sunt specificate toate elementele necesare individualizării probei sau dovezii
respective, precum şi
menţiunea că aceasta a fost reţinută, potrivit dispoziţiilor
legale, de către
organul fiscal. Actul se întocmeşte în două exemplare şi se semnează de
organul fiscal şi de
contribuabil/plătitor, un exemplar comunicându-i-se
contribuabilului/plătitorului.
(5) În cazul în care pentru
stabilirea stării de fapt fiscale
contribuabilul/plătitorul pune la
dispoziţia organului fiscal
înscrisuri sau alte documente, în original, acestea
se înapoiază
contribuabilului/plătitorului, păstrându-se în copie,
conform cu originalul, numai înscrisuri
relevante din punct de vedere fiscal. Conformitatea cu
originalul a copiilor se efectuează de către
contribuabil/plătitor
prin înscrierea menţiunii "conform cu originalul" şi prin semnătura acestuia.
(6) Ori
de câte ori contribuabilul/plătitorul depune la organul fiscal un document
semnat de
către o persoană fizică sau juridică
care exercită activităţi specifice unor profesii reglementate
cum
ar fi consultanţă fiscală, audit financiar, expertiză contabilă, evaluare,
documentul trebuie să
conţină în mod obligatoriu şi numele şi prenumele sau denumirea persoanei în cauză, precum şi
codul de identificare fiscală al acesteia atribuit de
organul fiscal competent.
(7)
În cazul în care legea prevede depunerea de către contribuabil/plătitor de copii ale unor
documente, acestea trebuie certificate de contribuabil/plătitor
pentru conformitate cu originalul.
Dispoziţiile alin. (5) sunt aplicabile în mod
corespunzător.
ART. 65
Constatarea la
faţa locului
(1) În condiţiile
legii, organul fiscal poate efectua o constatare la faţa locului,
întocmind în acest
sens proces-verbal de constatare.
(2) Procesul-verbal cuprinde cel puţin
următoarele elemente:
a) data şi locul unde este încheiat;
b) numele,
prenumele şi calitatea persoanei
împuternicite, precum şi
denumirea organului fiscal
din care face parte aceasta;
c) temeiul legal
în baza căruia s-a efectuat constatarea la faţa locului;
d) constatările
efectuate la faţa locului;
e) susţinerile
contribuabilului/plătitorului, ale experţilor sau ale altor persoane
care au participat
la efectuarea constatării;
f) semnătura
persoanei împuternicite, precum şi
a persoanelor prevăzute la lit. e). În caz de refuz
al semnării de către persoanele prevăzute
la lit. e), se face menţiune despre aceasta în procesul-
verbal;
g) alte menţiuni
considerate relevante.
(3) Contribuabilul/Plătitorul are
obligaţia să permită persoanelor împuternicite de organul fiscal
pentru a efectua o constatare la faţa locului, precum
şi experţilor folosiţi
pentru această acţiune
intrarea acestora pe terenuri, în încăperi şi în orice alte incinte, în măsura
în care acest lucru este
necesar pentru a face constatări în interes fiscal.
(4) Deţinătorii terenurilor ori incintelor respective trebuie înştiinţaţi într-un termen rezonabil
despre constatare, cu excepţia controlului inopinat. Persoanele fizice
trebuie informate asupra
dreptului de a refuza intrarea în domiciliu sau reşedinţă.
(5) În caz de
refuz, intrarea în domiciliul sau în reşedinţa
persoanei fizice se face cu autorizarea
instanţei judecătoreşti
competente, dispoziţiile privind
ordonanţa preşedinţială din Codul de
procedură civilă, republicat, fiind aplicabile.
(6)
La cererea organului fiscal, organele de poliţie, jandarmerie ori alţi
agenţi ai forţei publice
sunt obligaţi să îi acorde sprijinul pentru
aplicarea prevederilor prezentului articol.
SECŢIUNEA a 4-a
Dreptul de a refuza furnizarea de dovezi
ART. 66
Dreptul rudelor de a refuza furnizarea de
informaţii, efectuarea de
expertize şi prezentarea
unor înscrisuri
(1) Soţul/soţia
şi rudele ori afinii
contribuabilului/plătitorului până la gradul al treilea inclusiv pot
refuza furnizarea de informaţii, efectuarea de
expertize, precum şi prezentarea
unor înscrisuri.
(2) Persoanele prevăzute la alin. (1)
trebuie înştiinţate asupra
acestui drept.
ART. 67
Dreptul altor persoane de a refuza
furnizarea de informaţii
(1) Pot refuza să
furnizeze informaţii cu privire la datele de care au luat cunoştinţă în exercitarea
activităţii lor preoţii, avocaţii,
notarii publici, consultanţii fiscali, executorii judecătoreşti, auditorii,
experţii contabili, medicii şi psihoterapeuţii.
Aceste persoane nu pot refuza furnizarea informaţiilor
cu privire la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute
de legislaţia fiscală în sarcina lor.
(2) Sunt asimilate persoanelor prevăzute
la alin. (1) asistenţii acestora, precum şi
persoanele care
participă la activitatea profesională a
acestora.
(3) Persoanele prevăzute la alin. (1), cu excepţia preoţilor, pot furniza
informaţii, cu acordul
persoanei despre care au fost solicitate informaţiile.
SECŢIUNEA a 5-a
Colaborarea
dintre autorităţile publice
ART. 68
Obligaţia
autorităţilor şi instituţiilor publice de a furniza informaţii şi de a prezenta acte
(1) Autorităţile publice,
instituţiile publice şi de interes public, centrale
şi locale, precum şi
serviciile deconcentrate ale autorităţilor
publice centrale au obligaţia să furnizeze informaţii şi acte
organului fiscal, la cererea acestuia.
(2) Organele
fiscale locale sunt obligate să transmită organului fiscal central
informaţii privind
bunurile imobile şi
mijloacele de transport deţinute de persoanele fizice sau juridice pentru
care
există obligaţia declarării conform
Codului fiscal. Periodicitatea, formatul
şi modalitatea de
transmitere se stabilesc prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al ministrului
dezvoltării regionale şi administraţiei publice.
(3) Organul fiscal central
este obligat să transmită organelor fiscale locale informaţii privind
sursele de venit ale persoanelor fizice. Periodicitatea,
formatul şi modalitatea de
transmitere se
stabilesc prin ordin comun al ministrului finanţelor
publice şi al ministrului
dezvoltării regionale şi
administraţiei publice.
(4) În realizarea scopului prezentului cod, organul fiscal
poate accesa on-line baza de date a
autorităţilor publice şi instituţiilor prevăzute la alin. (1), pentru
informaţiile stabilite pe bază de
protocol.
ART. 69
Colaborarea
dintre autorităţile publice, instituţiile publice sau de interes
public
(1)
Autorităţile publice, instituţiile publice sau de interes public
sunt obligate să colaboreze în
realizarea scopului prezentului cod.
(2) Nu
constituie activitate de colaborare acţiunile întreprinse de autorităţile
prevăzute la alin.
(1), în conformitate cu atribuţiile ce le revin
potrivit legii.
(3) Organul
fiscal care solicită colaborarea răspunde pentru legalitatea solicitării,
iar autoritatea
solicitată răspunde pentru datele furnizate.
(4) Ori de câte ori o instituţie sau autoritate publică
trebuie să soluţioneze o cerere a unei
persoane fizice sau juridice, iar pentru soluţionarea
cererii legislaţia specifică prevede prezentarea
unui certificat de atestare fiscală, a unei adeverinţe
de venit sau a unui alt document cu privire la
situaţia fiscală a persoanei în cauză, instituţia sau autoritatea publică
are obligaţia să
solicite
certificatul de atestare fiscală, adeverinţa de
venit sau documentul respectiv de la organul fiscal
competent. În acest caz, persoana fizică sau juridică
nu mai are obligaţia depunerii certificatului,
adeverinţei sau documentului.
(5) Certificatul
de atestare fiscală, adeverinţa de venit sau documentul prevăzut
la alin. (4) poate
fi emis şi
transmis în formă electronică în baza unui protocol încheiat între instituţia/autoritatea
publică şi
organul fiscal emitent al acestuia. În acest caz, certificatul, adeverinţa
sau documentul
prevăzut la alin. (4)
este valabil şi fără
semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal,
potrivit legii, şi
ştampila organului emitent.
ART. 70
Condiţii şi
limite ale colaborării
(1) Colaborarea
dintre autorităţile publice, instituţiile publice sau de interes
public se realizează
în limita atribuţiilor ce le revin potrivit legii.
(2) Dacă autoritatea publică,
instituţia publică sau de interes public solicitată refuză
colaborarea,
autoritatea publică
superioară ambelor organe va decide. Dacă o asemenea autoritate nu
există,
decizia va fi luată de autoritatea superioară
celei solicitate. În cazul în care un organ fiscal local
refuză colaborarea, decizia este luată de primar
sau de preşedintele consiliului
judeţean, după caz,
conform competenţelor legale.
ART. 71
Colaborarea
interstatală dintre autorităţile publice
(1) În baza
convenţiilor internaţionale, organele fiscale colaborează cu
autorităţile fiscale similare
din alte state.
(2) În lipsa unei convenţii, organele
fiscale pot acorda sau pot solicita colaborarea altei autorităţi
fiscale din alt stat pe bază de reciprocitate.
SECŢIUNEA a 6-a
Sarcina probei
ART. 72
Forţa
probantă a documentelor
justificative şi evidenţelor contabile
Documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului/plătitorului constituie
probe la stabilirea bazei de impozitare. În cazul în care
există şi alte acte
doveditoare, acestea vor fi
luate în considerare la stabilirea bazei de impozitare.
ART. 73
Sarcina probei
în dovedirea situaţiei de fapt fiscale
(1) Contribuabilul/Plătitorul are sarcina de a dovedi actele
şi faptele care au stat la baza
declaraţiilor sale şi
a oricăror cereri adresate organului fiscal.
(2) Organul
fiscal are sarcina de a motiva actele administrative fiscale emise pe bază
de probe
sau constatări proprii.
ART. 74
Dovedirea titularului dreptului de
proprietate în scopul impozitării
(1) În cazul în care constată
că anumite bunuri,
venituri sau alte valori care, potrivit legii,
constituie bază de
impozitare sunt deţinute de persoane care în mod continuu beneficiază de
câştigurile
sau de orice foloase obişnuite
aduse de acestea şi că
persoanele respective declară în
scris că nu sunt proprietarii bunurilor, veniturilor
sau valorilor în cauză, fără să arate însă care sunt
titularii dreptului de proprietate, organul
fiscal procedează la
stabilirea provizorie a obligaţiei
fiscale corespunzătoare în sarcina acelor persoane.
(2) În condiţiile legii, obligaţia
fiscală privind baza de impozitare prevăzută la alin. (1) va putea
fi
stabilită în
sarcina titularilor dreptului
de proprietate. Tot astfel,
aceştia datorează
despăgubiri
persoanelor care au făcut plata pentru stingerea
obligaţiei stabilite potrivit alin. (1). În cazul în care
obligaţia fiscală este stabilită în sarcina
titularului dreptului de proprietate încetează procedura de
stabilire provizorie a obligaţiei fiscale potrivit
alin. (1).
CAPITOLUL VI
Termene
ART. 75
Calcularea termenelor
Termenele de orice fel privind exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor prevăzute
de
Codul fiscal, de prezentul cod, precum şi de alte dispoziţii legale
aplicabile în materie,
dacă
legislaţia fiscală nu dispune altfel, se
calculează potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă,
republicat.
ART. 76
Prelungirea termenelor
Termenele stabilite în baza legii de un
organ fiscal pot fi prelungite de acesta în situaţii temeinic
justificate, la cerere sau din oficiu.
ART. 77
Termenul
de soluţionare a cererilor contribuabilului/plătitorului
(1) Cererile
depuse de către contribuabil/plătitor la organul fiscal se soluţionează
de către acesta
în termen de 45
de zile de la înregistrare.
(2) În situaţiile în care, pentru
soluţionarea cererii, este necesară administrarea de probe
suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest
termen se prelungeşte cu
perioada cuprinsă
între data solicitării probei şi data obţinerii acesteia, dar nu mai mult de:
a)
două luni, în cazul în care sunt solicitate probe suplimentare de la contribuabilul/plătitorul
solicitant;
b) 3 luni, în cazul în care sunt solicitate
probe suplimentare de la autorităţi sau instituţii publice
ori de la terţe persoane din România;
c) 6 luni, în cazul în care sunt solicitate
probe suplimentare de la autorităţi fiscale din alte state,
potrivit legii.
(3) În situaţiile prevăzute la alin. (2) lit. b) şi
c), organul fiscal
are obligaţia să
înştiinţeze
contribuabilul/plătitorul cu privire la prelungirea
termenului de soluţionare a cererii.
(4) În situaţia prevăzută la
alin. (2) lit. a), termenul de două
luni poate fi prelungit de organul
fiscal la cererea
contribuabilului/plătitorului.
(5) În situaţia
în care, pe baza analizei de risc, soluţionarea cererii necesită
efectuarea inspecţiei
fiscale, termenul de soluţionare a cererii este de cel mult 90 de zile de
la înregistrarea cererii,
prevederile alin. (2)
- (4) aplicându-se în mod corespunzător. În acest caz contribuabilul/plătitorul
este notificat cu privire la termenul de soluţionare
aplicabil în termen de 5 zile de la finalizarea
analizei de risc. Inspecţia fiscală
pentru soluţionarea cererii
este o inspecţie fiscală
parţială în
sensul art. 115.
(6) Inspecţia fiscală pentru soluţionarea
cererii potrivit alin. (5) poate fi suspendată în condiţiile
art. 127. În
acest caz, nu sunt aplicabile prevederile alin. (2). Perioadele în care inspecţia fiscală
este suspendată nu sunt incluse în calculul
termenului prevăzut la alin. (5).
ART. 78
Cazul de forţă
majoră şi cazul fortuit
(1) Termenele prevăzute de lege pentru
îndeplinirea obligaţiilor fiscale, după caz, nu încep să
curgă sau se suspendă în situaţia în care
îndeplinirea acestor obligaţii a fost împiedicată de ivirea
unui caz de forţă majoră sau a unui caz
fortuit.
(2) Obligaţiile fiscale
se consideră a fi
îndeplinite în termen,
fără perceperea de dobânzi,
penalităţi de întârziere sau majorări de
întârziere, după caz, ori aplicarea de sancţiuni prevăzute de
lege, dacă acestea se execută în termen de 60 de zile de la încetarea evenimentelor
prevăzute la
alin. (1).
CAPITOLUL VII
Transmiterea cererilor de către contribuabili/plătitori şi
identificarea acestora în mediul
electronic
ART. 79
Transmiterea cererilor la organul fiscal prin mijloace electronice de transmitere la distanţă
(1) Contribuabilul/Plătitorul poate transmite organului
fiscal competent cereri,
înscrisuri sau
orice alte documente şi
prin mijloace electronice de transmitere la distanţă în condiţiile
alin. (4) ori
(5).
(2) Data depunerii cererii, înscrisului sau
documentului este data înregistrării acesteia/acestuia,
astfel cum rezultă
din mesajul electronic transmis de registratura electronică a Ministerului
Finanţelor Publice sau a autorităţii
administraţiei publice locale, după caz.
(3)
În sensul prezentului cod, prin registratură electronică se înţelege sistemul
electronic de
înregistrare şi
tranzacţionare a documentelor şi
a informaţiilor primite sau emise de organul fiscal
prin mijloace electronice.
(4) În cazul cererilor, înscrisurilor sau documentelor transmise de către contribuabil/plătitor
organului fiscal central, mijloacele electronice de
transmitere la distanţă, procedura de transmitere
a cererilor, înscrisurilor ori documentelor prin mijloace electronice de transmitere la distanţă,
precum şi condiţiile în care aceasta
se realizează se aprobă prin
ordin al ministrului finanţelor
publice cu avizul ministrului pentru societatea informaţională.
(5) În cazul cererilor, înscrisurilor sau documentelor transmise de către contribuabil/plătitor
organului fiscal local, mijloacele electronice de
transmitere la distanţă, procedura de transmitere a
cererilor, înscrisurilor ori documentelor prin mijloace electronice de transmitere la distanţă,
precum şi condiţiile în care aceasta
se realizează se
aprobă prin ordin comun al ministrului
dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului finanţelor publice, cu avizul
ministrului pentru societatea informaţională.
Pentru organul fiscal local, consiliul local stabileşte,
prin hotărâre,
în funcţie de capacitatea tehnică
disponibilă, mijloacele electronice de transmitere la
distanţă ce pot fi utilizate de către
contribuabil/plătitor.
ART. 80
Identificarea
contribuabilului/plătitorului în mediul
electronic
Contribuabilul/Plătitorul care depune cereri,
înscrisuri sau documente
la organul fiscal,
prin
mijloace electronice de transmitere la distanţă,
se identifică în relaţia cu organul fiscal astfel:
a) persoanele
juridice, asocierile şi alte
entităţi fără personalitate juridică, precum şi persoanele
fizice care desfăşoară activităţi economice
în mod independent ori exercită
profesii libere se
identifică numai cu certificate calificate;
b) persoanele fizice, altele decât cele prevăzute la lit. a), se identifică prin intermediul
furnizorilor de servicii publice de autentificare
electronică autorizaţi potrivit legii sau prin diverse
dispozitive, cum ar fi certificat calificat, credenţiale de tip utilizator/parolă însoţite de liste de
coduri de autentificare de unică folosinţă,
telefon mobil, digipass ori alte dispozitive stabilite prin
ordin al ministrului finanţelor publice, cu avizul ministrului pentru societatea informaţională, în
cazul identificării acestor
persoane în relaţia cu organul fiscal central
sau, după caz,
prin ordin
comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice
şi al ministrului finanţelor
publice cu avizul
ministrului pentru societatea informaţională, în cazul identificării acestor
persoane în relaţia cu organul fiscal local. În
aceste cazuri, cererile, înscrisurile sau documentele se
consideră semnate dacă sunt îndeplinite toate
condiţiile din ordinele prevăzute la art. 79 alin. (4) şi
(5).
TITLUL IV
Înregistrarea
fiscală
ART. 81
Sfera activităţii de înregistrare
fiscală
(1)
Înregistrarea fiscală reprezintă activitatea de atribuire a codului
de identificare fiscală, de
organizare a registrului
contribuabililor/plătitorilor
şi de eliberare a certificatului
de înregistrare
fiscală.
(2) Cu excepţia cazului în care prin
lege se prevede altfel, atribuirea codului de identificare fiscală
se face exclusiv de către organul fiscal central, pe
baza declaraţiei de înregistrare fiscală.
ART. 82
Obligaţia
de înregistrare fiscală
(1) Orice persoană sau entitate care este
subiect într-un raport juridic fiscal se înregistrează fiscal
primind un cod de identificare fiscală. Codul de
identificare fiscală este:
a) pentru
persoanele juridice, precum şi
pentru asocieri şi alte entităţi
fără personalitate juridică,
cu excepţia celor prevăzute la lit. b), codul de
înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal;
b) pentru
persoanele fizice şi juridice,
precum şi pentru alte entităţi
care se înregistrează potrivit
legii speciale la registrul comerţului, codul unic de
înregistrare atribuit potrivit legii speciale;
c) pentru
persoanele fizice care desfăşoară
activităţi economice în mod independent sau exercită
profesii libere, cu excepţia celor prevăzute la
lit. b), codul de înregistrare fiscală atribuit de organul
fiscal;
d) pentru
persoanele fizice, altele decât cele prevăzute la lit. c), codul numeric
personal atribuit
potrivit legii speciale;
e) pentru
persoanele fizice care nu deţin cod numeric personal, numărul de
identificare fiscală
atribuit de organul fiscal.
(2) În scopul administrării impozitului
pe venit, în cazul persoanelor fizice care sunt contribuabili
potrivit dispoziţiilor din Codul fiscal privind
impozitul pe venit, codul de identificare fiscală este
codul numeric personal.
(3) Prin excepţie de la dispoziţiile
art. 18 alin. (1), pentru persoanele fizice prevăzute la alin. (1)
lit. e), precum şi
pentru persoanele juridice
nerezidente, care realizează numai venituri
supuse
regulilor de impunere la sursă, iar impozitul reţinut
este final, atribuirea codului de identificare
fiscală se poate face de organul fiscal, la
solicitarea plătitorului de venit.
(4) Au obligaţia depunerii declaraţiei
de înregistrare fiscală şi
persoanele prevăzute la alin. (1) lit.
d) şi e)
care au calitatea de angajator.
(5) Persoanele fizice care deţin cod numeric personal
şi sunt supuse impozitului pe venit se
înregistrează fiscal la data depunerii primei declaraţii
fiscale.
(6) Declaraţia de înregistrare fiscală
se depune în termen de 30 de zile de
la:
a)
data înfiinţării potrivit legii, în cazul persoanelor juridice,
asocierilor şi al altor entităţi
fără
personalitate juridică;
b) data eliberării actului legal
de funcţionare, data începerii activităţii, data obţinerii
primului
venit sau dobândirii calităţii de angajator, după caz, în cazul persoanelor
fizice.
(7) În scopul
administrării creanţelor fiscale, organul fiscal central poate să
înregistreze, din oficiu
sau la cererea altei autorităţi care
administrează creanţe fiscale, un subiect de drept fiscal care nu
şi-a îndeplinit obligaţia de înregistrare fiscală,
potrivit legii. Procedura de înregistrare din oficiu sau
la cererea altei autorităţi care administrează
creanţe fiscale se aprobă prin ordin al preşedintelui
A.N.A.F.
(8) În cazul
contribuabililor nerezidenţi care desfăşoară activităţi pe teritoriul României prin
unul
sau mai multe sedii permanente, odată cu depunerea
declaraţiei de înregistrare fiscală, aceştia au
obligaţia să indice sediul permanent desemnat
potrivit dispoziţiilor din Codul fiscal.
În cazul
înregistrării fiscale declaraţia de înregistrare
fiscală se depune la organul fiscal în raza căruia se află
sediul permanent ce urmează a fi desemnat.
(9) În cazurile
prevăzute la alin. (3) şi (7), atribuirea codului de
identificare fiscală se face pe baza
cererii depuse de solicitant, cu excepţia cazului în
care înregistrarea fiscală se efectuează din oficiu.
(10) Declaraţia
de înregistrare fiscală depusă potrivit prezentului articol trebuie
însoţită de copii
ale documentelor doveditoare ale informaţiilor
înscrise în aceasta.
(11) Data
înregistrării fiscale este:
a) data
depunerii declaraţiei fiscale, în cazul contribuabililor prevăzuţi
la alin. (5);
b) data
atribuirii codului de identificare fiscală, în celelalte cazuri.
ART. 83
Prevederi
speciale privind înregistrarea fiscală a persoanelor fizice nerezidente
(1) Odată cu solicitarea înregistrării
unei societăţi la registrul comerţului, potrivit legii, sau, după
caz, la cesiunea părţilor sociale ori a acţiunilor,
respectiv la numirea de noi reprezentanţi legali sau
la cooptarea de noi asociaţi ori acţionari, cu
prilejul efectuării majorării de capital social, oficiile
registrului comerţului de pe lângă tribunale
transmit direct sau prin intermediul Oficiului
Naţional
al Registrului Comerţului, pe cale electronică, Ministerului Finanţelor Publice, solicitarea de
atribuire a numărului de identificare fiscală
pentru persoanele fizice
nerezidente care, potrivit
actului constitutiv, au calitatea de fondator, asociat, acţionar
ori administrator în cadrul societăţii
respective.
(2) Pe baza datelor transmise potrivit
prevederilor alin. (1), Ministerul Finanţelor Publice atribuie
numărul de identificare fiscală, înregistrează
fiscal persoanele fizice nerezidente prevăzute la alin.
(1) şi emite certificatul de înregistrare fiscală, cu excepţia cazului
în care aceste persoane sunt
înregistrate fiscal. Prevederile art. 87 sunt aplicabile în mod corespunzător. Certificatul de
înregistrare fiscală se emite şi se transmite către oficiul registrului comerţului
de pe lângă tribunal
în aceeaşi
zi sau cel mai târziu a doua zi.
(3) Certificatul de înregistrare fiscală
se comunică de către oficiile registrului comerţului de pe
lângă tribunale societăţii
în care această persoană deţine una dintre calităţile
menţionate la alin.
(1), împreună cu
documentele prevăzute la art. 8 din Legea nr. 359/2004 privind
simplificarea
formalităţilor la înregistrarea în registrul
comerţului a persoanelor fizice,
asociaţiilor familiale şi
persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum
şi la autorizarea funcţionării
persoanelor juridice, cu modificările şi completările ulterioare.
ART. 84
Identificarea
contribuabilului/plătitorului în relaţia cu organul fiscal local
În scopul
administrării impozitelor şi taxelor locale, contribuabilul/plătitorul se identifică în
relaţia cu organul fiscal local, astfel:
a) persoanele
fizice, prin codul numeric personal atribuit potrivit legii speciale;
b)
persoanele fizice care nu deţin
cod numeric personal, prin numărul
de identificare fiscală
atribuit de organul fiscal potrivit art. 82;
c) persoanele
juridice, prin codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal
potrivit art. 82.
ART. 85
Declararea filialelor şi sediilor
secundare
(1)
Contribuabilul/Plătitorul are obligaţia de a declara organului fiscal
central, în termen de 30 de
zile, înfiinţarea de sedii secundare.
(2) Contribuabilul/Plătitorul cu
domiciliul fiscal în România are obligaţia de a declara, în termen
de 30 de zile,
înfiinţarea de filiale şi
sedii secundare în străinătate.
(3) În sensul prezentului articol, prin
sediu secundar se înţelege un loc prin care se desfăşoară
integral sau parţial activitatea contribuabilului/plătitorului, cum ar fi: birou, magazin,
atelier,
depozit şi
altele asemenea.
(4) Prin sediu secundar se înţelege şi un şantier de construcţii, un proiect de construcţie,
ansamblu sau montaj ori activităţi de supervizare legate
de acestea, numai dacă
şantierul,
proiectul sau activităţile durează
mai mult de 6 luni. Sunt sedii secundare
sediile permanente
definite potrivit Codului fiscal.
(5) Contribuabilul/Plătitorul care înregistrează sediile secundare ca plătitoare de salarii şi de
venituri asimilate salariilor potrivit Legii nr. 273/2006 privind
finanţele publice locale,
cu
modificările şi
completările ulterioare, nu are obligaţia declarării acestor
sedii potrivit prezentului
articol. Dispoziţiile art. 32 alin. (7) din Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările
ulterioare, rămân aplicabile.
(6) Declaraţia este însoţită de
o copie de pe certificatul de înregistrare fiscală
a
contribuabilului/plătitorului de care aparţine sediul secundar sau filiala, precum
şi de copii ale
documentelor doveditoare ale informaţiilor înscrise
în aceasta.
ART. 86
Forma
şi conţinutul declaraţiei de înregistrare fiscală
(1) Declaraţia de înregistrare fiscală
se întocmeşte
prin completarea unui formular pus la
dispoziţie gratuit de organul fiscal
central şi este însoţită de acte doveditoare ale informaţiilor
cuprinse în aceasta.
(2) Declaraţia de înregistrare fiscală
cuprinde: datele de identificare a
contribuabilului/plătitorului, datele privind
vectorul fiscal, datele privind sediile secundare, datele
de identificare a împuternicitului, datele privind situaţia juridică a contribuabilului/plătitorului,
precum şi
alte informaţii necesare administrării creanţelor fiscale.
ART. 87
Certificatul de
înregistrare fiscală
(1)
Pe baza declaraţiei de înregistrare fiscală depuse potrivit art. 81
alin. (2) sau, după caz, a
cererii depuse potrivit art. 82 alin. (9), organul fiscal central eliberează certificatul
de înregistrare
fiscală, în termen
de 10 zile de la data depunerii
declaraţiei ori a cererii. În certificatul de
înregistrare fiscală se înscrie obligatoriu codul de
identificare fiscală.
(2) Eliberarea certificatelor de înregistrare fiscală
nu este supusă taxelor extrajudiciare de
timbru.
(3) În cazul pierderii, furtului sau
distrugerii certificatului de înregistrare fiscală, organul fiscal
eliberează un duplicat
al acestuia, în baza cererii
contribuabilului/plătitorului şi
a dovezii de
publicare a pierderii, furtului ori distrugerii în
Monitorul Oficial al României, Partea
a III-a.
(4) Dispoziţiile prezentului articol
sunt aplicabile, în mod corespunzător, şi
pentru certificatul de
înregistrare în scopuri de TVA.
ART. 88
Modificări ulterioare înregistrării
fiscale
(1) Modificările ulterioare ale datelor
din declaraţia de înregistrare fiscală
trebuie aduse la
cunoştinţă organului fiscal central, în termen de 15 zile de la data producerii acestora, prin
completarea şi
depunerea declaraţiei de menţiuni.
(2) În cazul modificărilor intervenite în datele declarate
iniţial şi înscrise în certificatul de
înregistrare fiscală, contribuabilul/plătitorul
depune, odată cu declaraţia de menţiuni, şi certificatul
de înregistrare fiscală, în vederea anulării
acestuia şi eliberării unui
nou certificat.
(3) Declaraţia de menţiuni este
însoţită de documente care atestă modificările intervenite.
(4) Prevederile prezentului articol se aplică
în mod corespunzător ori de câte ori
contribuabilul/plătitorul constată erori în
declaraţia de înregistrare fiscală.
ART. 89
Modificări ulterioare înregistrării
fiscale în cazul persoanelor fizice sau juridice ori altor entităţi
supuse înregistrării în registrul comerţului
(1) Modificările intervenite în
datele declarate iniţial de persoanele fizice, juridice sau de alte
entităţi care se înregistrează potrivit
legii speciale la registrul comerţului se fac potrivit dispoziţiilor
legii speciale.
(2) În cazul persoanelor sau entităţilor
prevăzute la alin. (1), modificările intervenite în datele
declarate iniţial în vectorul fiscal se declară
la organul fiscal central.
ART. 90
Radierea
înregistrării fiscale
(1) Radierea
înregistrării fiscale reprezintă activitatea de retragere
a codului de identificare
fiscală şi
a certificatului de înregistrare fiscală.
(2) La încetarea calităţii de
subiect de drept fiscal, persoanele sau entităţile înregistrate
fiscal
prin declaraţie de înregistrare fiscală potrivit
art. 81 şi 82 trebuie să solicite radierea
înregistrării
fiscale, prin depunerea unei declaraţii de radiere.
Declaraţia se depune în termen de 30
de zile de
la încetarea calităţii de subiect de drept fiscal
şi trebuie însoţită de
certificatul de înregistrare
fiscală în vederea anulării acestuia. Radierea
înregistrării fiscale se poate efectua şi
din oficiu, de
către organul fiscal, ori de câte ori acesta constată
îndeplinirea condiţiilor de radiere a înregistrării
şi nu s-a depus declaraţie de radiere.
(3) Radierea înregistrării fiscale se
efectuează din oficiu, de către organul fiscal central, în cazul
decesului persoanei fizice sau, după caz, încetării
existenţei persoanei juridice potrivit legii.
(4) Codul de identificare fiscală
retras ca urmare a radierii înregistrării fiscale poate fi utilizat
ulterior radierii
numai pentru îndeplinirea, de către succesorii persoanelor/entităţilor care şi-au
încetat existenţa, a obligaţiilor fiscale aferente perioadelor în care persoana/entitatea a avut
calitatea de subiect de drept fiscal.
ART. 91
Registrul
contribuabililor/plătitorilor
(1) Organul fiscal central organizează
evidenţa contribuabililor/plătitorilor în cadrul registrului
contribuabililor/plătitorilor, care conţine:
a) datele de
identificare a contribuabilului/plătitorului;
b) date privind
vectorul fiscal;
c) alte informaţii
necesare administrării creanţelor fiscale.
(2) Datele
prevăzute la alin. (1) se completează pe
baza informaţiilor comunicate de
contribuabil/plătitor, de oficiul registrului comerţului,
de serviciul de evidenţă a populaţiei, de la
alte autorităţi şi instituţii, precum şi
a constatărilor proprii ale organului fiscal central.
(3) Datele din registrul contribuabililor/plătitorilor
pot fi modificate din oficiu ori de câte ori se
constată că acestea nu corespund stării de fapt reale.
Modificările se comunică
contribuabilului/plătitorului.
(4)
Tipurile de obligaţii fiscale pentru care, potrivit legii,
contribuabilul/plătitorul are obligaţia
declarării lor şi
care formează vectorul fiscal sunt stabilite prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
ART. 92
Registrul
contribuabililor/plătitorilor inactivi/reactivaţi
(1)
Contribuabilul/Plătitorul persoană juridică sau orice entitate fără
personalitate juridică este
declarat inactiv şi
îi sunt aplicabile prevederile din Codul fiscal privind efectele inactivităţii
dacă se
află în una dintre următoarele situaţii:
a) nu îşi îndeplineşte, pe parcursul
unui semestru calendaristic, nicio obligaţie declarativă
prevăzută de lege;
b) se sustrage controalelor efectuate de organul
fiscal central prin declararea unor date de
identificare a domiciliului fiscal care nu permit
organului fiscal identificarea acestuia;
c) organul
fiscal central constatată că nu funcţionează la domiciliul
fiscal declarat;
d) inactivitatea
temporară înscrisă la registrul comerţului;
e) durata de
funcţionare a societăţii este expirată;
f) societatea nu
mai are organe statutare;
g) durata deţinerii
spaţiului cu destinaţia de sediu social este expirată.
(2)
În cazul prevăzut la alin.
(1) lit. a), declararea în inactivitate
nu se poate face înainte
de
împlinirea termenului de 15 zile prevăzut la art. 107
alin. (1).
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1)
lit. f) şi g), declararea în
inactivitate se va face după împlinirea
termenului de 30
de zile de la comunicarea către contribuabil/plătitor a unei notificări
referitoare
la situaţiile respective.
(4) Declararea ca inactiv a contribuabilului/plătitorului, precum
şi reactivarea acestuia se
efectuează de către organul fiscal central, prin
decizie, emisă conform competenţelor şi procedurii
stabilite prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., care se comunică
contribuabilului/plătitorului.
(5) Contribuabilul/Plătitorul declarat
inactiv se reactivează dacă sunt îndeplinite, cumulativ,
următoarele condiţii:
a) îşi îndeplineşte toate obligaţiile declarative prevăzute de
lege;
b) nu
înregistrează obligaţii fiscale restante;
c) organul
fiscal central constată că funcţionează la domiciliul
fiscal declarat.
(6) În cazul contribuabilului/plătitorului
prevăzut la alin. (1) lit. d) - g), în vederea reactivării, pe
lângă condiţiile prevăzute la alin. (5),
trebuie să nu se mai afle în situaţia pentru care a fost declarat
inactiv, conform menţiunilor înscrise în registrele
în care a fost înregistrat.
(7) Condiţia
prevăzută la alin. (5) lit. a) se consideră îndeplinită şi în cazul în care obligaţiile
fiscale
au fost stabilite, prin
decizie, de către organul fiscal central.
(8) Prin excepţie de la prevederile alin. (5), contribuabilul/plătitorul pentru
care s-a deschis
procedura insolvenţei în formă simplificată,
contribuabilul/plătitorul care a intrat în faliment sau
contribuabilul/plătitorul pentru care s-a pronunţat
ori a fost adoptată o hotărâre
de dizolvare se
reactivează de organul fiscal central, la cererea
acestora, după îndeplinirea obligaţiilor declarative.
(9) Ori de câte ori se constată
că un contribuabil/plătitor a fost
declarat inactiv din eroare,
organul fiscal central
emitent anulează decizia de declarare a contribuabilului/plătitorului ca
inactiv, cu efect pentru viitor şi pentru trecut.
(10) A.N.A.F. organizează evidenţa contribuabililor/plătitorilor declaraţi inactivi/reactivaţi în
cadrul Registrului contribuabililor/plătitorilor
inactivi/reactivaţi, care conţine:
a) datele de
identificare a contribuabilului/plătitorului;
b) data declarării
ca inactiv a contribuabilului/plătitorului;
c) data reactivării;
d) denumirea
organului fiscal central care a emis decizia de declarare în
inactivitate/reactivare;
e) alte menţiuni.
(11)
Registrul contribuabililor/plătitorilor inactivi/reactivaţi este
public şi se afişează pe site-ul
A.N.A.F.
(12) Înscrierea în registrul prevăzut la
alin. (11) se face de către organul fiscal central emitent,
după comunicarea deciziei de declarare în
inactivitate/reactivare, în termen de cel mult 5 zile de la
data comunicării.
(13) Decizia de declarare
în inactivitate/reactivare produce
efecte faţă de terţi din ziua
următoare datei înscrierii în registrul prevăzut
la alin. (10).
(14) Procedura de aplicare a prezentului
articol se aprobă prin ordin al preşedintelui
A.N.A.F.
TITLUL V
Stabilirea creanţelor
fiscale
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
ART. 93
Sfera şi
actele de stabilire a creanţelor fiscale
(1)
Stabilirea creanţelor fiscale reprezintă activitatea de determinare a
materiei impozabile, de
calculare a bazei de
impozitare şi a creanţelor
fiscale.
(2) Creanţele fiscale se stabilesc
astfel:
a) prin declaraţie
de impunere, în condiţiile art. 95 alin. (4) şi art. 102 alin. (2);
b) prin decizie
de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.
(3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazurile în care creanţele fiscale sunt scutite
la plată
conform reglementărilor legale, precum şi în cazul unei rambursări de
taxă pe valoarea adăugată.
ART. 94
Stabilirea creanţelor
fiscale sub rezerva verificării ulterioare
(1) Cuantumul
creanţelor fiscale se stabileşte
sub rezerva verificării ulterioare, cu excepţia
cazului în care stabilirea a avut loc ca urmare a unei
inspecţii fiscale sau a unei verificări a situaţiei
fiscale personale.
(2) Decizia de impunere sub rezerva verificării
ulterioare poate fi desfiinţată sau modificată, din
iniţiativa organului fiscal
ori la solicitarea contribuabilului/plătitorului, pe baza constatărilor
organului fiscal competent.
(3) Rezerva verificării ulterioare se anulează
numai la împlinirea
termenului de prescripţie a
dreptului de a stabili
creanţe fiscale sau ca urmare
a inspecţiei fiscale ori a verificării situaţiei
fiscale personale
(4) În situaţia în care
contribuabilul/plătitorul corectează declaraţiile de impunere în
condiţiile
art. 105 alin. (6),
se redeschide rezerva verificării
ulterioare astfel:
a) pentru
elementele bazei de impozitare ce fac obiectul
corecţiei, în cazul în care rezerva
verificării ulterioare s-a anulat ca urmare a inspecţiei fiscale ori a verificării situaţiei fiscale
personale;
b) pentru toate
elementele bazei de impozitare, în cazul în care rezerva verificării
ulterioare s-a
anulat ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie
a dreptului de a stabili obligaţii fiscale.
CAPITOLUL II
Dispoziţii privind decizia de impunere
ART. 95
Decizia de impunere
(1) Decizia de
impunere se emite de organul fiscal competent.
(2) Organul
fiscal emite decizie de impunere ori de câte ori acesta stabileşte sau modifică baza
de impozitare ca urmare a unei verificări
documentare, a unei inspecţii fiscale ori a unei verificări a
situaţiei fiscale
personale, efectuate în condiţiile legii.
(3) Decizia de impunere se emite, dacă
este necesar, şi în cazul în care nu s-a emis decizie
referitoare la baza de impozitare potrivit art. 99.
(4) Declaraţia de impunere întocmită
potrivit art. 102 alin. (2) este asimilată cu o decizie de
impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, şi produce efectele juridice ale înştiinţării de plată
de la data depunerii acesteia.
(5) În situaţia în care legea nu prevede
obligaţia de calculare
a impozitului, declaraţia de
impunere este asimilată unei decizii referitoare la
baza de impozitare.
(6) Decizia
de impunere şi decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii constituie şi
înştiinţări
de plată, de la data comunicării acestora, în condiţiile în care
se stabilesc sume de plată.
ART. 96
Renunţarea
la stabilirea creanţei fiscale
(1) Organul fiscal renunţă la
stabilirea creanţei fiscale şi
nu emite decizie de impunere ori de câte
ori constată încetarea persoanei juridice sau decesul
persoanei fizice şi nu există
succesori.
(2) Organul
fiscal central renunţă la stabilirea creanţei fiscale şi nu emite decizie de impunere în
situaţia în care creanţa fiscală principală
este mai mică de 20 de lei. În
situaţia în care decizia are ca
obiect mai multe tipuri de creanţe fiscale
principale, plafonul se aplică totalului acestor creanţe.
(3) În cazul creanţelor fiscale
administrate de organul
fiscal local, prin hotărâre, autorităţile
deliberative pot stabili plafonul creanţelor fiscale
la care pot renunţa, care nu poate depăşi limita
maximă prevăzută la alin. (2).
ART. 97
Forma şi conţinutul deciziei de impunere
Decizia de impunere trebuie
să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, şi
tipul
creanţei fiscale, baza de impozitare, precum şi cuantumul acesteia,
pentru fiecare perioadă
impozabilă.
ART. 98
Acte administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere
Sunt asimilate
deciziilor de impunere şi următoarele
acte administrative fiscale:
a) deciziile
privind soluţionarea cererilor de rambursare de taxă pe valoarea adăugată
şi deciziile
privind soluţionarea cererilor de restituiri de creanţe
fiscale;
b) deciziile
referitoare la bazele de impozitare;
c) deciziile
referitoare la obligaţiile fiscale accesorii;
d) deciziile
privind nemodificarea bazei de impozitare.
ART.
99
Deciziile referitoare la bazele de impozitare
(1) Bazele de
impozitare se stabilesc separat, prin decizie referitoare la bazele de
impozitare, în
următoarele situaţii:
a)
când venitul impozabil este realizat de mai multe persoane. Decizia cuprinde şi repartizarea
venitului impozabil pe fiecare persoană care a
participat la realizarea venitului;
b) când sursa
venitului impozabil se află pe raza altui organ fiscal decât cel competent
teritorial.
În acest caz, competenţa de a stabili baza de impozitare
o deţine organul fiscal pe raza căruia se
află sursa venitului.
(2) Dacă venitul impozabil este realizat
de mai multe persoane, atunci
acestea pot să-şi
numească un împuternicit comun în relaţia cu
organul fiscal.
ART. 100
Decizii privind stabilirea unor creanţe
bugetare
(1) Creanţele bugetare reprezentând prejudicii/plăţi nelegale
din fonduri publice
ce trebuie
recuperate potrivit legii se stabilesc prin decizie, de către
autorităţile competente, în măsura în
care legea specială nu prevede altfel.
(2) Decizia prevăzută la alin. (1)
este titlu de creanţă bugetară potrivit art. 1 pct. 38 şi
poate fi
contestată potrivit prezentului cod. Contestaţia se soluţionează de
către autoritatea emitentă.
Dispoziţiile titlului VIII sunt aplicabile în mod
corespunzător.
CAPITOLUL III
Dispoziţii privind declaraţia
fiscală
ART. 101
Obligaţia
depunerii declaraţiei fiscale
(1) Declaraţia
fiscală se depune de către persoanele obligate potrivit Codului
fiscal sau altor legi
speciale, la termenele stabilite de acestea.
(2) În cazul în care legea nu prevede
termenul de depunere a declaraţiei fiscale, acest termen se
stabileşte
astfel:
a) prin ordin al
ministrului finanţelor publice, în cazul declaraţiilor fiscale ce se
depun la organul
fiscal central;
b) prin ordin
comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului
finanţelor publice, în cazul declaraţiilor
fiscale ce se depun la organul fiscal local.
(3)
Obligaţia de a depune declaraţia
fiscală se menţine şi
în cazurile în care:
a) a fost
efectuată plata obligaţiei fiscale;
b) obligaţia
fiscală respectivă este scutită la plată, conform reglementărilor
legale;
c) pentru obligaţia
fiscală nu rezultă, în perioada de raportare, sume de plată, dar
există obligaţia
declarativă, conform legii;
d) veniturile
sunt obţinute în România de contribuabili nerezidenţi şi care potrivit convenţiilor de
evitare a dublei impuneri nu sunt impozabile în România.
(4) În caz de inactivitate temporară
sau în cazul obligaţiilor de declarare a unor venituri care,
potrivit legii, sunt scutite la plata impozitului pe venit, organul
fiscal central poate aproba, la
cererea contribuabilului/plătitorului, alte termene
sau condiţii de depunere a declaraţiilor fiscale,
în funcţie de necesităţile administrării
obligaţiilor fiscale. Asupra termenelor şi
condiţiilor decide
organul fiscal central potrivit competenţelor aprobate
prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(5)
Contribuabilul/Plătitorul care are sedii secundare înregistrate fiscal ca
plătitoare de salarii şi
venituri asimilate salariilor are obligaţia de a
declara, în numele sediilor secundare, impozitul pe
venitul din salarii datorat de acestea, potrivit legii.
(6) În cazul contribuabililor nerezidenţi
care desfăşoară
activităţi pe teritoriul României prin mai
multe sedii permanente, obligaţia de declarare prevăzută
la alin. (5) se îndeplineşte
prin sediul
permanent desemnat potrivit prevederilor din Codul fiscal.
ART. 102
Forma şi conţinutul declaraţiei
fiscale
(1)
Declaraţia fiscală se întocmeşte
prin completarea unui formular pus la dispoziţie gratuit de
organul fiscal.
(2) În declaraţia de impunere
contribuabilul/plătitorul trebuie să calculeze cuantumul obligaţiei
fiscale, dacă acest lucru este prevăzut de lege.
(3) Contribuabilul/Plătitorul are obligaţia de a completa declaraţia fiscală înscriind corect,
complet şi cu bună-credinţă informaţiile prevăzute de formular, corespunzătoare situaţiei sale
fiscale. Declaraţia fiscală se semnează de
către contribuabil/plătitor sau, după caz, reprezentantul
legal ori împuternicitul acestuia.
(4) Obligaţia de semnare a declaraţiei fiscale se consideră
a fi îndeplinită şi în următoarele
situaţii:
a) în cazul
transmiterii declaraţiei fiscale prin sistemul electronic de plăţi;
b)
în cazul transmiterii declaraţiei fiscale prin sisteme electronice de
transmitere la distanţă în
condiţiile art. 103
alin. (1).
(5) Declaraţia
fiscală trebuie însoţită de documentaţia cerută de
prevederile legale.
(6) În cazul creanţelor fiscale
administrate de către
organul fiscal central, prin ordin al
preşedintelui A.N.A.F. se pot stabili
tipurile de creanţe fiscale pentru care organul fiscal
poate
transmite contribuabilului/plătitorului formularele
de declarare a creanţelor fiscale, instrucţiunile
de completare a acestora, alte informaţii utile,
precum şi plicurile preadresate. În acest caz,
contravaloarea corespondenţei se suportă de către
organul fiscal central.
ART. 103
Depunerea declaraţiei fiscale
(1) Declaraţia
fiscală se depune la registratura organului fiscal competent sau se
comunică prin
poştă,
cu confirmare de primire. Declaraţia fiscală poate fi transmisă
prin mijloace electronice sau
prin sisteme electronice de transmitere la distanţă. În cazul creanţelor fiscale administrate de
organul fiscal central, procedura privind transmiterea
declaraţiei fiscale prin mijloace electronice
sau prin sisteme
electronice de transmitere la distanţă se stabileşte
prin ordin al preşedintelui
A.N.A.F.
(2) Declaraţia fiscală poate fi
redactată de organul fiscal sub formă de proces-verbal, dacă din
motive independente de voinţa contribuabilului/plătitorului acesta
este în imposibilitatea de a
scrie.
(3) Data depunerii declaraţiei fiscale
este data înregistrării acesteia la organul fiscal sau data
depunerii la poştă, după caz.
În situaţia în care declaraţia fiscală se depune
prin mijloace
electronice de transmitere la distanţă, data
depunerii declaraţiei este data înregistrării acesteia pe
pagina de internet
a organului fiscal, astfel
cum rezultă din
mesajul electronic de confirmare
transmis ca urmare a primirii declaraţiei.
(4) Data depunerii declaraţiei fiscale
prin mijloace electronice de transmitere la distanţă este
data înregistrării acesteia pe portal, astfel cum
rezultă din mesajul electronic transmis de sistemul
de tranzacţionare a informaţiilor, cu condiţia validării conţinutului declaraţiei. În cazul în care
declaraţia nu este validată, data depunerii declaraţiei este data validării astfel cum rezultă
din
mesajul electronic.
(5) Prin excepţie
de la prevederile alin. (4), în situaţia
în care declaraţia fiscală a fost depusă până
la termenul legal, iar din mesajul electronic transmis de
sistemul de tranzacţionare a informaţiilor
rezultă că aceasta nu a fost validată ca
urmare a detectării unor erori în completarea declaraţiei,
data depunerii declaraţiei este data din mesajul transmis
iniţial în cazul în care
contribuabilul/plătitorul depune o declaraţie
validă până în ultima zi a lunii în care se împlineşte
termenul legal de depunere.
ART. 104
Certificarea
declaraţiei fiscale depuse la organul fiscal central
(1) Contribuabilul/Plătitorul poate opta pentru
certificarea declaraţiei fiscale,
inclusiv a
declaraţiei fiscale
rectificative, anterior depunerii
acestora la organul fiscal
central, de către un
consultant fiscal care a
dobândit această calitate potrivit reglementărilor legale
cu privire la
organizarea şi
exercitarea activităţii de consultanţă fiscală şi care este înscris ca membru activ
în
Registrul consultanţilor
fiscali şi al societăţilor
de consultanţă fiscală.
(2) Certificarea declaraţiei fiscale se
realizează cu/fără rezerve, potrivit normelor de certificare
aprobate, în condiţiile legii, de Camera
Consultanţilor Fiscali, cu avizul Ministerului Finanţelor
Publice. Documentele care se încheie ca urmare a certificării trebuie să cuprindă obligatoriu
explicaţii cu privire la cuantumul şi natura creanţei fiscale
declarate, precum şi, după
caz, cauzele
care au generat rectificarea, iar în cazul unei certificări
cu rezerve, motivaţia acesteia.
(3)
Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se aprobă
procedura de depunere
la organul fiscal
a
documentului de certificare întocmit de consultantul
fiscal potrivit normelor prevăzute la alin. (2),
precum şi
procedura privind schimbul de informaţii
între A.N.A.F. şi Camera
Consultanţilor Fiscali.
(4) Certificarea declaraţiei fiscale de
către un consultant fiscal care nu este înscris ca membru
activ în Registrul
consultanţilor fiscali şi al societăţilor de consultanţă fiscală sau de către o
persoană care nu are calitatea de consultant fiscal
are ca efect lipsa certificării.
(5) Organul fiscal
central notifică contribuabilul/plătitorul în cazul în care constată
că a fost
depusă o declaraţie fiscală certificată
de un consultant fiscal care nu este înscris ca membru activ în
Registrul consultanţilor fiscali şi al societăţilor de
consultanţă fiscală sau de către o persoană care
nu are calitatea
de consultant fiscal, potrivit legii.
În cazul în care certificarea nu se
depune în
termen de 30 de
zile de la notificare, sunt aplicabile prevederile alin. (4).
(6) Certificarea declaraţiei fiscale de
către un consultant fiscal reprezintă un criteriu de evaluare
în analiza de risc efectuată de organul fiscal
central în scopul selectării contribuabililor/plătitorilor
pentru inspecţia fiscală.
ART. 105
Corectarea
declaraţiei fiscale
(1) Declaraţia de impunere poate fi corectată
de către contribuabil/plătitor, pe perioada
termenului de prescripţie a dreptului de a stabili
creanţe fiscale.
(2) Declaraţia informativă poate
fi corectată de către contribuabil/plătitor indiferent de
perioada
la care se referă.
(3) Declaraţiile prevăzute la alin. (1) şi
(2) pot fi corectate
prin depunerea unei declaraţii
rectificative.
(4) În cazul taxei pe valoarea adăugată,
corectarea erorilor din deconturile de taxă se realizează
potrivit prevederilor Codului fiscal. Erorile materiale
din decontul de taxă pe valoarea adăugată se
corectează potrivit procedurii aprobate prin ordin al
preşedintelui A.N.A.F.
(5)
Declaraţia de impunere nu poate fi depusă şi nu poate fi corectată după anularea rezervei
verificării ulterioare.
(6) Prin excepţie de la prevederile
alin. (5), declaraţia de impunere poate fi depusă sau corectată
după anularea rezervei verificării ulterioare în
următoarele situaţii:
a) în situaţia
în care corecţia se datorează îndeplinirii sau neîndeplinirii unei
condiţii prevăzute de
lege care impune corectarea
bazei de impozitare şi/sau a
creanţei fiscale aferente;
b) în
situaţia în care prin hotărâri judecătoreşti definitive s-au stabilit în sarcina plătitorului
obligaţii de plată reprezentând venituri sau
diferenţe de venituri către beneficiarii acestora care
generează obligaţii fiscale aferente unor perioade
pentru care s-a anulat rezerva verificării
ulterioare.
(7) În situaţiile
prevăzute la alin. (6),
contribuabilul/plătitorul trebuie să menţioneze în declaraţia
de impunere depusă
sau rectificată temeiul legal pentru depunerea
ori corectarea bazei de
impozitare şi/sau
a creanţei fiscale aferente.
(8) În situaţia
în care în timpul inspecţiei fiscale contribuabilul/plătitorul depune
sau corectează
declaraţia de impunere aferentă perioadelor şi creanţelor fiscale ce fac
obiectul inspecţiei fiscale,
aceasta nu va fi luată în considerare de organul
fiscal.
CAPITOLUL IV
Stabilirea bazei
de impozitare prin estimare
ART. 106
Dreptul organului fiscal de a stabili baza
de impozitare prin estimare
(1) Organul fiscal
stabileşte baza de impozitare şi creanţa fiscală aferentă, prin estimarea
rezonabilă a bazei de impozitare, folosind orice probă
şi mijloc de probă prevăzute
de lege, ori de
câte ori acesta nu poate determina situaţia fiscală
corectă.
(2) Stabilirea prin estimare a bazei de
impozitare se efectuează în situaţii cum ar fi:
a) în situaţia
prevăzută la art. 107 alin. (1) - (4);
b)
în situaţia în care organul
fiscal nu poate determina situaţia
fiscală corectă şi
constată că
evidenţele contabile sau fiscale ori declaraţiile
fiscale sau documentele şi
informaţiile prezentate în
cursul controlului fiscal sunt incorecte, incomplete,
precum şi în situaţia în
care acestea nu există
ori nu sunt puse la dispoziţia organelor fiscale.
(3) În situaţiile în care, potrivit
legii, organul fiscal este îndreptăţit să stabilească prin
estimare
bazele de impozitare, acesta identifică acele
elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt
fiscale. Organul fiscal are obligaţia menţionării în actul de impunere a motivelor de fapt şi a
temeiului de drept care au determinat folosirea estimării,
precum şi a criteriilor de
estimare.
(4)
În cazul creanţelor fiscale
administrate de organul fiscal central
şi în scopul stabilirii prin
estimare a bazei de impozitare, organul
fiscal poate folosi
metode de stabilire
prin estimare a
bazelor de impozitare, aprobate prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(5) Cuantumul
creanţelor fiscale rezultate
din aplicarea prevederilor prezentului articol sunt
stabilite sub rezerva verificării ulterioare, cu
excepţia celor stabilite în cadrul unei inspecţii fiscale.
ART.
107
Stabilirea din
oficiu a creanţelor fiscale ca urmare
a nedepunerii declaraţiei de impunere
(1) Nedepunerea declaraţiei de impunere dă
dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea
din oficiu a creanţelor fiscale prin decizie de
impunere. Stabilirea din oficiu nu se poate face înainte
de împlinirea unui termen de 15 zile de la înştiinţarea contribuabilului/plătitorului privind
depăşirea termenului legal de depunere
a declaraţiei de impunere.
Aceste prevederi nu sunt
aplicabile după începerea inspecţiei fiscale
pentru obligaţiile fiscale nedeclarate.
(2) În înştiinţarea prevăzută la alin. (1) organul fiscal
informează contribuabilul/plătitorul cu
privire la consecinţele nedepunerii declaraţiei
de impunere.
(3) Stabilirea din oficiu a creanţei
fiscale se face prin estimarea bazei de impozitare, potrivit art.
106. Organul fiscal procedează la estimarea
creanţei fiscale ori de câte ori informaţiile deţinute de
organul fiscal nu permit estimarea bazei de impozitare.
(4) Pentru
creanţele fiscale administrate de organul fiscal
central, înştiinţarea pentru
nedepunerea declaraţiilor şi stabilirea din oficiu a creanţelor fiscale nu se face în cazul
contribuabilului/plătitorului inactiv, atât timp cât
se găseşte în această
situaţie.
(5)
Contribuabilul/Plătitorul poate depune declaraţia de impunere pentru
creanţele fiscale ce au
format obiectul deciziei de impunere emisă potrivit
alin. (1), în termen de 60 de zile de
la data
comunicării deciziei, sub sancţiunea decăderii, chiar dacă
acest termen se împlineşte după
împlinirea termenului de prescripţie a dreptului
organului fiscal de a stabili creanţe fiscale. Decizia
de impunere se anulează de organul fiscal la data
depunerii declaraţiei de impunere.
(6) În cazul în care se depune declaraţia de impunere potrivit
alin. (4), după împlinirea
termenului de prescripţie prevăzut la art. 110,
de la data depunerii declaraţiei începe să curgă un
nou termen de prescripţie.
CAPITOLUL V
Despre evidenţele fiscale şi
contabile
ART. 108
Obligaţia
de a conduce evidenţa fiscală
(1) În vederea stabilirii stării de fapt fiscale şi a obligaţiilor fiscale datorate,
contribuabilul/plătitorul are obligaţia să
conducă evidenţe fiscale,
potrivit actelor normative
în
vigoare.
(2) În vederea documentării respectării
principiului valorii de piaţă contribuabilul/plătitorul care
desfăşoară tranzacţii cu persoane afiliate
are obligaţia să
întocmească dosarul preţurilor de
transfer. La
solicitarea organului fiscal central competent contribuabilul/plătitorul
are obligaţia de a
prezenta dosarul preţurilor de transfer. Cuantumul tranzacţiilor pentru care
contribuabilul/plătitorul
are obligaţia întocmirii dosarului preţurilor de transfer, termenele
pentru
întocmirea acestuia, conţinutul dosarului preţurilor de transfer, precum
şi condiţiile în care se
solicită acesta se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(3) Sunt evidenţe fiscale registrele, situaţiile, precum şi orice alte înscrisuri care, potrivit
legislaţiei fiscale, trebuie întocmite în mod
obligatoriu în scopul stabilirii stării de fapt fiscale şi a
creanţelor fiscale, cum ar fi: jurnalul pentru
vânzări, jurnalul pentru
cumpărări, registrul de
evidenţă fiscală.
ART. 109
Reguli pentru
conducerea evidenţelor contabile şi fiscale
(1) Evidenţele contabile şi fiscale se păstrează, după
caz, la domiciliul fiscal al
contribuabilului/plătitorului, la sediul social ori
la sediile secundare ale acestuia, inclusiv pe suport
electronic, sau pot fi încredinţate spre păstrare
unei societăţi autorizate, potrivit legii, să presteze
servicii de arhivare.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin.
(1), evidenţele contabile şi
fiscale ale exerciţiului financiar
în curs se păstrează, după caz, la
domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului, la sediul social ori
la sediile
secundare ale acestuia sau, în
perioada 1 - 25 a
lunii următoare perioadei fiscale
de
raportare, la sediul
persoanei fizice ori juridice autorizate pentru prelucrarea lor în vederea
întocmirii declaraţiilor fiscale.
(3) Dispoziţiile legale privind păstrarea,
arhivarea şi limba folosită pentru evidenţele contabile
sunt aplicabile şi
pentru evidenţele fiscale.
(4) În cazul în care evidenţele
contabile şi fiscale sunt ţinute
cu ajutorul sistemelor electronice de
gestiune, pe lângă
datele arhivate în format
electronic contribuabilul/plătitorul este obligat să
păstreze şi
să prezinte aplicaţiile informatice cu ajutorul cărora le-a
generat.
(5) Contribuabilul/Plătitorul este obligat să
evidenţieze veniturile realizate
şi cheltuielile
efectuate din activităţile desfăşurate, prin întocmirea registrelor
sau a oricăror altor documente
prevăzute de lege.
(6) Contribuabilul/Plătitorul este
obligat să utilizeze pentru activitatea desfăşurată documente
primare şi
de evidenţă contabilă stabilite prin lege şi să completeze integral
rubricile formularelor,
corespunzător operaţiunilor înregistrate.
(7) Organul fiscal poate lua în considerare
orice evidenţe relevante pentru impozitare ţinute de
contribuabil/plătitor.
CAPITOLUL VI
Prescripţia
dreptului de a stabili creanţe fiscale
ART.
110
Obiectul, termenul şi momentul de la care
începe să curgă termenul de
prescripţie a dreptului
de stabilire a creanţelor fiscale
(1) Dreptul
organului fiscal de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 5
ani, cu excepţia
cazului în care legea dispune altfel.
(2) Termenul
de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă
de la data de 1 iulie a
anului următor celui pentru care se datorează
obligaţia fiscală, dacă legea nu dispune altfel.
(3) Dreptul de a stabili creanţe
fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea
rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
(4) Termenul
prevăzut la alin. (3) curge de la data săvârşirii
faptei ce constituie infracţiune
sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească
definitivă.
ART. 111
Întreruperea şi
suspendarea termenului de prescripţie
a dreptului de a stabili creanţe fiscale
(1) Termenele de prescripţie prevăzute
la art. 110 se întrerup:
a)
în cazurile şi în condiţiile
stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a
dreptului la acţiune;
b) la data depunerii
de către contribuabil/plătitor a declaraţiei de impunere după expirarea
termenului legal de depunere a acesteia;
c) la data la
care contribuabilul/plătitorul corectează declaraţia de impunere
sau efectuează un
alt act voluntar de recunoaştere a creanţei fiscale datorate.
(2) Termenele
de prescripţie prevăzute la art. 110 se suspendă:
a)
în cazurile şi în condiţiile
stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a
dreptului la acţiune;
b) pe perioada
cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale/verificării
situaţiei fiscale personale
şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării
inspecţiei fiscale/verificării situaţiei
fiscale personale, în condiţiile respectării
duratei legale de efectuare a acestora;
c) pe timpul cât
contribuabilul/plătitorul se sustrage de la efectuarea inspecţiei
fiscale/verificării
situaţiei fiscale personale;
d) pe perioada
cuprinsă între data declarării unui contribuabil/plătitor
inactiv şi data reactivării
acestuia.
ART. 112
Efectul împlinirii termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe
fiscale
Dacă organul fiscal constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de stabilire
a
creanţei fiscale, procedează la încetarea
procedurii de emitere a titlului de creanţă fiscală.
TITLUL VI
Controlul fiscal
CAPITOLUL I
Inspecţia
fiscală
ART. 113
Obiectul inspecţiei
fiscale
(1)
Inspecţia fiscală reprezintă activitatea ce are ca obiect
verificarea legalităţii şi
conformităţii
declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii
îndeplinirii obligaţiilor în legătură cu
stabilirea
obligaţiilor fiscale de către contribuabil/plătitor, respectării prevederilor legislaţiei fiscale
şi
contabile, verificarea sau stabilirea, după
caz, a bazelor de impozitare şi a situaţiilor de fapt
aferente, stabilirea diferenţelor de obligaţii
fiscale principale.
(2) În scopul efectuării inspecţiei
fiscale, organul de inspecţie fiscală procedează la:
a) examinarea
documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului/plătitorului;
b) verificarea
concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din
evidenţa contabilă şi
fiscală a contribuabilului/plătitorului;
c) analiza
şi evaluarea informaţiilor fiscale,
în vederea confruntării declaraţiilor fiscale cu
informaţiile proprii sau din alte surse şi, după caz, a descoperirii de
elemente noi relevante pentru
aplicarea legislaţiei fiscale;
d)
verificarea, constatarea şi
investigarea fiscală a actelor şi
faptelor rezultând din activitatea
contribuabilului/plătitorului supus inspecţiei
sau altor persoane privind legalitatea şi
conformitatea
declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de legislaţia
fiscală şi
contabilă;
e) solicitarea
de informaţii de la terţi;
f) verificarea
locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri
impozabile ori unde se
află bunurile impozabile;
g)
solicitarea de explicaţii scrise
de la reprezentantul legal al contribuabilului/plătitorului sau
împuternicitul acestuia ori de la persoanele prevăzute
la art. 124 alin. (1), după caz,
ori de câte ori
acestea sunt necesare în timpul inspecţiei fiscale,
pentru clarificarea şi
definitivarea constatărilor;
h) informarea reprezentantului legal al contribuabilului/plătitorului sau a împuternicitului
acestuia, după caz, cu privire la constatările
inspecţiei fiscale, precum şi
discutarea acestora;
i) stabilirea
corectă a bazei de impunere, a diferenţelor datorate în plus sau în
minus, după caz,
faţă de obligaţia
fiscală principală declarată de către contribuabil/plătitor
şi/sau stabilită, după
caz,
de organul fiscal;
j)
sancţionarea potrivit legii a faptelor reprezentând încălcări
ale legislaţiei fiscale şi
contabile
constatate şi
dispunerea de măsuri pentru prevenirea şi
combaterea abaterilor de la prevederile
legislaţiei fiscale şi
contabile;
k) dispunerea măsurilor
asigurătorii în condiţiile legii;
l) aplicarea de
sigilii asupra bunurilor, întocmind în acest sens proces-verbal.
(3) Nu
intră în atribuţiile inspecţiei fiscale efectuarea de constatări
tehnico-ştiinţifice sau orice
alte verificări solicitate de organele de urmărire penală
în vederea lămuririi unor fapte ori
împrejurări ale cauzelor aflate în lucru la aceste
instituţii.
ART. 114
Persoanele
supuse inspecţiei fiscale
Inspecţia fiscală
se exercită asupra oricăror persoane şi entităţi, indiferent de forma lor de
organizare, care au obligaţii de stabilire, reţinere
sau plată a obligaţiilor fiscale prevăzute de lege.
ART. 115
Formele şi întinderea inspecţiei
fiscale
(1) Formele de
inspecţie fiscală sunt:
a) inspecţia
fiscală generală, care reprezintă activitatea de verificare a
modului de îndeplinire a
tuturor obligaţiilor fiscale şi a altor obligaţii prevăzute de legislaţia
fiscală şi contabilă
ce revin unui
contribuabil/plătitor, pentru o perioadă de timp
determinată;
b)
inspecţia fiscală parţială, care reprezintă
activitatea de verificare a modului de îndeplinire a
uneia sau mai multor obligaţii fiscale, precum şi a altor obligaţii prevăzute
de legislaţia fiscală şi
contabilă, ce revin unui contribuabil/plătitor
pentru o perioadă de timp determinată.
(2) Organul de inspecţie fiscală decide asupra
efectuării unei inspecţii fiscale generale sau
parţiale, pe baza analizei de risc.
(3) Inspecţia fiscală se poate
extinde asupra tuturor raporturilor relevante pentru impozitare,
dacă acestea prezintă interes pentru aplicarea
legislaţiei fiscale/contabile.
ART. 116
Metode de control
(1) Pentru
efectuarea inspecţiei fiscale se pot folosi următoarele metode de
control:
a)
verificarea prin sondaj, care constă în activitatea de verificare selectivă
a documentelor şi
operaţiunilor semnificative, care stau la baza modului
de calcul, de evidenţiere şi de plată a
obligaţiilor fiscale;
b) verificarea exhaustivă, care constă în
activitatea de verificare a tuturor documentelor şi
operaţiunilor, care stau
la baza modului de calcul, de evidenţiere şi de plată a obligaţiilor fiscale;
c) controlul
electronic, care constă
în activitatea de verificare a contabilităţii şi a surselor
acesteia, prelucrate în mediu electronic, utilizând metode
de analiză, evaluare şi
testare asistate de
instrumente informatice specializate.
(2) Selectarea documentelor şi a operaţiunilor semnificative
se apreciază de inspector.
(3) În cazul efectuării inspecţiei
fiscale de către organul fiscal central, prin ordin al preşedintelui
A.N.A.F. se pot aproba metode şi proceduri de sondaj.
ART. 117
Perioada supusă
inspecţiei fiscale
(1)
Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie
a dreptului de a stabili
creanţe fiscale.
(2) Perioada supusă
inspecţiei fiscale începe
de la sfârşitul perioadei
controlate anterior, în
condiţiile alin. (1).
ART. 118
Reguli privind
inspecţia fiscală
(1) Activitatea
de inspecţie fiscală se organizează şi se desfăşoară
în baza unor programe anuale,
trimestriale şi
lunare. Condiţiile pentru întocmirea programelor se aprobă astfel:
a) prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în cazul inspecţiei fiscale
efectuate de organul
fiscal
central;
b) prin acte ale autorităţilor administraţiei publice locale emise în condiţiile legii, în cazul
inspecţiei fiscale efectuate de organul fiscal local.
(2) Inspecţia fiscală
se exercită pe
baza principiilor independenţei, unicităţii, autonomiei,
ierarhizării,
teritorialităţii şi
descentralizării.
(3) Inspecţia fiscală se efectuează
o singură dată pentru fiecare tip de creanţă fiscală şi pentru
fiecare perioadă supusă impozitării.
(4) La începerea
inspecţiei fiscale, organul
de inspecţie fiscală
trebuie să prezinte
contribuabilului/plătitorului legitimaţia de
inspecţie şi ordinul de
serviciu semnat de conducătorul
organului de inspecţie fiscală. Începerea inspecţiei
fiscale trebuie consemnată în registrul unic de
control ori de câte ori există obligaţia ţinerii
acestuia.
(5) Inspecţia
fiscală are în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi raporturile juridice care
sunt relevante pentru impozitare sau verificarea modului
de respectare a altor obligaţii prevăzute
de legislaţia fiscală şi contabilă.
(6) Inspecţia fiscală se efectuează
în aşa fel încât să
afecteze cât mai puţin activitatea curentă a
contribuabilului/plătitorului şi să utilizeze eficient
timpul stabilit pentru
efectuarea inspecţiei
fiscale.
(7) La
finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul/plătitorul este
obligat să dea o declaraţie scrisă,
pe propria răspundere, din care să
rezulte că au
fost puse la dispoziţie toate documentele şi
informaţiile solicitate pentru inspecţia fiscală. În declaraţie se menţionează şi faptul că au fost
restituite toate documentele solicitate şi puse la dispoziţie de contribuabil/plătitor.
(8)
Contribuabilul/Plătitorul are obligaţia să îndeplinească măsurile
prevăzute în actul întocmit
cu ocazia inspecţiei fiscale, în termenele şi condiţiile stabilite de
organul de inspecţie fiscală.
ART. 119
Competenţa de efectuare a inspecţiei
fiscale
Inspecţia
fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit şi neîngrădit de organul fiscal competent potrivit
cap. I şi
II ale titlului III. Organele fiscale
care sunt competente să efectueze inspecţia fiscală sunt
denumite în sensul prezentului capitol organe de inspecţie
fiscală.
ART. 120
Reguli speciale
privind competenţa de efectuare a inspecţiei fiscale de
către organul fiscal
central
(1)
În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central, prin
ordin al preşedintelui
A.N.A.F. se pot constitui, la nivelul aparatului
central, structuri care au competenţă în efectuarea
inspecţiei fiscale pe întreg teritoriul ţării.
(2) Competenţa de efectuare a inspecţiei
fiscale de către organul fiscal central se poate delega
altui organ fiscal central, în condiţiile stabilite
prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(3) În cazul delegării competenţei
potrivit alin. (2), organul de inspecţie
fiscală căruia i s-a delegat
competenţa înştiinţează
contribuabilul/plătitorul despre delegarea de competenţă.
ART. 121
Selectarea
contribuabililor/plătitorilor pentru inspecţie fiscală
(1) Selectarea
contribuabililor/plătitorilor ce urmează a fi supuşi inspecţiei fiscale este
efectuată
de către organul de inspecţie fiscală
competent, în funcţie de nivelul riscului. Nivelul riscului se
stabileşte
pe baza analizei de risc.
(2) Contribuabilul/Plătitorul nu poate
face obiecţii cu privire la procedura de selectare folosită.
(3) Prevederile alin. (1) se aplică în
mod corespunzător şi în
cazul solicitărilor primite de la alte
instituţii ale statului, precum şi în cazul în care în alte acte
normative este prevăzută efectuarea
unei acţiuni de inspecţie fiscală.
ART. 122
Avizul de inspecţie
fiscală
(1) Înaintea
desfăşurării inspecţiei
fiscale, organul de inspecţie fiscală are obligaţia să înştiinţeze,
în scris, contribuabilul/plătitorul în legătură cu
acţiunea care urmează
să se desfăşoare, prin
transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală.
(2) Avizul de inspecţie fiscală
se comunică contribuabilului/plătitorului, înainte
de începerea
inspecţiei fiscale, astfel:
a) cu 30 de zile pentru marii contribuabili;
b) cu 15 zile
pentru ceilalţi contribuabili/plătitori.
(3) Contribuabilul/Plătitorul poate
renunţa la beneficiul perioadei de comunicare a avizului de
inspecţie fiscală prevăzut la alin. (2).
(4) Avizul de inspecţie fiscală se
comunică la începerea inspecţiei fiscale în următoarele situaţii:
a) în cazul efectuării unei inspecţii fiscale
la un contribuabil/plătitor aflat în procedura de
insolvenţă;
b) în cazul în
care, ca urmare a unui control inopinat, se impune începerea imediată a
inspecţiei
fiscale;
c) pentru extinderea
inspecţiei fiscale la perioade sau creanţe fiscale, altele decât cele
cuprinse
în avizul de inspecţie fiscală iniţial;
d) în cazul
refacerii inspecţiei fiscale ca urmare a unei decizii de soluţionare
a contestaţiei;
e) în
cazul unor cereri ale contribuabilului/plătitorului pentru a căror
soluţionare, ca urmare a
analizei de risc, este necesară efectuarea inspecţiei
fiscale.
(5) În cazul prevăzut la alin. (2), după
primirea avizului de inspecţie fiscală,
contribuabilul/plătitorul poate solicita, o singură
dată, pentru motive justificate, amânarea datei de
începere a inspecţiei fiscale.
Amânarea se aprobă
sau se respinge prin decizie
emisă de
conducătorul activităţii de inspecţie fiscală
care se comunică contribuabilului. În cazul în care
cererea de amânare a fost admisă, în decizie se menţionează
şi data la care a fost
reprogramată
inspecţia fiscală.
(6) În cazul prevăzut la alin. (4), contribuabilul/plătitorul poate
solicita suspendarea inspecţiei
fiscale. Prevederile art. 127 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(7) Avizul de
inspecţie fiscală cuprinde:
a) temeiul
juridic al inspecţiei fiscale;
b) data de
începere a inspecţiei fiscale;
c) obligaţiile
fiscale, alte obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală şi contabilă, precum şi perioadele
ce urmează a fi supuse inspecţiei fiscale;
d) posibilitatea
de a solicita amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale.
ART. 123
Începerea inspecţiei fiscale
(1) În situaţia
în care data de începere a inspecţiei fiscale înscrisă în aviz este
ulterioară împlinirii
termenului prevăzut la art. 122 alin. (2), inspecţia
fiscală nu poate începe înainte de data înscrisă în
aviz.
(2) Data începerii inspecţiei fiscale
este data menţionată în registrul unic de control ori de câte
ori există obligaţia ţinerii acestuia. În
cazul contribuabilului/plătitorului care nu ţine sau nu prezintă
organului de inspecţie fiscală registrul unic de
control, această dată se înscrie într-un proces-verbal
de constatare. Procesul-verbal se semnează de
către organul de inspecţie fiscală
şi
contribuabil/plătitor şi se înregistrează la registratura contribuabilului/plătitorului
ori de câte ori
există o astfel de registratură.
(3) Dacă inspecţia fiscală nu
poate începe în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data
prevăzută în aviz, contribuabilul/plătitorul
este înştiinţat, în scris,
asupra noii date de începere a
inspecţiei fiscale.
ART. 124
Obligaţia
de colaborare a contribuabilului/plătitorului
(1) La începerea inspecţiei fiscale, contribuabilul/plătitorul trebuie
informat că poate numi
persoane care să dea informaţii. Dacă
informaţiile furnizate de contribuabil/plătitor sau de către
persoana numită de acesta sunt insuficiente, atunci
organul de inspecţie fiscală se poate adresa şi
altor persoane pentru obţinerea de informaţii
necesare realizării inspecţiei fiscale.
(2) Contribuabilul/Plătitorul are
obligaţia să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale.
Acesta este obligat să dea informaţii, să
prezinte la locul de desfăşurare
a inspecţiei fiscale toate
documentele, precum şi
orice alte date necesare clarificării situaţiilor de fapt relevante
din punct
de vedere fiscal.
(3) Pe toată durata exercitării inspecţiei fiscale contribuabilul/plătitorul are dreptul de a
beneficia de asistenţă de specialitate sau
juridică.
ART. 125
Locul şi timpul desfăşurării inspecţiei
fiscale
(1) Inspecţia
fiscală se desfăşoară,
de regulă, în spaţiile de lucru ale contribuabilului/plătitorului.
Contribuabilul/Plătitorul trebuie să pună
la dispoziţie un spaţiu adecvat,
precum şi logistica
necesară desfăşurării
inspecţiei fiscale.
(2) Dacă nu există sau nu poate fi
pus la dispoziţie un spaţiu de lucru adecvat pentru derularea
inspecţiei fiscale, atunci activitatea de inspecţie
se poate desfăşura la
sediul organului fiscal sau în
orice alt loc stabilit de comun acord cu contribuabilul/plătitorul.
(3) Indiferent de locul unde se desfăşoară inspecţia fiscală, organul de inspecţie fiscală are
dreptul să inspecteze locurile în care se desfăşoară
activitatea, sau unde se află
bunurile
impozabile, în prezenţa contribuabilului/plătitorului
ori a unei persoane desemnate de acesta.
(4) Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în timpul programului de lucru al
contribuabilului/plătitorului. Inspecţia fiscală
se poate desfăşura şi în afara programului de lucru al
contribuabilului/plătitorului, cu acordul scris al
acestuia şi cu aprobarea conducătorului
organului
de inspecţie fiscală.
ART. 126
Durata efectuării inspecţiei
fiscale
(1) Durata
efectuării inspecţiei fiscale este stabilită de organul de
inspecţie fiscală, în funcţie de
obiectivele inspecţiei, şi nu poate fi mai mare de:
a) 180 de zile
pentru contribuabilii mari, precum şi
pentru contribuabilii/plătitorii care au sedii
secundare, indiferent de mărime;
b) 90 de zile
pentru contribuabilii mijlocii;
c) 45 de zile pentru ceilalţi
contribuabili.
(2) În cazul în care inspecţia fiscală nu se finalizează într-o perioadă reprezentând dublul
perioadei prevăzute la alin. (1), inspecţia fiscală
încetează, fără a se
emite raport de inspecţie
fiscală şi decizie de impunere sau decizie de nemodificare a bazei
de impunere. În acest caz,
organul de inspecţie fiscală poate relua inspecţia,
cu aprobarea organului ierarhic
superior celui
care a aprobat inspecţia fiscală iniţială,
o singură dată pentru aceeaşi
perioadă şi aceleaşi obligaţii
fiscale, cu respectarea prevederilor art. 117 alin. (1).
(3) În cazul încetării inspecţiei
fiscale potrivit alin. (2),
prevederile art. 111 alin. (2) lit.
b) nu sunt
aplicabile.
ART. 127
Suspendarea
inspecţiei fiscale
(1) Conducătorul
inspecţiei fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecţii
fiscale în
oricare din următoarele situaţii şi numai dacă apariţia acestei situaţii împiedică
finalizarea
inspecţiei fiscale:
a) pentru
desfăşurarea unuia sau mai multor controale
încrucişate în legătură cu
actele şi
operaţiunile efectuate de contribuabilul/plătitorul
supus inspecţiei fiscale;
b)
pentru ducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de organul de inspecţie
fiscală, inclusiv în
situaţia în care acestea privesc elaborarea şi prezentarea dosarului preţurilor
de transfer;
c) pentru
emiterea unei decizii a Comisiei fiscale centrale;
d) pentru
efectuarea unei expertize, potrivit art. 63;
e)
pentru efectuarea de cercetări specifice în vederea identificării
unor persoane sau stabilirii
realităţii unor tranzacţii;
f) pentru
solicitarea de informaţii sau documente de la autorităţi,
instituţii ori terţi, inclusiv de la
autorităţi fiscale
din alte state, în legătură cu obiectul inspecţiei fiscale;
g) pentru
finalizarea unor acţiuni de control fiscal efectuate în condiţiile legii la acelaşi
contribuabil/plătitor care pot influenţa
rezultatele inspecţiei fiscale;
h) pentru efectuarea verificărilor la
ceilalţi membri ai grupului fiscal unic, definit potrivit Codului
fiscal;
i) atunci când,
în scopul valorificării informaţiilor rezultate din alte acţiuni
de inspecţie fiscală sau
obţinute de la alte autorităţi ori de la
terţi, se impune începerea de îndată a unei inspecţii fiscale la
un alt contribuabil/plătitor;
j) în alte
cazuri temeinic justificate.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1),
inspecţia fiscală este suspendată până la data la care
încetează
motivul suspendării, dar nu mai mult de 6 luni de la data suspendării.
(3) Conducătorul inspecţiei
fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecţii fiscale la
cererea justificată a contribuabilului/plătitorului.
În acest caz, suspendarea nu poate fi mai mare de
3 luni.
(4) Conducătorul inspecţiei
fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecţii fiscale în
situaţia în care soluţionarea contestaţiei formulate împotriva unui act administrativ fiscal emis
anterior sau a unei acţiuni în
contencios-administrativ, pentru acelaşi
contribuabil/plătitor, poate
influenţa rezultatele inspecţiei fiscale în curs.
În acest caz, inspecţia fiscală se reia după emiterea
deciziei de soluţionare a contestaţiei sau după
data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti.
(5) Ori de câte ori conducătorul inspecţiei fiscale decide suspendarea inspecţiei, se emite o
decizie de suspendare care se comunică
contribuabilului/plătitorului.
(6) Data reluării inspecţiei
fiscale se aduce la cunoştinţa
contribuabilului/plătitorului.
(7) Perioadele în care inspecţia fiscală este suspendată nu sunt incluse
în calculul duratei
acesteia.
ART. 128
Reverificarea
(1) Prin excepţie
de la prevederile art. 118 alin. (3),
conducătorul organului de inspecţie fiscală
poate decide reverificarea unor tipuri de obligaţii
fiscale pentru o anumită perioadă impozabilă, ca
urmare a apariţiei unor date suplimentare necunoscute organului de inspecţie fiscală
la data
efectuării inspecţiei fiscale, care influenţează
rezultatele acesteia.
(2) Prin date suplimentare se înţelege informaţii, documente sau alte înscrisuri obţinute ca
urmare a unor controale inopinate
desfăşurate la alţi contribuabili/plătitori ori comunicate
organului fiscal de către organele de urmărire
penală sau de alte autorităţi publice ori obţinute în
orice mod de organul de inspecţie fiscală, de natură să
modifice rezultatele inspecţiei fiscale
anterioare.
(3) La începerea acţiunii de
reverificare, organul de inspecţie fiscală este obligat să
comunice
contribuabilului/plătitorului
decizia de reverificare, care poate fi contestată în condiţiile
prezentului
cod. Decizia se comunică în condiţiile prevăzute
la art. 122 alin. (2) - (6).
În acest caz nu se emite şi
nu se comunică aviz de inspecţie fiscală.
(4) Decizia de reverificare conţine, pe lângă elementele prevăzute la art. 46 şi
elementele
prevăzute la art. 122
alin. (7) lit. b) - d).
ART. 129
Refacerea inspecţiei
fiscale
(1) În situaţia
în care, ca urmare a deciziei de soluţionare emise potrivit art. 279 se desfiinţează
total sau parţial actul administrativ-fiscal atacat,
emis în procedura de inspecţie fiscală, organul de
inspecţie fiscală reface inspecţia fiscală,
cu respectarea dispoziţiilor art. 276 alin. (3).
(2) Refacerea inspecţiei fiscale trebuie
să respecte strict
perioadele fiscale, precum
şi
considerentele deciziei de soluţionare a contestaţiei care au condus
la desfiinţare, astfel
cum
acestea sunt menţionate în decizie.
(3) Refacerea inspecţiei fiscale şi emiterea noului act
administrativ-fiscal sunt posibile chiar
dacă
pentru perioadele şi
obligaţiile fiscale vizate de refacere s-a anulat rezerva verificării ulterioare
potrivit art. 94
alin. (3).
(4) Refacerea inspecţiei fiscale se
realizează de către o altă echipă
de inspecţie fiscală decât cea
care a încheiat
actul desfiinţat.
ART. 130
Dreptul contribuabilului/plătitorului
de a fi informat
(1)
Contribuabilul/Plătitorul trebuie informat pe parcursul desfăşurării inspecţiei fiscale
despre
aspectele constatate în cadrul acţiunii de inspecţie fiscală, iar la încheierea acesteia,
despre
constatările şi
consecinţele lor fiscale.
(2) Organul de inspecţie fiscală comunică contribuabilului/plătitorului proiectul
de raport de
inspecţie fiscală, în format electronic sau pe
suport hârtie, acordându-i acestuia
posibilitatea de a-
şi exprima punctul de vedere. În acest scop, odată cu
comunicarea proiectului de raport, organul
de inspecţie fiscală comunică şi data, ora şi locul la care va avea loc discuţia finală.
(3) Contribuabilul/Plătitorul poate
renunţa la discuţia finală, notificând acest fapt organului de
inspecţie fiscală.
(4) Data încheierii inspecţiei fiscale este data programată pentru discuţia finală
cu
contribuabilul/plătitorul sau data notificării
de către contribuabil/plătitor că renunţă la acest
drept.
(5)
Contribuabilul/Plătitorul are dreptul să îşi prezinte, în scris, punctul de vedere cu privire la
constatările organului de inspecţie fiscală, în termen de cel mult 5
zile lucrătoare de la data
încheierii
inspecţiei fiscale. În cazul marilor contribuabili termenul de prezentare
a punctului de
vedere este de cel mult 7 zile lucrătoare. Termenul poate fi prelungit pentru motive
justificate cu
acordul conducătorului
organului de inspecţie fiscală.
ART. 131
Rezultatul
inspecţiei fiscale
(1)
Rezultatul inspecţiei fiscale se consemnează, în scris, într-un
raport de inspecţie fiscală, în
care se prezintă constatările organului de
inspecţie fiscală din punctul de vedere faptic şi legal şi
consecinţele lor fiscale.
(2) Raportul de inspecţie fiscală
se întocmeşte la finalizarea
inspecţiei fiscale şi
cuprinde toate
constatările în legătură cu perioadele şi obligaţiile fiscale
verificate, precum şi în legătură
cu alte
obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală
şi contabilă ce au făcut
obiectul verificării. În cazul în care
contribuabilul/plătitorul şi-a exercitat dreptul prevăzut la art. 130 alin. (5), raportul de inspecţie
fiscală cuprinde şi
opinia organului de inspecţie fiscală, motivată în drept şi în fapt, cu privire la
punctul de vedere exprimat de contribuabil/plătitor.
(3) La raportul de inspecţie fiscală
se anexează, ori de câte ori este cazul, acte privind constatări
efectuate la sediul
contribuabilului/plătitorului sau la sediile secundare
ale acestuia, cum ar fi
procese-verbale încheiate
cu ocazia controalelor inopinate sau de constatare la faţa locului şi alte
asemenea acte.
(4) Raportul de inspecţie fiscală
stă la baza emiterii:
a) deciziei
de impunere, pentru
diferenţe în plus
sau în minus de obligaţii fiscale principale
aferente diferenţelor de baze de impozitare;
b) deciziei de
nemodificare a bazelor de impozitare, dacă nu se constată diferenţe
ale bazelor de
impozitare şi
respectiv de obligaţii fiscale principale;
c) deciziei
de modificare a bazelor
de impozitare dacă
se constată diferenţe ale bazelor de
impozitare, dar fără stabilirea de diferenţe
de obligaţii fiscale principale.
(5) Deciziile
prevăzute la alin. (4) se emit
în termen de cel mult 25 de zile lucrătoare
de la data
încheierii
inspecţiei fiscale.
(6) Deciziile prevăzute la alin. (4) se comunică contribuabilului/plătitorului
în condiţiile art. 47.
ART. 132
Sesizarea
organelor de urmărire penală
(1) Organul de inspecţie fiscală
are obligaţia de a sesiza organele
judiciare competente în
legătură cu constatările efectuate cu ocazia
inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni
elemente
constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile
prevăzute de legea penală.
(2) În situaţiile prevăzute la
alin. (1) organul de inspecţie fiscală are obligaţia de a
întocmi proces-
verbal semnat de organul de inspecţie fiscală şi de către contribuabilul/plătitorul
supus inspecţiei,
cu sau fără explicaţii ori obiecţiuni
din partea contribuabilului/plătitorului. În cazul în care cel supus
inspecţiei fiscale refuză
să semneze procesul-verbal, organul de inspecţie fiscală consemnează
despre aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile
procesul-verbal trebuie comunicat
contribuabilului/plătitorului.
(3) Procesul-verbal întocmit
potrivit alin. (2) reprezintă act
de sesizare şi stă
la baza
documentaţiei de sesizare a organelor de urmărire
penală.
ART. 133
Decizia de impunere provizorie
(1) Pe perioada desfăşurării inspecţiei fiscale,
organul de inspecţie fiscală emite decizii
de
impunere provizorii pentru obligaţiile fiscale
principale suplimentare aferente unei perioade şi unui
tip de obligaţie verificată. În acest caz, prin
excepţie de la prevederile art. 131,
nu se întocmeşte
raport de inspecţie fiscală. În acest scop,
organul fiscal informează în cel mult 5 zile lucrătoare,
contribuabilul/plătitorul cu privire la finalizarea unei
perioade fiscale şi a unui tip de obligaţie
fiscală verificată.
(2) Deciziile de impunere provizorii prevăzute la alin. (1) se emit la cererea
contribuabilului/plătitorului, în scopul plăţii
obligaţiilor fiscale suplimentare.
(3) Obligaţiile
fiscale stabilite prin decizii de impunere provizorii se includ în deciziile
întocmite în
condiţiile art. 131
şi se contestă împreună
cu acestea. Sumele stabilite prin decizie de impunere
provizorie se regularizează în decizia de impunere
emisă potrivit art. 131.
(4) Titlul
de creanţă prevăzut la
alin. (1) devine executoriu la data
la care devine executorie
decizia de impunere emisă potrivit art. 131.
CAPITOLUL II
Controlul
inopinat
ART. 134
Obiectul
controlului inopinat
(1) Organul fiscal
poate efectua un control fără
înştiinţarea prealabilă a
contribuabilului/plătitorului, denumit în continuare
control inopinat.
(2) Controlul inopinat constă în:
a) verificarea faptică şi documentară, în principal, ca urmare a unor
informaţii cu privire
la
existenţa unor fapte de încălcare a legislaţiei
fiscale;
b) verificarea
documentelor şi operaţiunilor
impozabile ale unui contribuabil/plătitor, în corelaţie
cu cele deţinute de persoana sau entitatea supusă
unui control fiscal, denumită control încrucişat;
c)
verificarea unor elemente ale bazei de
impozitare sau cu privire la situaţia fiscală
faptică,
precum şi
constatarea, analizarea şi
evaluarea unui risc fiscal specific.
(3) Durata efectuării controlului
inopinat este stabilită de conducătorul organului de control, în
funcţie de obiectivele
controlului, şi nu poate fi mai
mare de 30 de zile.
(4) Pentru aceleaşi operaţiuni şi obligaţiile fiscale aferente
acestora nu se poate derula
concomitent şi
un control inopinat cu o inspecţie fiscală derulată la acelaşi contribuabil.
ART. 135
Reguli privind
desfăşurarea controlului inopinat
(1) La începerea controlului inopinat, organul de control este obligat să
prezinte
contribuabilului/plătitorului legitimaţia de
control şi ordinul de serviciu.
(2) Efectuarea controlului inopinat trebuie
consemnată în registrul unic de control, potrivit legii.
(3) La finalizarea controlului inopinat se
încheie proces-verbal, care
constituie mijloc de probă în
sensul art. 55. Un exemplar al procesului-verbal se
comunică contribuabilului/plătitorului.
(4) Contribuabilul/Plătitorul îşi poate exprima punctul de vedere faţă
de constatările menţionate
în procesul-verbal în termen de 5 zile lucrătoare de
la comunicare.
(5) Prevederile
art. 113 alin. (2) lit. a), b), e), f), g), j), k) şi l), art. 118 alin. (8), art. 124, 125
şi art.
132 sunt aplicabile în mod corespunzător
şi în cazul controlului
inopinat.
CAPITOLUL III
Controlul
antifraudă
ART. 136
Competenţa de efectuare a controlului
operativ şi inopinat
Controlul
operativ şi inopinat se
efectuează de către inspectorii antifraudă, cu excepţia
celor din
cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor, în condiţiile
legii.
ART. 137
Reguli privind
controlul operativ şi inopinat
(1) Controlul
operativ şi inopinat se poate efectua
şi în scopul realizării de
operaţiuni de control
tematic care reprezintă activitatea de verificare
prin care se urmăreşte
constatarea, analizarea şi
evaluarea unui risc fiscal specific uneia sau mai multor
activităţi economice determinate.
(2) La începerea
controlului operativ şi inopinat, inspectorul antifraudă este
obligat să se
legitimeze în condiţiile legii.
(3) Ori de câte ori controlul operativ şi inopinat se efectuează la sediul social
sau la sediile
secundare ale contribuabilului/plătitorului, acesta
se consemnează în
registrul unic de control,
potrivit legii.
(4) La finalizarea controlului operativ şi inopinat se încheie procese-verbale de control/acte de
control, în condiţiile
legii.
CAPITOLUL IV
Verificarea
situaţiei fiscale personale de către organul fiscal central
ART. 138
Obiectul şi
regulile privind verificarea persoanelor fizice
(1) Organul fiscal
central are dreptul
de a efectua o verificare
fiscală a ansamblului situaţiei
fiscale personale a persoanei fizice cu privire la
impozitul pe venit.
(2) Pentru verificarea situaţiei fiscale
personale a persoanei
fizice, organul fiscal central
efectuează următoarele activităţi
preliminare:
a) analiza de
risc pentru stabilirea riscului probabil pentru un grup de persoane fizice sau
pentru
cazuri punctuale, la solicitarea unor instituţii ori
autorităţi publice;
b) selectarea
grupului de persoane care vor fi supuse verificării fiscale prealabile
documentare;
c) verificarea
fiscală prealabilă documentară.
(3) Competenţa de exercitare a verificării
situaţiei fiscale personale şi
a activităţilor preliminare
acesteia se stabileşte prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. Aparatul central
al A.N.A.F. are
competenţă în efectuarea verificării persoanelor fizice,
potrivit prezentului capitol,
pe întregul
teritoriu al ţării.
(4) Prin situaţie fiscală personală
se înţelege totalitatea drepturilor şi
a obligaţiilor de natură
patrimonială, a fluxurilor de trezorerie şi a altor elemente de natură să
determine starea de fapt
fiscală reală a persoanei fizice pe perioada
verificată.
(5) Verificarea fiscală prealabilă documentară constă în compararea între, pe de o parte,
veniturile declarate de persoana fizică
sau de plătitori şi,
pe de altă parte, veniturile estimate
determinate în baza situaţiei fiscale personale a
persoanei fizice. Această verificare se efectuează
având în vedere documentele şi informaţiile deţinute/obţinute de organul
fiscal central care au
relevanţă pentru determinarea situaţiei
fiscale, fără notificarea persoanei fizice.
(6) Dacă organul fiscal central constată
o diferenţă semnificativă între, pe de o parte, veniturile
declarate de persoana fizică sau de plătitori şi, pe de altă parte, veniturile
estimate determinate în
baza situaţiei fiscale personale, acesta continuă
verificarea prevăzută la alin. (1) prin comunicarea
avizului de verificare. Diferenţa este semnificativă
dacă între veniturile estimate calculate în baza
situaţiei fiscale personale şi veniturile declarate de persoana fizică sau de plătitori
este o diferenţă
mai mare de 10% din veniturile declarate, dar nu mai puţin
de 50.000 lei.
(7)
În situaţia în care organul fiscal central constată diferenţe
semnificative conform alin. (6),
acesta solicită persoanei fizice prezentarea, în
termen de cel mult 60 de zile de la
comunicarea
avizului de verificare, sub sancţiunea decăderii, de documente justificative sau alte clarificări
relevante pentru situaţia sa fiscală. Termenul se poate prelungi cu 30 de zile, o singură dată, la
solicitarea justificată a persoanei fizice, cu
acordul organului fiscal central.
(8) Persoana
supusă verificării are obligaţia de a depune o declaraţie
de patrimoniu şi de venituri
la solicitarea organului fiscal central. În situaţia
în care solicitarea are loc odată cu comunicarea
avizului de verificare, declaraţia se depune în
termenul prevăzut la alin. (7). În acest caz, solicitarea
se anexează la avizul de
verificare. În situaţia în care solicitarea
are loc pe perioada verificării,
declaraţia se depune în termen de 15 zile de la data
comunicării solicitării.
(9) Elementele de patrimoniu şi de venituri ce trebuie
declarate de persoana
fizică supusă
verificării, precum şi
modelul declaraţiei se stabilesc prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(10) Cu ocazia verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central
stabileşte veniturile
obţinute de persoana
fizică în cursul
perioadei verificate. În acest scop organul fiscal
central
utilizează metode indirecte de stabilire a
veniturilor, aprobate prin ordin al preşedintelui
A.N.A.F.
(11) În cazul în care există
diferenţe între veniturile stabilite potrivit alin. (10) şi veniturile
declarate de persoana fizică, organul fiscal central
solicită persoanei fizice informaţii şi documente
pentru clarificarea diferenţei.
(12) Organul
fiscal central apreciază asupra metodei indirecte folosite şi a întinderii acesteia, în
limitele rezonabilităţii şi echităţii, asigurând
o proporţie justă între scopul urmărit şi mijloacele
utilizate pentru atingerea acestuia.
(13) Ori de câte ori, pe parcursul verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central
apreciază că sunt
necesare noi documente
sau informaţii relevante
pentru verificare, le poate
solicita persoanei fizice, în condiţiile prezentului
cod. În acest caz, organul fiscal central stabileşte
un termen rezonabil, care nu poate fi mai mic de 10 zile,
pentru prezentarea documentelor şi/sau
a
informaţiilor solicitate.
(14) Pe parcursul derulării verificării
situaţiei fiscale personale, persoana fizică supusă verificării
are dreptul să prezinte orice documente justificative
sau explicaţii pentru stabilirea situaţiei fiscale
reale. Cu ocazia prezentării documentelor
justificative sau explicaţiilor, concluziile se consemnează
într-un document semnat
de ambele părţi. În cazul în care persoana
fizică verificată refuză
semnarea documentului, se consemnează refuzul de
semnare.
(15) La
începerea verificării situaţiei fiscale personale, persoana fizică
verificată este informată că
poate numi persoane care să dea informaţii.
(16) Dacă informaţiile persoanei
fizice verificate sau cele ale persoanei numite de aceasta sunt
insuficiente, atunci organul fiscal central se poate
adresa şi altor persoane pentru
obţinerea de
informaţii, în condiţiile prezentului cod.
(17) Persoana
fizică verificată trebuie informată pe parcursul
desfăşurării verificării situaţiei
fiscale personale asupra constatărilor rezultate din
verificare.
(18) Verificarea
situaţiei fiscale personale se efectuează o singură dată
pentru impozitul pe venit
şi pentru fiecare perioadă
impozabilă.
ART. 139
Drepturile şi obligaţiile organului
fiscal central
În scopul
verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central poate
proceda la:
a) solicitarea,
în condiţiile legii, de informaţii de la autorităţi şi instituţii publice;
b) analiza
tuturor informaţiilor, documentelor şi
a altor mijloace de probă referitoare la situaţia
fiscală a persoanei fizice verificate;
c) confruntarea informaţiilor obţinute prin administrarea mijloacelor de probă cu
cele din
declaraţiile fiscale depuse, conform legii, de
persoana fizică verificată sau, după caz, de plătitorii de
venit ori terţe persoane;
d) solicitarea,
în condiţiile legii, de informaţii, clarificări, explicaţii,
documente şi alte asemenea
mijloace de probă de la persoana fizică
verificată şi/sau de la
persoane cu care aceasta a avut ori
are raporturi economice sau juridice;
e) discutarea constatărilor organului fiscal
central cu persoana fizică verificată şi/sau cu
împuterniciţii acesteia;
f) stabilirea, dacă
este cazul, a bazei de impozitare, ajustată pe fiecare categorie de venit,
precum
şi a obligaţiilor fiscale corespunzătoare
acesteia;
g) dispunerea măsurilor
asigurătorii, în condiţiile legii.
ART. 140
Perioada, locul şi
durata desfăşurării verificării situaţiei fiscale
personale
(1)
Perioada pentru care se determină starea de fapt fiscală a persoanei
fizice verificate este
perioada impozabilă definită de Codul fiscal.
(2)
Verificarea situaţiei fiscale
personale se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a
dreptului organului fiscal de a stabili creanţe
fiscale.
(3) Verificarea situaţiei fiscale
personale se desfăşoară
la sediul organului fiscal central sau, la
cererea persoanei fizice supuse verificării, la
domiciliul său ori la domiciliul/sediul persoanei care îi
acordă asistenţă de specialitate sau
juridică potrivit art. 124 alin.
(3).
(4) Solicitarea scrisă a persoanei fizice pentru desfăşurarea
verificării la domiciliul său
sau la
domiciliul/sediul persoanei care îi acordă
asistenţă se depune
la organul fiscal înainte de data
începerii verificării fiscale înscrisă în avizul
de verificare. Cererea se soluţionează în termen de 5 zile
de la înregistrare.
(5)
Pentru efectuarea verificării la domiciliul persoanei fizice sau la
domiciliul/sediul persoanei
care îi acordă asistenţă de specialitate
ori juridică trebuie ca spaţiul pus la dispoziţia organului
fiscal
central să fie adecvat pentru efectuarea verificărilor. Prin spaţiu adecvat desfăşurării verificărilor se
înţelege asigurarea unui spaţiu, în limita
posibilităţii persoanei fizice, care să permită desfăşurarea
activităţilor
legate de controlul documentelor şi
elaborarea actului de control.
(6) Durata efectuării verificării
situaţiei fiscale personale este stabilită de organul fiscal central şi
nu poate fi mai mare de 6
luni de la data începerii verificării fiscale comunicată, respectiv
de 12
luni în cazul în care sunt necesare informaţii din
străinătate.
(7) Perioadele prevăzute de lege sau stabilite
de organul fiscal
central pentru prezentarea
documentelor şi/sau
a informaţiilor solicitate nu sunt incluse în calculul duratei verificării
fiscale.
ART. 141
Avizul de
verificare
(1) Avizul de
verificare prevăzut la art. 138
alin. (6) cuprinde:
a) temeiul
juridic al verificării;
b) data de
începere a verificării;
c) perioada ce
urmează a fi supusă verificării;
d) posibilitatea
de a solicita amânarea datei de începere a verificării. Amânarea se poate
solicita
o singură dată, pentru motive justificate;
e) solicitarea
de informaţii şi înscrisuri
relevante pentru verificare.
(2) Cererea de amânare prevăzută
la alin. (1) lit. d) se soluţionează în termen de cel mult 5 zile
de la data înregistrării acesteia. În situaţia
în care organul fiscal central a aprobat amânarea datei
de începere a verificării fiscale, comunică
persoanei fizice data la care a fost reprogramată acţiunea
de verificare fiscală.
(3) Prin avizul
de verificare, persoana
fizică este înştiinţată că
are dreptul de a beneficia
de
asistenţă de specialitate sau juridică.
ART. 142
Suspendarea
verificării
(1)
Verificarea situaţiei fiscale personale poate fi suspendată când este
îndeplinită una dintre
următoarele condiţii şi numai dacă neîndeplinirea acesteia împiedică
finalizarea verificării:
a) pentru
efectuarea unei expertize potrivit prezentului cod;
b) pentru
efectuarea de cercetări în vederea identificării unor persoane sau în
vederea stabilirii
realităţii unor tranzacţii;
c) la
solicitarea scrisă a persoanei fizice ca urmare a apariţiei unei
situaţii obiective, confirmată
de organul fiscal central desemnat pentru efectuarea
verificării, care conduce la imposibilitatea
continuării verificării. Pe parcursul unei verificări, persoana
fizică poate solicita
suspendarea
acesteia doar o singură dată;
d)
pentru solicitarea unor informaţii suplimentare de la terţe persoane
sau de la autorităţile
fiscale similare din alte state;
e) la propunerea structurii care coordonează
activitatea de verificare fiscală a persoanelor fizice,
pentru valorificarea unor informaţii rezultate din alte verificări, primite de la alte
autorităţi sau
instituţii publice ori de la terţi.
(2) Data de la care se suspendă acţiunea
de verificare este comunicată
persoanei fizice prin
decizie de suspendare.
(3) După încetarea condiţiilor
care au generat suspendarea, verificarea situaţiei fiscale personale
este reluată, data acesteia fiind comunicată în
scris persoanei fizice.
ART. 143
Dreptul de colaborare al persoanei fizice
verificate
Persoana fizică
verificată are dreptul
să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale,
în
condiţiile legii. Aceasta
are dreptul să
dea informaţii, să
prezinte înscrisuri relevante
pentru
verificarea fiscală, precum şi orice alte date necesare clarificării situaţiilor
de fapt relevante din
punct de vedere fiscal.
ART. 144
Reverificarea
Prin excepţie de la prevederile art. 138 alin. (18), conducătorul organului fiscal central
competent poate decide reverificarea unei anumite perioade
dacă de la data încheierii
verificării
fiscale şi până la data
împlinirii termenului de
prescripţie apar date
suplimentare necunoscute
organului fiscal la data efectuării verificării.
ART. 145
Raportul de
verificare
(1) Rezultatul
verificării situaţiei fiscale personale se consemnează într-un
raport scris în care se
prezintă constatările din punct de vedere faptic
şi legal.
(2) La raportul
privind rezultatele verificării se anexează documentele care au stat la baza
constatărilor, documentele întâlnirilor şi orice alte acte care au legătură
cu constatările efectuate în
cauză. Documentele prezentate de persoana fizică
verificată se predau organului fiscal central, sub
semnătură.
(3) La finalizarea verificării situaţiei
fiscale personale, organul fiscal central prezintă persoanei
fizice constatările şi consecinţele lor fiscale, acordându-i acesteia posibilitatea de a-şi exprima
punctul de vedere potrivit art. 9, cu excepţia
cazului în care bazele de impozitare nu au suferit nicio
modificare în urma verificării sau a cazului în care
persoana fizică renunţă la acest drept şi notifică,
în scris, acest fapt organului fiscal.
(4) Data, ora şi locul prezentării concluziilor se comunică, în
scris, persoanei fizice, în timp util.
(5) Persoana
fizică are dreptul să prezinte, în scris, în termen de cel mult 5
zile lucrătoare de la
data prezentării concluziilor, punctul de vedere cu
privire la constatările verificării situaţiei fiscale
personale, punct de vedere ce
se anexează la raportul de verificare şi
asupra căruia organul fiscal
central se pronunţă în cuprinsul raportului.
ART. 146
Decizia de impunere
(1) Raportul
prevăzut la art. 145 stă la
baza emiterii deciziei de impunere sau, după caz, a unei
decizii de încetare a procedurii de verificare, în cazul
în care nu se ajustează baza de impozitare.
(2) Decizia de impunere sau de încetare a
procedurii de verificare se comunică persoanei fizice
verificate.
(3) În cazul în care se constată că
declaraţiile fiscale, documentele şi
informaţiile prezentate în
cadrul procedurii de verificare sunt incorecte,
incomplete, false sau dacă persoana fizică verificată
refuză, în cadrul aceleiaşi proceduri, prezentarea documentelor pentru verificare ori
acestea nu
sunt prezentate în termenul legal sau persoana se sustrage
prin orice alte mijloace de la verificare,
organul fiscal central
stabileşte baza de impozitare ajustată pentru impozitul
pe venit şi emite
decizia de impunere.
ART. 147
Alte norme aplicabile
Dispoziţiile
prezentului capitol se completează cu dispoziţiile capitolului I în măsura
în care nu
contravin regulilor speciale privind verificarea situaţiei
fiscale personale.
CAPITOLUL V
Verificarea documentară
ART. 148
Sfera şi
obiectul verificării documentare
(1) Pentru
stabilirea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului/plătitorului,
organul fiscal poate
proceda la o verificare documentară.
(2) Verificarea documentară constă
în efectuarea unei analize de coerenţă a situaţiei fiscale a
contribuabilului/plătitorului, pe baza documentelor existente la dosarul fiscal al
contribuabilului/plătitorului, precum şi pe baza oricăror informaţii
şi documente transmise de terţi
sau deţinute de organul fiscal, care au relevanţă
pentru determinarea situaţiei fiscale.
ART. 149
Rezultatul
verificării documentare
(1) În situaţia
în care, ca urmare a verificării documentare, organul fiscal constată
diferenţe faţă
de creanţele fiscale, veniturile sau bunurile
impozabile şi/sau informaţiile
în legătură cu acestea
declarate de contribuabil/plătitor,
acesta înştiinţează
contribuabilul/plătitorul despre constatările
efectuate. Odată
cu înştiinţarea, organul fiscal
solicită şi documentele pe care
contribuabilul/plătitorul trebuie să le prezinte
în vederea clarificării situaţiei fiscale.
(2) În cazul în care documentele solicitate potrivit alin. (1) nu au fost prezentate de
contribuabil/plătitor
în termen de 30 de zile de la comunicarea înştiinţării sau documentele
prezentate nu sunt suficiente pentru
clarificarea situaţiei fiscale,
organul fiscal stabileşte
diferenţele de creanţe fiscale datorate prin emiterea unei decizii de impunere sau dispune
măsurile necesare respectării prevederilor
legale, după caz.
(3) Decizia de impunere prevăzută
la alin. (2) este o decizie sub
rezerva verificării ulterioare.
(4) Decizia de impunere emisă
în condiţiile prezentului articol fără audierea
contribuabilului/plătitorului este nulă.
CAPITOLUL VI
Dispoziţii finale privind controlul
fiscal efectuat de organul fiscal central
ART. 150
Regimul actelor de sesizare a organelor de urmărire penală
(1) Procesele-verbale de sesizare a organelor de urmărire penală
prin care organele
fiscale
constată situaţii de fapt ce ar putea întruni
elementele constitutive ale unei infracţiuni, precum şi
procesele-verbale încheiate la solicitarea organelor de urmărire penală, prin care se evaluează
prejudiciul nu sunt acte administrativ-fiscale în sensul
prezentului cod.
(2) Pe baza proceselor-verbale prevăzute
la alin. (1), organul fiscal organizează evidenţa fiscală a
sumelor reprezentând prejudiciul înscrise în aceste
procese-verbale, distinct de evidenţa
creanţelor fiscale.
(3) Contribuabilul/Plătitorul sau altă
persoană interesată poate să plătească sumele înscrise
în
procesele-verbale prevăzute la alin. (1) sau, după
caz, pretenţiile organului
fiscal înscrise în
documentele prin care s-a constituit parte civilă în
procesul penal.
(4) Ori
de câte ori, prin actele emise de organele judiciare, rezultă că
persoana care a efectuat
plata nu datorează sumele achitate, acestea se restituie. În acest caz, dreptul la restituire
se naşte
la data comunicării actului de către organul
judiciar.
(5) Procedura de
aplicare a prezentului articol se aprobă astfel:
a)
prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.,
în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal
central;
b) prin ordin
comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului
finanţelor publice, în
cazul creanţelor fiscale administrate de organele fiscale locale.
ART. 151
Dispoziţii finale privind controlul
fiscal efectuat de organul fiscal central şi local
(1)
Delimitarea competenţelor diferitelor structuri de control din cadrul A.N.A.F.
se realizează
prin ordin al preşedintelui
A.N.A.F.
(2) Structurile de control din cadrul A.N.A.F. au obligaţia de a colabora în scopul efectuării
controlului fiscal prevăzut de prezentul titlu, în
condiţiile stabilite prin ordinul prevăzut la alin. (1).
(3) Delimitarea competenţelor
diferitelor structuri de control din cadrul organului fiscal local se
realizează prin hotărâre
a autorităţii deliberative.
TITLUL VII
Colectarea creanţelor
fiscale
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
ART. 152
Colectarea creanţelor
fiscale
(1) În sensul
prezentului titlu, colectarea creanţelor fiscale reprezintă
totalitatea activităţilor care
au ca scop stingerea creanţelor fiscale.
(2) Colectarea creanţelor fiscale se
face în temeiul unui titlu de creanţă fiscală sau al unui titlu
executoriu, după caz.
ART. 153
Evidenţa
creanţelor fiscale
(1)
În scopul exercitării activităţii de colectare a creanţelor
fiscale, organul fiscal organizează,
pentru fiecare contribuabil/plătitor, evidenţa
creanţelor fiscale şi modul de stingere a
acestora.
Evidenţa se organizează
pe baza titlurilor de creanţă
fiscală şi a actelor
referitoare la stingerea
creanţelor fiscale.
(2) Contribuabilul/Plătitorul are acces
la informaţiile din evidenţa creanţelor fiscale, la cererea
acestuia, adresată organului fiscal competent.
(3) Accesul la evidenţa creanţelor
fiscale se efectuează potrivit procedurii şi condiţiilor aprobate,
astfel:
a) prin ordin al
preşedintelui A.N.A.F.,
în cazul evidenţei creanţelor fiscale organizate de organul
fiscal central;
b) prin ordin
comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului
finanţelor publice, în cazul evidenţei creanţelor
fiscale organizate de organul fiscal local.
ART. 154
Scadenţa
creanţelor fiscale
(1) Creanţele
fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal
sau de alte
legi care le reglementează.
(2) În cazul în care legea nu prevede scadenţa,
aceasta se stabileşte astfel:
a) prin ordin al
ministrului finanţelor publice, în cazul creanţelor fiscale
administrate de organul
fiscal central;
b) prin ordin
comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului
finanţelor publice, în cazul creanţelor fiscale
administrate de organele fiscale locale.
(3) Pentru creanţele fiscale
administrate de organul fiscal central stabilite pe baza declaraţiilor de
impunere, care se plătesc în contul unic şi care au scadenţa diferită de data de 25, aceasta se
înlocuieşte
cu data de 25 a lunii prevăzute
de actul normativ care le reglementează.
ART. 155
Prevederi
speciale privind scadenţa şi declararea creanţelor fiscale
(1) Persoanele
juridice care, în cursul unei perioade fiscale, se dizolvă cu lichidare potrivit legii,
au obligaţia să depună declaraţiile
fiscale şi să plătească
obligaţiile fiscale aferente până la data
depunerii bilanţului în condiţiile legii.
(2) Creanţele fiscale administrate de
organul fiscal central pentru care, potrivit Codului fiscal sau
altor legi care le reglementează, scadenţa şi/sau termenul de declarare se împlinesc la 25
decembrie, sunt scadente şi/sau
se declară până la data de 21
decembrie. În situaţia în care data
de 21 decembrie,
este zi nelucrătoare, creanţele fiscale sunt scadente şi/sau se declară până în
ultima zi lucrătoare anterioară datei de 21 decembrie.
(3) Obligaţiile
fiscale stabilite de organul fiscal central prin decizii de plăţi
anticipate comunicate
după expirarea termenelor de plată prevăzute
de Codul fiscal, în cazul contribuabililor care nu au
avut obligaţia efectuării de plăţi
anticipate în anul precedent întrucât nu au realizat venituri sunt
scadente în termen de 5 zile de la data comunicării
deciziei de plăţi anticipate.
ART. 156
Termenele
de plată
(1) Pentru
diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţiile fiscale accesorii, stabilite
prin decizie potrivit legii, termenul de plată se
stabileşte în funcţie de
data comunicării deciziei,
astfel:
a) dacă
data comunicării este cuprinsă în intervalul 1 - 15 din lună,
termenul de plată este până
la data de 5 a lunii următoare,
inclusiv;
b) dacă
data comunicării este cuprinsă în intervalul 16 - 31 din lună,
termenul de plată este până
la data de 20 a
lunii următoare, inclusiv.
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt
aplicabile în mod corespunzător şi
în următoarele cazuri:
a) al deciziei
de atragere a răspunderii solidare, emisă potrivit art. 26;
b) al deciziei
emise potrivit art. 100 în cazul în care legea nu prevede un alt termen de plată;
c) al deciziei
de impunere emise de organul fiscal, potrivit legii, pe baza declaraţiei
rectificative
depuse de contribuabil.
(3) Pentru obligaţiile fiscale eşalonate la plată, precum şi pentru accesoriile acestora
termenul de
plată se stabileşte
prin documentul prin care se acordă eşalonarea.
ART. 157
Obligaţii
fiscale restante
(1) Prin obligaţii
fiscale restante se înţelege:
a) obligaţii
fiscale pentru care s-a împlinit scadenţa sau termenul de plată;
b) diferenţele
de obligaţii fiscale principale şi
accesorii stabilite prin decizie de impunere, chiar
dacă pentru acestea nu s-a împlinit termenul de plată
prevăzut la art. 156 alin. (1).
(2) Nu
sunt considerate obligaţii fiscale restante:
a)
obligaţiile fiscale pentru care s-au acordat şi sunt în derulare înlesniri la plată, potrivit legii,
dacă pentru acestea nu s-a împlinit termenul de plată
prevăzut în actul de acordare a înlesnirii;
b)
obligaţiile fiscale stabilite în acte administrative fiscale a căror
executare este suspendată în
condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,
cu modificările şi completările
ulterioare;
c) obligaţiile fiscale
cu termene de plată viitoare stabilite în planul
de reorganizare judiciară
aprobat în condiţiile legii.
(3) Nu
se consideră că un contribuabil înregistrează obligaţii
fiscale restante în situaţia în care
suma obligaţiilor fiscale înscrise în certificatul de
atestare fiscală emis de organul fiscal, este mai
mică sau egală cu suma de rambursat/restituit.
În certificatul de atestare fiscală se face menţiune
în acest sens.
ART. 158
Certificatul de
atestare fiscală emis de organul
fiscal central
(1) Certificatul de atestare fiscală
se emite de organul fiscal
central competent la solicitarea
contribuabilului/plătitorului. Certificatul se emite şi
din oficiu sau la solicitarea altor autorităţi
publice, în cazurile
şi în condiţiile prevăzute de reglementările legale
în vigoare, precum
şi la
solicitarea oricărei persoane care deţine
titluri de participare la o societate.
(2) Certificatul de atestare fiscală se
eliberează pe baza datelor cuprinse în evidenţa creanţelor
fiscale a organului fiscal
central competent şi cuprinde
obligaţiile fiscale restante existente în sold
în ultima zi a lunii anterioare depunerii cererii şi nestinse până la data eliberării
acestuia, precum şi
alte creanţe bugetare individualizate în titluri
executorii emise potrivit legii şi
existente în evidenţa
organului fiscal central în vederea recuperării.
(3) În certificatul de atestare fiscală
se înscriu orice alte menţiuni cu privire la situaţia fiscală a
contribuabilului/plătitorului, prevăzute prin
ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(4) Organul
fiscal central emitent înscrie în certificatul de atestare fiscală sumele
certe, lichide şi
exigibile pe care contribuabilul/plătitorul
solicitant le are de încasat de la autorităţi contractante
definite potrivit Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de
achiziţie
publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de
servicii, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările şi
completările ulterioare. Înscrierea se face în baza unui document eliberat
de autoritatea
contractantă prin care se certifică faptul că
sumele sunt certe, lichide şi exigibile.
(5)
Certificatul de atestare fiscală se emite în maximum 3 zile lucrătoare de la data depunerii
cererii şi
poate fi utilizat de persoana interesată pe o perioadă de până
la 30 de zile de la data
eliberării. În cazul persoanelor fizice, perioada în
care poate fi utilizat este de până la 90 de zile de
la data eliberării. Pe perioada de utilizare,
certificatul poate fi prezentat de contribuabil/plătitor, în
original sau în copie legalizată, oricărui
solicitant.
(6) Prin excepţie de la prevederile
alin. (5), în situaţia contribuabilului/plătitorului supus unei
inspecţii fiscale şi
care solicită eliberarea unui certificat de atestare fiscală în
scopul radierii din
registrele în care a
fost înregistrat, certificatul de atestare fiscală
se emite în termen de 5 zile
lucrătoare de la data emiterii
deciziei de impunere
sau a deciziei de nemodificare a bazei
de
impozitare, după caz.
ART. 159
Certificatul de
atestare fiscală emis de organul
fiscal local
(1) Certificatul de atestare fiscală
se emite de organul fiscal
local, la solicitarea
contribuabilului/plătitorului. Certificatul se emite şi la solicitarea autorităţilor
publice în cazurile şi
în condiţiile prevăzute de reglementările
legale în vigoare, precum şi la
solicitarea notarului public,
conform delegării date de către contribuabil.
(2) Certificatul de atestare fiscală se
eliberează pe baza datelor cuprinse în evidenţa creanţelor
fiscale a organului fiscal local şi cuprinde obligaţiile fiscale restante şi, după caz, obligaţiile
fiscale
scadente până în
prima zi a lunii următoare depunerii cererii, precum
şi alte creanţe bugetare
individualizate în titluri executorii emise potrivit legii
şi existente în evidenţa
organului fiscal local în
vederea recuperării.
(3) Certificatul de atestare fiscală se
emite în termen de cel mult două zile lucrătoare de la data
solicitării şi
este valabil 30 de zile de la data
emiterii.
(4) Certificatul de atestare fiscală
emis în condiţiile prezentului articol
poate fi prezentat în
original sau în copie
legalizată oricărui solicitant.
(5) Pentru înstrăinarea
dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de
transport, proprietarii bunurilor ce se înstrăinează
trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală
prin care să
se ateste achitarea tuturor
obligaţiilor de plată
datorate bugetului local al unităţii
administrativ-teritoriale în a cărei rază se află
înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, potrivit
alin. (2).
Pentru bunul ce se înstrăinează, proprietarul bunului trebuie să
achite impozitul datorat
pentru anul în care se înstrăinează bunul, cu excepţia cazului în care pentru
bunul ce se
înstrăinează impozitul se datorează de altă
persoană decât proprietarul.
(6) Actele prin care se înstrăinează
clădiri, terenuri, respectiv mijloace de transport, cu încălcarea
prevederilor alin. (5), sunt nule de drept.
(7) Prevederile
alin. (5) şi (6) nu sunt aplicabile în cazul procedurii
de executare silită, procedurii
insolvenţei şi
procedurilor de lichidare.
ART. 160
Solicitarea
certificatului de atestare fiscală de către alte persoane decât contribuabilul
(1) Orice persoană fizică sau juridică,
alta decât cea prevăzută la art. 69
alin. (4), poate solicita
organelor fiscale certificatul de atestare fiscală
sau documente care să ateste situaţia fiscală a unui
contribuabil numai cu acordul scris al contribuabilului în
cauză.
(2) Prin excepţie de la prevederile
alin. (1), ori de câte ori se dezbate succesiunea unei persoane
fizice decedate, notarul public are obligaţia de a
solicita organului fiscal central şi
organului fiscal
local, certificatul de atestare fiscală pentru
persoana fizică pentru care se dezbate succesiunea.
ART. 161
Plata obligaţiilor
fiscale în cazuri speciale
Orice persoană poate efectua, pentru
sine sau pentru altă persoană, plata unor obligaţii fiscale
pentru care s-a împlinit termenul
de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale sau
termenul de prescripţie a dreptului de a cere
executarea silită ori obligaţiile fiscale erau datorate
de o persoană juridică care şi-a încetat existenţa. Persoana
care efectuează plata trebuie să depună
la organul fiscal o declaraţie pe propria răspundere
cu privire la opţiunea efectuării unei asemenea
plăţi.
ART. 162
Publicarea
listelor debitorilor care înregistrează obligaţii fiscale restante
(1) Organele fiscale
au obligaţia de a publica pe pagina de internet proprie
lista debitorilor
persoane fizice şi
juridice care înregistrează obligaţii fiscale restante, precum şi cuantumul acestor
obligaţii.
(2) Lista se publică trimestrial, până
în ultima zi a primei luni din trimestrul următor celui de
raportare şi cuprinde obligaţiile fiscale restante la sfârşitul
trimestrului şi neachitate la data
publicării listei, al căror plafon se stabileşte astfel:
a) în cazul creanţelor fiscale
administrate de organul fiscal central, prin ordin al preşedintelui
A.N.A.F.;
b) în cazul
creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local, prin hotărâre a consiliului local.
(3) Înainte de publicare, obligaţiile
fiscale restante se notifică debitorilor.
Obligaţiile fiscale ale
sediilor secundare plătitoare de salarii şi venituri asimilate salariilor se notifică persoanei în
structura căreia acestea funcţionează.
(4) În termen de 15 zile de la achitarea integrală a obligaţiilor
fiscale datorate, organul fiscal
competent operează modificările pentru fiecare
debitor care şi-a achitat aceste obligaţii.
(5)
Prevederile prezentului articol se aplică şi pentru obligaţiile
fiscale stabilite prin titluri de
creanţă împotriva cărora contribuabilul a exercitat căile de atac prevăzute de lege, până
la
soluţionarea căilor de atac, caz în care organul
fiscal face menţiuni cu privire la această situaţie. Ori
de câte ori
contribuabilul obţine suspendarea executării actului administrativ fiscal în
condiţiile
Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, sunt
aplicabile prevederile alin. (4).
CAPITOLUL II
Stingerea creanţelor
fiscale prin plată, compensare şi
restituire
ART. 163
Dispoziţii privind efectuarea plăţii
(1) Plăţile către organul fiscal se
efectuează prin intermediul băncilor, trezoreriilor şi al altor
instituţii autorizate să deruleze operaţiuni
de plată.
(2) În cazul creanţelor fiscale
administrate de organul fiscal central debitorii efectuează plata
acestora într-un cont unic, prin utilizarea unui
ordin de plată pentru Trezoreria Statului pentru
obligaţiile fiscale datorate
bugetului de stat şi
a unui ordin de plată pentru Trezoreria Statului
pentru celelalte obligaţii fiscale. Tipurile de
obligaţii fiscale supuse acestor prevederi se aprobă prin
ordin al preşedintelui
A.N.A.F.
(3) Distribuirea sumelor din contul unic se
face de organul fiscal competent, distinct pe fiecare
buget sau fond, după caz, proporţional cu obligaţiile
fiscale datorate.
(4) În cazul în care
suma plătită nu acoperă
obligaţiile fiscale datorate
unui buget sau fond,
distribuirea în cadrul fiecărui buget sau fond se
face în următoarea ordine:
a) pentru toate
impozitele şi contribuţiile
sociale cu reţinere la sursă;
b) pentru toate
celelalte obligaţii fiscale principale;
c) pentru obligaţiile
fiscale accesorii aferente obligaţiilor prevăzute la lit. a) şi b).
(5) În cazul în care suma achitată
nu acoperă toate obligaţiile fiscale aferente
uneia dintre
categoriile prevăzute la
alin. (4), distribuirea se face, în
cadrul categoriei respective, proporţional
cu obligaţiile fiscale datorate.
(6) Metodologia de distribuire a sumelor plătite
în contul unic şi de stingere a
obligaţiilor fiscale
se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(7) Plata obligaţiilor fiscale,
altele decât cele prevăzute la alin. (2), se efectuează de
către
debitori, distinct pe fiecare tip de creanţă
fiscală.
(8) În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal
local, debitorii efectuează plata
acestora potrivit prevederilor alin. (7). Dispoziţiile
alin. (1), (9), (11) şi (12) sunt aplicabile şi plăţilor
efectuate la organul fiscal local.
(9) Plata obligaţiilor fiscale
se efectuează de
debitor. Plata poate fi efectuată în
numele
debitorului şi
de către o altă persoană decât acesta.
(10) Prin excepţie
de la prevederile alin. (3), în cazul
în care debitorii beneficiază de înlesniri la
plată potrivit reglementărilor legale
în vigoare ori se află
sub incidenţa legislaţiei privind
insolvenţa, distribuirea sumelor
achitate în contul unic se efectuează de către organul
fiscal
competent, potrivit ordinii prevăzute la art. 165 alin. (1) sau (6), după caz, indiferent de tipul de
creanţă.
(11) În cazul
stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale, momentul plăţii
este:
a)
în cazul plăţilor în numerar, data înscrisă în documentul de
plată eliberat de organul fiscal,
unităţile Trezoreriei Statului sau organele ori
persoanele abilitate de acestea;
b) în cazul plăţilor
efectuate prin mandat poştal,
data poştei, înscrisă pe
mandatul poştal;
c) în cazul plăţilor efectuate prin decontare
bancară, data la care băncile debitează contul
persoanei care efectuează plata pe baza
instrumentelor de decontare specifice, astfel cum această
informaţie este transmisă prin mesajul
electronic de plată de către instituţia bancară iniţiatoare,
potrivit reglementărilor specifice în vigoare, cu
excepţia situaţiei prevăzute la art. 177, data putând
fi dovedită prin extrasul de cont;
d)
în cazul plăţilor efectuate prin intermediul cardurilor bancare, data
la care a fost efectuată
tranzacţia, astfel cum este confirmată prin
procedura de autorizare a acesteia. În cazul creanţelor
fiscale administrate de organul fiscal central, procedura şi tipurile de creanţe fiscale
care pot fi
plătite prin intermediul cardurilor bancare se aprobă
prin ordin al ministrului finanţelor publice.
(12) În cazul stingerii obligaţiilor
fiscale prin valorificarea garanţiei constituite potrivit art. 211 lit.
a), data stingerii este data constituirii garanţiei.
ART. 164
Dispoziţii privind corectarea erorilor
din documentele de plată întocmite de debitori
(1) Plata obligaţiilor fiscale efectuată
într-un cont bugetar eronat este valabilă, de la momentul
efectuării acesteia, în condiţiile prezentului
articol. La cererea debitorului, organul fiscal competent
efectuează îndreptarea erorilor
din documentele de plată întocmite de debitor, în
suma şi din
contul debitorului înscrise în documentul de plată, cu condiţia debitării contului acestuia şi a
creditării unui cont bugetar.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică
şi în cazul în care plata s-a
efectuat în alt buget decât cel al cărui
venit este creanţa fiscală plătită, cu
condiţia ca acestea să fie administrate de acelaşi organ fiscal
iar plata să
nu fi stins creanţele datorate
bugetului în care s-a încasat
suma plătită eronat, cu
excepţia cazului în care în evidenţa fiscală
debitorul înregistrează sume plătite în plus cel puţin la
nivelul plăţii eronate.
(3) În cazul plăţilor efectuate în
alt buget, organul fiscal competent dispune unităţii Trezoreriei
Statului transferul sumelor plătite eronat către
bugetul căruia obligaţia fiscală este datorată.
(4) În situaţia în care plata obligaţiilor
fiscale s-a efectuat utilizând un cod de identificare fiscală
eronat, eroarea din documentul de plată poate fi corectată cu
condiţia ca plata să nu
fi stins
creanţele datorate bugetului în care s-a încasat suma
plătită eronat, cu excepţia cazului în care în
evidenţa fiscală debitorul înregistrează
sume plătite în plus cel puţin la nivelul plăţii eronate.
În
acest caz, cererea de îndreptare a erorii se depune de cel
care a efectuat plata la organul fiscal
competent.
(5) Cererea de
îndreptare a erorilor din documentele de plată poate fi depusă în
termen de 5 ani,
sub sancţiunea decăderii. Termenul începe să curgă de la
data de 1 ianuarie a anului următor celui
în care s-a efectuat plata.
(6) Procedura de îndreptare a erorilor din
documentele de plată se aprobă astfel:
a) prin ordin al
ministrului finanţelor publice, în cazul plăţilor efectuate la
organul fiscal central;
b) prin ordin
comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului
finanţelor publice, în cazul plăţilor
efectuate la organul fiscal local.
ART. 165
Ordinea
stingerii obligaţiilor fiscale
(1) Dacă
un debitor datorează
mai multe tipuri
de obligaţii fiscale,
iar suma plătită nu este
suficientă pentru a stinge
toate obligaţiile, atunci
se stinge obligaţia fiscală pe care o
indică
debitorul, potrivit legii, sau care este distribuită
potrivit prevederilor art. 163, după caz, stingerea
efectuându-se, de drept, în următoarea ordine:
a)
toate obligaţiile fiscale principale, în ordinea vechimii, şi
apoi obligaţiile fiscale accesorii, în
ordinea vechimii;
b) obligaţiile
cu scadenţe viitoare, la solicitarea debitorului.
(2) Prin excepţie de la prevederile
alin. (1), în cazul creanţelor fiscale administrate de organul
fiscal local cu suma plătită se sting cu
prioritate amenzile contravenţionale individualizate în titluri
executorii, în ordinea vechimii, chiar dacă
debitorul indică un alt tip de obligaţie fiscală. Aceste
prevederi nu se aplică în cazul plăţii
taxelor astfel cum sunt definite la art. 1 pct. 36.
(3)
În scopul stingerii obligaţiilor fiscale, vechimea acestora se stabileşte
astfel:
a) în funcţie
de scadenţă, pentru obligaţiile fiscale principale;
b)
în funcţie de termenul de plată prevăzut la art. 156 alin. (1), pentru diferenţele de
obligaţii
fiscale principale stabilite de organul fiscal competent,
precum şi pentru obligaţiile
fiscale accesorii;
c) în funcţie de data depunerii
la organul fiscal
a declaraţiilor fiscale rectificative, pentru
diferenţele
de obligaţii fiscale
principale stabilite de contribuabil/plătitor, în cazul în
care legea
prevede obligaţia acestuia de a calcula cuantumul
obligaţiei fiscale;
d) în funcţie
de data primirii, în condiţiile legii, a titlurilor executorii transmise
de alte instituţii.
(4) Pentru beneficiarii unei eşalonări la plată, ordinea
de stingere este următoarea:
a)
ratele de eşalonare şi/sau, după caz, obligaţiile
fiscale de a căror plată depinde menţinerea
valabilităţii eşalonării
la plată;
b) sumele
datorate în contul următoarelor rate din graficul de plată, până
la concurenţa cu suma
eşalonată
la plată sau până la concurenţa cu suma achitată, după caz.
(5) Pentru
beneficiarii unei amânări la plată, ordinea de stingere este următoarea:
a) obligaţiile
fiscale datorate, altele decât cele care fac obiectul amânării la plată;
b) obligaţiile
fiscale amânate la plată.
(6) Cu excepţia situaţiilor prevăzute
la art. 167 alin. (11) şi (12),
pentru debitorii care se află sub
incidenţa legislaţiei privind insolvenţa,
ordinea de stingere este următoarea:
a) obligaţii
fiscale născute după data deschiderii
procedurii insolvenţei, în ordinea vechimii;
b)
sume datorate în contul ratelor din programele de plăţi ale obligaţiilor
fiscale, cuprinse în
planul de reorganizare judiciară confirmat, precum
şi obligaţiile fiscale accesorii
datorate pe
perioada reorganizării, dacă în plan s-au prevăzut
calcularea şi plata acestora;
c)
obligaţii fiscale născute anterior datei la care s-a deschis procedura insolvenţei, în ordinea
vechimii, până
la stingerea integrală
a acestora, în situaţia contribuabililor aflaţi în stare de
faliment;
d) alte obligaţii
fiscale în afara celor prevăzute la lit. a) - c).
(7) Prin excepţie
de la prevederile alin. (1), în cazul contribuabililor care beneficiază de
ajutor de
stat sub formă de subvenţii de la bugetul de
stat pentru completarea veniturilor proprii, potrivit
legii, se sting cu prioritate obligaţiile fiscale
aferente perioadei fiscale la care se referă subvenţia,
indiferent dacă plata este efectuată din subvenţie
sau din veniturile proprii.
(8) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul obligaţiilor fiscale de plată
stabilite de
organele de inspecţie fiscală, precum şi a amenzilor de orice fel, se stinge
cu prioritate obligaţia
fiscală sau amenda pe care o alege contribuabilul.
(9) Organul fiscal
competent comunică debitorului modul în care a
fost efectuată stingerea
obligaţiilor fiscale, cu
cel puţin 5 zile înainte de următorul termen de plată a obligaţiilor
fiscale.
ART. 166
Reguli speciale
privind stingerea creanţelor fiscale prin plată sau compensare
(1)
Plăţile efectuate de către debitori nu se distribuie şi nu sting obligaţiile fiscale
înscrise în
titluri executorii pentru care executarea silită este
suspendată în condiţiile art. 233 alin. (1) lit. a) şi
d) şi alin.
(7), cu excepţia situaţiei în care contribuabilul optează pentru
stingerea acestora potrivit
art. 165 alin.
(8).
(2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul stingerii obligaţiilor
fiscale prin compensare.
ART. 167
Compensarea
(1) Prin compensare se sting creanţele statului sau unităţilor administrativ-teritoriale ori
subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului
general consolidat cu creanţele debitorului
reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de
plată de la buget, până la concurenţa celei
mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc
atât calitatea de creditor, cât şi
pe cea de debitor, cu condiţia ca respectivele creanţe să fie
administrate de aceeaşi
autoritate publică, inclusiv unităţile subordonate acesteia.
Prin sume de
plată de la buget se înţeleg sumele
pe care statul sau unitatea/subdiviziunea administrativ-
teritorială trebuie să le plătească
unei persoane, inclusiv cele care rezultă din raporturi juridice
contractuale, dacă acestea sunt stabilite prin
titluri executorii.
(2) Creanţele debitorului se compensează
cu obligaţii datorate aceluiaşi
buget, urmând ca din
diferenţa rămasă să
fie compensate obligaţiile datorate altor bugete,
în mod proporţional, cu
respectarea condiţiilor prevăzute la alin. (1).
(3) Creanţele fiscale
rezultate din raporturi
juridice vamale se compensează cu
creanţele
debitorului reprezentând sume de restituit
de aceeaşi natură. Eventualele diferenţe rămase se
compensează cu alte obligaţii fiscale ale
debitorului, în ordinea prevăzută la alin. (2).
(4) Dacă legea nu prevede altfel,
compensarea operează de drept la data la care creanţele există
deodată, fiind deopotrivă certe, lichide şi
exigibile.
(5) În sensul
prezentului articol, creanţele sunt exigibile:
a) la data
scadenţei, potrivit art. 154 sau
155, după caz;
b) la termenul prevăzut de lege pentru
depunerea decontului cu sumă negativă de TVA cu
opţiune de rambursare, în limita sumei aprobate la
rambursare prin decizia emisă de organul fiscal
central, potrivit legii;
c)
la data depunerii cererii de restituire, în limita sumei aprobate pentru
restituire prin decizia
emisă de organul fiscal central, potrivit legii,
pentru cererile de restituire a accizei sau taxei pe
valoarea adăugată, după caz, depuse
potrivit Codului fiscal;
d)
la data comunicării deciziei, pentru obligaţiile fiscale principale,
precum şi pentru obligaţiile
fiscale accesorii stabilite
de organul fiscal competent prin decizie;
e) la data
depunerii la organul fiscal a declaraţiilor de impunere rectificative,
pentru diferenţele
de obligaţii fiscale
principale stabilite de contribuabil/plătitor în cazul în care legea prevede
obligaţia acestuia de a calcula cuantumul obligaţiei
fiscale;
f) la data comunicării
actului de individualizare a sumei, pentru obligaţiile de plată de la
buget;
g)
la data primirii, în condiţiile legii, de către organul fiscal a
titlurilor executorii emise de alte
instituţii, în vederea executării silite;
h) la data naşterii dreptului la restituire pentru sumele de restituit
potrivit art. 168, astfel:
1. la data plăţii
pentru sumele achitate în plus faţă
de obligaţiile fiscale datorate;
2. la data prevăzută de lege
pentru depunerea declaraţiei anuale de impozit pe profit, în cazul
impozitului pe profit de restituit rezultat din
regularizarea anuală, potrivit legii. Restituirea se face
în limita sumei rămase după regularizarea
impozitului anual cu plăţile anticipate neachitate;
3. la data emiterii deciziei de impunere
anuală, în cazul impozitului pe venit de restituit rezultat
din regularizarea anuală, potrivit legii. Restituirea
se face în limita sumei rămase după regularizarea
impozitului anual cu plăţile anticipate neachitate;
4. la data procesului-verbal de
distribuire, pentru sumele rămase după efectuarea distribuirii
prevăzute la art. 258;
5.
la data prevăzută de lege pentru depunerea declaraţiei fiscale,
în cazul sumelor de restituit
rezultate din regularizarea prevăzută la art.
170;
6. la data depunerii cererii de restituire,
în limita sumei aprobate pentru restituire prin decizia
emisă de organul fiscal potrivit legii, pentru
celelalte cazuri de sume de restituit.
(6) Creanţele fiscale rezultate din
cesiunea notificată potrivit prevederilor art. 28 se sting prin
compensare cu obligaţiile cesionarului la data
notificării cesiunii.
(7)
Compensarea se constată de către organul fiscal competent, la cererea
debitorului sau din
oficiu. Dispoziţiile art. 165 privind ordinea stingerii datoriilor sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(8) Organul fiscal competent comunică
debitorului decizia cu privire la efectuarea compensării,
în termen de 7 zile de la data efectuării operaţiunii.
(9) Se
compensează, în condiţiile prezentului articol, suma negativă a
taxei pe valoarea adăugată
din decontul de taxă cu opţiune de rambursare
depus de reprezentantul unui grup fiscal constituit
potrivit Codului fiscal cu obligaţiile fiscale ale
membrilor grupului fiscal, în următoarea ordine:
a) obligaţiile
fiscale ale reprezentantului grupului fiscal;
b) obligaţiile
fiscale ale celorlalţi membri ai grupului fiscal, la alegerea organului
fiscal central.
(10) În
cazul în care taxa pe valoarea adăugată de plată
se stinge prin regularizare cu suma
negativă de taxă, potrivit Codului fiscal, data
stingerii taxei de plată este data prevăzută de lege
pentru depunerea decontului
în care s-a efectuat regularizarea.
(11)
Pentru debitorii care se află sub incidenţa legislaţiei privind
insolvenţa şi care depun un
decont cu sumă
negativă de taxă
pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare după
data
deschiderii procedurii insolvenţei, suma aprobată
la rambursare se compensează în
condiţiile
prezentului articol cu obligaţiile fiscale născute
după data deschiderii procedurii
insolvenţei.
(12) Prin excepţie de la prevederile alin. (11), suma negativă de
taxă pe valoarea
adăugată
solicitată la rambursare în primul decont
depus după data
deschiderii procedurii insolvenţei,
potrivit Codului fiscal, se compensează, în condiţiile
prezentului articol, cu obligaţiile fiscale ale
debitorului născute anterior deschiderii procedurii.
ART. 168
Restituiri de sume
(1)
Se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită
sau încasată fără a fi
datorată.
(2) În situaţia în care s-a făcut
o plată fără a fi datorată, cel pentru care s-a făcut
astfel plata are
dreptul la restituirea sumei respective.
(3) Prevederile prezentului articol se aplică
şi pentru sumele de restituit ca
urmare a aplicării,
potrivit legii, a scutirii indirecte sau a altor asemenea
scutiri.
(4) Prin excepţie de la prevederile
alin. (1), se restituie din oficiu următoarele sume:
a) cele de restituit, reprezentând diferenţe de impozite rezultate
din regularizarea anuală
a
impozitului pe venit datorat de persoanele fizice, care se
restituie în termen de cel mult 60 de
zile
de la data comunicării deciziei de impunere;
b) cele încasate
prin poprire, în plus faţă de creanţele fiscale pentru care s-a
înfiinţat poprirea,
care se restituie în termen de cel mult 5 zile lucrătoare
de la data încasării.
(5) Diferenţele
de impozit pe venit şi/sau
contribuţii sociale de restituit mai mici de 10 lei rămân
în evidenţa fiscală spre a fi compensate cu
datorii viitoare, urmând să se restituie atunci când suma
cumulată a acestora depăşeşte limita
menţionată.
(6) Prin excepţie de la alin. (5),
diferenţele mai mici de 10 lei se restituie în numerar numai la
solicitarea contribuabilului/plătitorului.
(7)
În cazul restituirii sumelor în valută confiscate, aceasta se realizează
conform legii, în lei la
cursul de referinţă al pieţei valutare
pentru euro, comunicat de Banca Naţională
a României, de la
data rămânerii definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune restituirea.
(8) În cazul în care contribuabilul/plătitorul înregistrează obligaţii restante,
restituirea/rambursarea
se efectuează numai după efectuarea compensării potrivit prezentului
cod.
(9) În cazul în
care suma de rambursat sau de restituit este mai mică decât obligaţiile
restante ale
contribuabilului/plătitorului, se efectuează
compensarea până la concurenţa sumei de rambursat
sau de restituit.
(10) În cazul în
care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decât suma reprezentând
obligaţii restante ale contribuabilului/plătitorului,
compensarea se efectuează până la concurenţa
obligaţiilor restante, diferenţa rezultată
restituindu-se contribuabilului/plătitorului.
(11)
În cazul în care după decesul persoanei fizice sau încetarea persoanei
juridice se stabilesc
sume de restituit sau de rambursat prin hotărâri judecătoreşti definitive, aceste sume se
restituie
sau se
rambursează numai dacă
există succesori ori alţi titulari
care au dobândit drepturile de
rambursare sau de restituire în condiţiile legii.
(12) În cazul în care din eroare, instituţiile
de credit virează organului fiscal sume reprezentând
credite nerambursabile sau finanţări primite de
la instituţii sau organizaţii internaţionale pentru
derularea unor programe ori proiecte, prin excepţie
de la prevederile alin. (8), sumele respective se
restituie la cererea
instituţiei de credit
sau a contribuabilului/plătitorului, chiar dacă
acesta
înregistrează obligaţii restante.
ART. 169
Prevederi
speciale privind rambursarea taxei pe
valoarea adăugată
(1) Taxa pe
valoarea adăugată solicitată la rambursare prin deconturile cu
sumă negativă de taxă
pe valoarea adăugată cu opţiune de
rambursare, depuse în cadrul termenului legal de depunere,
se rambursează de organul fiscal central, potrivit
procedurii şi condiţiilor
aprobate prin ordin al
preşedintelui
A.N.A.F.
(2) În cazul deconturilor cu sumă negativă de taxă pe
valoarea adăugată cu
opţiune de
rambursare, depuse după
termenul legal de depunere, suma negativă din
acestea se preia în
decontul perioadei următoare.
(3) Organul
fiscal central decide în condiţiile
prevăzute în ordinul menţionat la alin. (1) dacă
efectuează inspecţia fiscală anterior sau
ulterior aprobării rambursării, în baza unei analize de risc.
(4) Prin excepţie de la prevederile
alin. (3), în cazul decontului cu sumă negativă de taxă pe
valoarea adăugată cu opţiune de rambursare
pentru care suma solicitată la rambursare este de
până la 45.000 lei, organul fiscal
central rambursează taxa
cu efectuarea, ulterior,
a inspecţiei
fiscale.
(5) Dispoziţiile
alin. (4) nu se aplică:
a) în cazul în care contribuabilul/plătitorul are înscrise în cazierul fiscal fapte care sunt
sancţionate ca infracţiuni;
b) în cazul în
care organul fiscal central, pe baza informaţiilor deţinute, constată
că există riscul
unei rambursări necuvenite.
(6) În cazul decontului cu sumă negativă
de taxă pe valoarea adăugată depus în numele unui
grup fiscal constituit potrivit Codului fiscal, dispoziţiile alin. (5) sunt aplicabile atât pentru
reprezentantul grupului fiscal, cât şi pentru membrii acestuia.
(7) Ori
de câte ori, în condiţiile prezentului articol, rambursarea se aprobă
cu inspecţie fiscală
ulterioară, inspecţia fiscală se decide în
baza unei analize de risc.
(8) Deconturile
cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune
de rambursare pentru
care suma solicitată
la rambursare este de până
la 45.000 lei, depuse de persoane impozabile
aflate în una dintre situaţiile prevăzute la alin. (5), se soluţionează după
efectuarea inspecţiei
fiscale anticipate.
ART. 170
Prevederi
speciale privind restituirea impozitului
pe venit reţinut la sursă
(1) În situaţia
în care plătitorul a reţinut la sursă un impozit pe venit în
cuantum mai mare decât
cel legal datorat,
restituirea acestuia se efectuează de către plătitor, la cererea contribuabilului
depusă în termenul de prescripţie a dreptului de
a cere restituirea prevăzut la art. 219.
(2) Sumele restituite de către plătitor
se regularizează de către acesta cu obligaţiile fiscale de
acelaşi tip
datorate în perioada fiscală în care s-a efectuat restituirea prin
depunerea unei declaraţii
de regularizare/cerere de restituire. Declaraţia de
regularizare/cererea de restituire poate fi depusă
şi ulterior, în cadrul termenului de prescripţie a
dreptului de a cere restituirea. Pentru diferenţele
de restituit sunt aplicabile prevederile art. 167 sau 168,
după caz.
(3) În cazul contribuabililor nerezidenţi care depun certificatul de rezidenţă fiscală ulterior
reţinerii la sursă
a impozitului de către plătitorul de venit,
restituirea şi regularizarea, potrivit
prezentului articol, se efectuează chiar dacă pentru perioada fiscală
în care creanţa fiscală restituită
a fost datorată s-a ridicat rezerva verificării
ulterioare, ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale.
(4) Pentru impozitul
pe venit care se regularizează potrivit prezentului articol,
plătitorul nu
depune declaraţie rectificativă.
(5) În situaţia
în care plătitorul nu mai există sau acesta se află în procedura
insolvenţei potrivit
Legii nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire
a insolvenţei şi de insolvenţă, restituirea
impozitului pe venit reţinut la sursă în cuantum
mai mare decât cel legal datorat se efectuează de
către organul fiscal central competent, în baza
cererii de restituire depuse de contribuabil. Prin
organ fiscal central competent se înţelege organul
fiscal central competent pentru administrarea
creanţelor fiscale ale contribuabilului solicitant.
(6) Plătitorul are obligaţia de a
corecta, dacă este cazul, declaraţiile informative corespunzătoare
regularizării efectuate.
(7) Procedura de
aplicare a prezentului articol se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
ART. 171
Regularizarea
obligaţiilor fiscale în cazul reconsiderării unei tranzacţii de
către organul fiscal
central
(1) Obligaţiile fiscale stabilite de
organul fiscal central ca urmare a reconsiderării unei tranzacţii,
potrivit legii, se regularizează cu
obligaţiile fiscale declarate/plătite de contribuabil/plătitor
aferente respectivei tranzacţii. În acest caz, sumele
achitate în contul obligaţiilor fiscale
declarate/plătite de contribuabil/plătitor se consideră a reprezenta plăţi anticipate în contul
obligaţiilor fiscale stabilite ca urmare a reconsiderării.
(2) Procedura de aplicare a prezentului
articol se aprobă prin ordin al preşedintelui
A.N.A.F.
ART. 172
Obligaţia băncilor
supuse regimului de supraveghere specială sau de administrare specială
Băncile supuse regimului
de supraveghere specială sau de administrare specială
şi care
efectuează plăţile dispuse în limita
încasărilor vor deconta
zilnic, cu prioritate, sumele
reprezentând obligaţii fiscale cuprinse în ordinele
de plată emise de debitori şi/sau
obligaţii fiscale
înscrise în adresa de înfiinţare a popririi transmisă
de organele fiscale.
CAPITOLUL III
Dobânzi,
penalităţi de întârziere şi
penalităţi de nedeclarare
ART. 173
Dispoziţii generale privind dobânzi şi penalităţi de întârziere
(1) Pentru neachitarea la termenul de scadenţă
de către debitor a obligaţiilor fiscale principale,
se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere.
(2) Nu
se datorează dobânzi şi
penalităţi de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi
de orice fel, obligaţii fiscale accesorii stabilite
potrivit legii, cheltuieli de
executare silită, cheltuieli
judiciare, sumele confiscate, precum şi sumele reprezentând echivalentul în lei al bunurilor şi
sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul
faptei.
(3) Pentru diferenţele de obligaţii
fiscale stabilite prin declaraţii de impunere rectificative sau
decizii de impunere,
nu se datorează obligaţii fiscale
accesorii pentru suma plătită în
contul
obligaţiei fiscale principale, dacă, anterior
stabilirii obligaţiilor fiscale, debitorul a efectuat o plată,
iar suma plătită nu a stins alte obligaţii. Aceste
dispoziţii sunt aplicabile şi în situaţia în care
debitorul a efectuat plata obligaţiei fiscale,
iar declaraţia de impunere a fost
depusă ulterior
efectuării plăţii.
(4) Dobânzile şi penalităţile de întârziere se fac venit la bugetul
căruia îi aparţine creanţa
principală.
(5) Dobânzile şi penalităţile de
întârziere se stabilesc prin decizii, cu excepţia situaţiei prevăzute
la art. 227
alin. (8).
(6) Dobânzile şi penalităţile de întârziere pot fi actualizate
anual, prin hotărâre a Guvernului, în
funcţie de evoluţia ratei dobânzii de referinţă
a Băncii Naţionale a
României.
ART.
174
Dobânzi
(1) Dobânzile se
calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare
termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.
(2) Pentru diferenţele suplimentare de
creanţe fiscale rezultate din corectarea declaraţiilor sau
modificarea unei decizii de impunere, dobânzile se
datorează începând cu ziua imediat următoare
scadenţei creanţei fiscale pentru care s-a
stabilit diferenţa şi până
la data stingerii acesteia, inclusiv.
(3) În situaţia în care diferenţele rezultate din corectarea declaraţiilor de impunere sau
modificarea unei decizii
de impunere sunt negative în raport cu sumele stabilite
iniţial, se
datorează dobânzi pentru suma datorată după
corectare ori modificare, începând cu ziua imediat
următoare scadenţei şi până la data stingerii acesteia, inclusiv.
(4) Prin excepţie de la prevederile
alin. (1), se datorează dobânzi după cum urmează:
a) pentru creanţele
fiscale stinse prin executare silită, până la data întocmirii
procesului-verbal
de distribuire, inclusiv. În cazul plăţii preţului
în rate, dobânzile se calculează până la data întocmirii
procesului-verbal de distribuire a avansului. Pentru suma
rămasă de plată, dobânzile sunt datorate
de către cumpărător;
b) pentru obligaţiile
fiscale datorate de către debitorul declarat insolvabil care nu are
venituri şi
bunuri urmăribile, până la data trecerii în
evidenţa separată, potrivit prevederilor art. 265.
(5) Nivelul dobânzii este de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere.
ART. 175
Dobânzi
în cazul impozitelor administrate de organul fiscal central pentru
care perioada fiscală
este anuală
(1) Pentru
neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale
reprezentând impozite pentru
care
perioada fiscală este anuală, se datorează
dobânzi după cum urmează:
a)
în anul fiscal de impunere, pentru obligaţiile fiscale stabilite, potrivit
legii, de organul fiscal
central sau de contribuabili, inclusiv cele reprezentând
plăţi anticipate, dobânzile se calculează din
ziua următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sau,
după caz, până în ultima zi a
anului fiscal de impunere, inclusiv;
b) pentru sumele
neachitate în anul de impunere potrivit
lit. a), dobânzile se calculează începând
cu prima zi a anului fiscal următor până la data
stingerii acestora, inclusiv;
c)
în cazul în care obligaţia fiscală stabilită prin decizia de
impunere anuală sau declaraţia de
impunere anuală, după caz, este mai mică
decât cea stabilită prin deciziile de plăţi anticipate sau
declaraţiile depuse în cursul anului de impunere,
dobânzile se recalculează, începând cu prima zi a
anului fiscal următor celui de impunere, la soldul
neachitat în raport cu impozitul
anual stabilit prin
decizia de impunere anuală sau declaraţia de
impunere anuală, urmând a se face regularizarea
dobânzilor în mod corespunzător;
d) pentru diferenţele de impozit rămase
de achitat, conform deciziei de
impunere anuală sau
declaraţiei de impunere anuală, dobânzile se
datorează începând cu ziua următoare termenului de
scadenţă prevăzut de lege. În cazul impozitului pe venit, această
regulă se aplică
numai dacă
declaraţia de venit a fost depusă până la
termenul prevăzut de lege. În situaţia în care declaraţia de
venit nu a fost depusă până la termenul prevăzut
de lege, dobânda se datorează începând cu data
de 1 ianuarie a anului următor celui de impunere.
(2)
Prevederile alin. (1) se
aplică şi în cazul în care contribuabilii nu-şi îndeplinesc obligaţiile
declarative, iar creanţa fiscală se stabileşte de organul fiscal central prin
decizie, precum şi în cazul
declaraţiei depuse potrivit art. 107 alin. (5). În
acest caz, în scopul aplicării alin. (1) lit. a), creanţa
aferentă unei perioade fiscale, stabilită de
organul fiscal central, se repartizează pe termenele de
plată corespunzătoare din anul de impunere, cu
excepţia cazului în care obligaţiile fiscale au fost
stabilite în anul fiscal de impunere.
(3) În cazul în care, în cadrul unei
proceduri de control fiscal, organul fiscal central stabileşte
diferenţe de impozit
suplimentare, dobânzile se calculează la diferenţa de impozit
începând cu
prima zi a anului fiscal următor celui de impunere.
ART. 176
Penalităţi
de întârziere
(1) Penalităţile de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând
cu ziua
imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii
sumei datorate, inclusiv.
Dispoziţiile art. 174
alin. (2) - (4) şi art. 175
sunt aplicabile în mod corespunzător.
(2) Nivelul
penalităţii de întârziere este de 0,01% pentru fiecare zi de
întârziere.
(3) Penalitatea de întârziere nu înlătură
obligaţia de plată a dobânzilor.
(4) Penalitatea de întârziere nu se aplică
pentru obligaţiile fiscale
principale nedeclarate de
contribuabil/plătitor şi stabilite de organul de inspecţie fiscală prin
decizii de impunere.
ART. 177
Dobânzi
şi penalităţi de întârziere
în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară
(1) Nedecontarea de către instituţiile
de credit a sumelor cuvenite bugetului general consolidat
în termen de 3 zile lucrătoare de la data debitării contului
contribuabilului/plătitorului nu îl
exonerează pe contribuabil/plătitor de
obligaţia de plată
a sumelor respective şi
atrage pentru
acesta dobânzi şi
penalităţi de întârziere la nivelul celor prevăzute la art. 174 şi
176, după termenul
de 3 zile.
(2) Pentru recuperarea sumelor datorate bugetului
general consolidat şi nedecontate de
instituţiile de credit,
precum şi a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere prevăzute la alin. (1),
contribuabilul/plătitorul se poate îndrepta împotriva
instituţiei de credit respective.
ART. 178
Dobânzi şi penalităţi de întârziere în cazul compensării
În
cazul creanţelor fiscale stinse prin compensare, dobânzile şi penalităţile de
întârziere, după
caz, se calculează până la data prevăzută
la art. 167 alin. (4).
ART. 179
Dobânzi
şi penalităţi de întârziere
în cazul deschiderii procedurii insolvenţei
În cazul
debitorilor cărora li s-a deschis
procedura insolvenţei, pentru creanţele fiscale născute
anterior sau ulterior datei deschiderii procedurii insolvenţei se datorează dobânzi şi penalităţi de
întârziere, potrivit legii care reglementează această
procedură.
ART. 180
Dobânzi
şi penalităţi de întârziere
în cazul debitorilor pentru care s-a pronunţat o hotărâre de
dizolvare
(1) Pentru creanţele
fiscale născute anterior sau ulterior datei înregistrării hotărârii de dizolvare
a debitorului în registrul
comerţului, începând cu această dată
nu se mai datorează şi nu se
calculează dobânzi şi
penalităţi de întârziere.
(2) În cazul în care prin hotărâre judecătorească
definitivă a fost desfiinţat actul care a stat la
baza înregistrării dizolvării, se calculează
dobânzi şi penalităţi
de întârziere între data înregistrării în
registrul comerţului a actelor de dizolvare şi data rămânerii definitive a hotărârii de desfiinţare.
ART. 181
Penalitatea de
nedeclarare în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central
(1) Pentru
obligaţiile fiscale principale nedeclarate sau declarate incorect de
contribuabil/plătitor
şi stabilite de organul de inspecţie fiscală
prin decizii de impunere, contribuabilul/plătitorul
datorează o penalitate de nedeclarare de 0,08% pe
fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare
scadenţei şi până
la data stingerii sumei datorate, inclusiv, din obligaţiile fiscale principale
nedeclarate sau declarate
incorect de contribuabil/plătitor şi stabilite de organul de inspecţie
fiscală prin decizii de impunere.
(2) Penalitatea de nedeclarare stabilită
potrivit alin. (1) se reduce,
la cererea
contribuabilului/plătitorului, cu 75%, dacă
obligaţiile fiscale principale stabilite prin decizie:
a) se sting prin
plată sau compensare până la termenul prevăzut la art. 156 alin. (1);
b) sunt eşalonate la plată, în condiţiile legii.
În acest caz, reducerea se acordă la
finalizarea
eşalonării
la plată.
(3) Penalitatea de nedeclarare prevăzută la alin. (1) se majorează
cu 100% în cazul în care
obligaţiile fiscale principale au rezultat ca urmare a săvârşirii unor fapte de evaziune
fiscală,
constatate de organele judiciare, potrivit legii.
(4) Aplicarea penalităţii de
nedeclarare prevăzute de prezentul articol nu înlătură obligaţia
de
plată a dobânzilor prevăzute de prezentul cod.
(5) Penalitatea de nedeclarare constituie
venit al bugetului de stat.
(6) Organul
fiscal nu stabileşte penalitatea
de nedeclarare prevăzută de prezentul articol dacă
aceasta este mai mică de 50 lei.
(7)
Penalitatea de nedeclarare nu se aplică
dacă obligaţiile fiscale
principale nedeclarate sau
declarate incorect de contribuabil/plătitor şi stabilite de organul de inspecţie
fiscală prin decizii de
impunere rezultă din aplicarea unor prevederi ale
legislaţiei fiscale de către contribuabil/plătitor,
potrivit interpretării organului fiscal cuprinse în
norme, instrucţiuni, circulare sau opinii comunicate
contribuabilului/plătitorului de către organul
fiscal central.
(8) Despre
aplicarea penalităţii de nedeclarare potrivit alin. (1) sau, după
caz, despre neaplicarea
acesteia potrivit alin. (6)
sau (7), se consemnează şi
se motivează în raportul de inspecţie fiscală.
Prevederile art. 130
alin. (5) şi ale art. 131 alin. (2)
sunt aplicabile în mod corespunzător.
(9) În situaţia
în care obligaţiile fiscale principale sunt stabilite de organul de inspecţie
fiscală ca
urmare a nedepunerii declaraţiei de impunere, se
aplică numai penalitatea de nedeclarare, fără a
se aplica sancţiunea contravenţională
pentru nedepunerea declaraţiei.
(10) Procedura
de aplicare a prezentului articol se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(11) Cu excepţia
situaţiei prevăzute la alin. (3),
penalitatea de nedeclarare nu poate fi mai mare
decât nivelul creanţei fiscale principale la care se
aplică, ori de câte ori prin aplicarea metodei de
calcul prevăzute la alin. (1) penalitatea de
nedeclarare depăşeşte acest nivel.
ART. 182
Dobânzi
în cazul sumelor de restituit sau de
rambursat de la buget
(1) Pentru
sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilul/plătitorul
are dreptul
la dobândă din ziua următoare expirării
termenului prevăzut la art. 168
alin. (4) sau la art. 77, după
caz, până la data stingerii prin oricare dintre
modalităţile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor
se face la cererea contribuabilului/plătitorului.
(2) În cazul creanţelor contribuabilului/plătitorului
rezultate din anularea unui act administrativ
fiscal prin care au
fost stabilite obligaţii fiscale de plată şi care au
fost stinse anterior anulării,
contribuabilul/plătitorul este îndreptăţit
la dobândă începând cu ziua în care a operat stingerea
creanţei fiscale individualizate în actul administrativ anulat şi până în
ziua restituirii sau
compensării creanţei contribuabilului/plătitorului
rezultate în urma anulării actului administrativ
fiscal. Această prevedere nu se aplică
în situaţia în care contribuabilul/plătitorul a solicitat
acordarea de despăgubiri, în condiţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi
completările ulterioare, precum şi în situaţia prevăzută
la art. 107 alin. (5).
(3) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi pentru creanţele fiscale ce au
făcut obiectul unei cereri
de restituire, respinsă
de organul fiscal,
dar admisă definitiv de organul
de soluţionare a
contestaţiilor sau de instanţa judecătorească.
(4) Nivelul
dobânzii este cel prevăzut la art. 174
alin. (5) şi se suportă din
acelaşi buget din care
se restituie ori se
rambursează, după caz, sumele solicitate de contribuabil/plătitor.
ART. 183
Majorări de întârziere în cazul obligaţiilor fiscale datorate bugetelor
locale
(1) Prin excepţie
de la prevederile art. 173 şi 176,
pentru neachitarea la termenul de
scadenţă de
către
debitor a obligaţiilor fiscale
principale datorate bugetelor locale,
se datorează după acest
termen majorări de întârziere.
(2) Nivelul majorării de întârziere este de 1% din cuantumul
obligaţiilor fiscale principale
neachitate în
termen, calculată pentru fiecare lună sau fracţiune de lună,
începând cu ziua imediat
următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei
datorate, inclusiv.
(3) Prevederile art. 173 - 180 şi
art. 182 sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(4) Pentru sumele de restituit de la bugetul
local se datorează majorări de întârziere. Nivelul şi
modul de calcul al majorării de întârziere sunt cele
prevăzute la alin. (2).
CAPITOLUL IV
Înlesniri la
plată
SECŢIUNEA 1
Instituirea
posibilităţii acordării înlesnirilor la plată
ART. 184
Instituirea
posibilităţii acordării eşalonărilor la plată de
către organul fiscal central
(1) Organele fiscale centrale pot acorda la
cererea debitorilor eşalonări
la plată pe o perioadă de
cel mult 5 ani. Pentru debitorii care nu constituie niciun
fel de garanţie potrivit prezentului capitol,
eşalonarea
se acordă pe cel mult 6 luni.
(2) În sensul
prezentului capitol, asocierile fără personalitate juridică
care, potrivit legii,
au
calitatea de debitor sunt asimilate persoanelor juridice.
(3) Eşalonarea
la plată se acordă pentru toate obligaţiile fiscale înscrise în
certificatul de atestare
fiscală, dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de prezentul capitol.
(4) Prevederile alin. (3) se aplică şi pentru obligaţiile fiscale preluate de organele
fiscale de la alt
organ fiscal sau de la altă autoritate publică
ca urmare a transferului de competenţă, în situaţia în
care acesta are loc pe perioada derulării unei eşalonări la plată. În acest scop, organul fiscal
competent comunică debitorului o înştiinţare de plată privind
obligaţiile fiscale individualizate în
acte administrative preluate
ca urmare a transferului de competenţă, precum
şi deciziile
referitoare la obligaţiile fiscale accesorii
aferente.
(5) În scopul acordării eşalonării la plată, sunt
asimilate obligaţiilor fiscale:
a) amenzile de
orice fel administrate de organul fiscal;
b) creanţele bugetare stabilite de
alte organe şi transmise spre recuperare organelor
fiscale,
potrivit legii, inclusiv creanţele bugetare rezultate
din raporturi juridice contractuale stabilite prin
hotărâri judecătoreşti sau alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie
titluri executorii.
(6) Eşalonarea
la plată nu se acordă pentru:
a) obligaţiile
fiscale care au făcut obiectul unei eşalonări
acordate în temeiul prezentului capitol,
care şi-a
pierdut valabilitatea;
b) obligaţiile
fiscale care au scadenţa şi/sau
termenul de plată după data eliberării certificatului
de atestare fiscală;
c) obligaţiile
fiscale care, la data eliberării certificatului de atestare fiscală,
intră sub incidenţa art.
167, în limita
sumei de rambursat/de restituit/de plată de la buget;
d) obligaţiile
fiscale stabilite prin acte administrative fiscale care, la data eliberării
certificatului
de atestare fiscală, sunt suspendate în condiţiile art. 14 sau 15 din Legea nr. 554/2004, cu
modificările şi
completările ulterioare. În cazul în care suspendarea executării
actului administrativ
fiscal încetează după data comunicării unei
decizii de eşalonare la plată,
debitorul poate solicita
includerea în eşalonare a obligaţiilor fiscale ce au făcut
obiectul suspendării, precum şi a
obligaţiilor fiscale accesorii aferente. În acest
scop, organul fiscal competent comunică debitorului
o înştiinţare
de plată privind obligaţiile fiscale individualizate în acte
administrative pentru care a
încetat suspendarea executării, precum şi deciziile referitoare la obligaţiile fiscale
accesorii
aferente.
(7) Eşalonarea la plată nu se acordă
nici pentru obligaţiile fiscale în sumă totală mai mică de
500
lei în cazul persoanelor fizice şi 5.000 lei în cazul persoanelor juridice.
(8) Perioada
de eşalonare la plată
se stabileşte
de organul fiscal
competent în funcţie de
cuantumul obligaţiilor fiscale
şi de capacitatea financiară de plată a debitorului. Perioada de
eşalonare
la plată acordată nu poate fi mai mare decât perioada de eşalonare la plată solicitată.
ART. 185
Instituirea
posibilităţii acordării înlesnirilor la plată de către
organul fiscal local
(1)
La cererea temeinic justificată a contribuabilului, organul fiscal local
poate acorda pentru
obligaţiile fiscale restante următoarele
înlesniri la plată:
a) eşalonări şi/sau amânări la plata obligaţiilor fiscale,
precum şi a obligaţiilor
bugetare prevăzute
la art. 184
alin. (5);
b) scutiri sau
reduceri de majorări de întârziere.
(2) Eşalonarea
la plată se acordă pe o perioadă de cel mult 5 ani, iar amânarea
la plată se acordă
pe o perioadă de cel mult 6 luni, dar care nu poate depăşi data de 20
decembrie a anului fiscal în
care se acordă.
(3) Pe perioada pentru care au fost acordate
amânări sau eşalonări
la plată, pentru obligaţiile
fiscale principale eşalonate
sau amânate la plată, se datorează majorări de întârziere de
0,5% pe
lună sau fracţiune de lună, reprezentând echivalentul prejudiciului.
(4) Pe perioada eşalonării şi/sau
amânării la plată, un procent de 50% din majorările de
întârziere
reprezentând componenta de penalitate a acestora, aferente obligaţiilor fiscale
eşalonate sau
amânate la plată, se amână la plată. În
situaţia în care sumele eşalonate
sau amânate au fost stinse
în totalitate, majorările de întârziere amânate la
plată se anulează.
(5) Pentru
obligaţiile fiscale eşalonate
şi/sau amânate la plată,
contribuabilii trebuie să constituie
garanţii astfel:
a) în cazul persoanelor fizice, o sumă egală cu două rate medii din eşalonare, reprezentând
obligaţii fiscale locale eşalonate şi
majorări de întârziere calculate, în cazul eşalonărilor la plată, sau
o sumă rezultată din raportul dintre
contravaloarea debitelor amânate şi
majorările de întârziere
calculate şi
numărul de luni aprobate pentru amânare la plată, în cazul amânărilor
la plată;
b) în cazul
persoanelor juridice garanţia trebuie să acopere totalul obligaţiilor
fiscale eşalonate
şi/sau amânate la plată.
(6) Prin hotărâre
a autorităţii deliberative se aprobă procedura de acordare a
înlesnirilor la plată.
(7) În cazul
contribuabilului persoană juridică, acordarea înlesnirilor prevăzute
la alin. (1) lit. b) se
realizează cu respectarea regulilor în domeniul
ajutorului de stat.
SECŢIUNEA a 2-a
Procedura de
acordare a eşalonării la plată de către organul fiscal
central
ART. 186
Condiţii de
acordare a eşalonării la plată
(1) Pentru
acordarea unei eşalonări la
plată de către organul fiscal central, debitorul trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
a) să
se afle în dificultate generată
de lipsa temporară de disponibilităţi băneşti şi să aibă
capacitate financiară de plată pe perioada de eşalonare la plată. Aceste situaţii
se apreciază de
organul fiscal competent pe baza programului de
restructurare sau de redresare financiară ori a
altor informaţii şi/sau
documente relevante, prezentate de debitor sau deţinute de organul fiscal;
b) să aibă
constituită garanţia potrivit art. 193;
c) să nu se
afle în procedura insolvenţei;
d) să nu se
afle în dizolvare potrivit prevederilor legale în vigoare;
e) să nu
li se fi stabilit răspunderea potrivit legislaţiei privind
insolvenţa şi/sau răspunderea
solidară, potrivit prevederilor art. 25 şi
26. Prin excepţie, dacă
actele prin care s-a stabilit
răspunderea sunt definitive în sistemul căilor
administrative şi judiciare de
atac, iar suma pentru
care a fost atrasă răspunderea a fost achitată, condiţia se consideră
îndeplinită.
(2) Pe lângă condiţiile prevăzute
la alin. (1), debitorul trebuie să aibă depuse toate declaraţiile
fiscale, potrivit vectorului fiscal. Această condiţie
trebuie îndeplinită la data eliberării certificatului
de atestare fiscală.
(3) Condiţia prevăzută la
alin. (2) se consideră
îndeplinită şi în cazul în
care, pentru perioadele în
care nu s-au depus declaraţii fiscale, obligaţiile fiscale
au fost stabilite, prin decizie,
de către
organul fiscal.
(4) Prin excepţie de la prevederile
alin. (1) lit. b), în situaţia debitorilor care nu deţin bunuri în
proprietate sau acestea
sunt insuficiente pentru
a constitui garanţiile prevăzute de prezentul
capitol, organul fiscal
poate acorda eşalonarea la plată dacă
sunt îndeplinite celelalte
condiţii
prevăzute la alin. (1). În acest caz, penalităţile
de întârziere aferente obligaţiilor fiscale principale
eşalonate
nu se amână la plată şi
se includ în eşalonare.
ART. 187
Cererea de
acordare a eşalonării la plată
(1) Cererea
de acordare a eşalonării la plată, denumită
în continuare cerere,
se depune la
registratura organului fiscal competent sau se transmite
prin poştă cu confirmare de
primire şi se
soluţionează de organul fiscal competent, în
termen de 60 de zile de la data
înregistrării cererii.
(2) Conţinutul cererii, precum şi documentele justificative care se
anexează acesteia se aprobă
prin ordin al preşedintelui
A.N.A.F.
ART. 188
Retragerea
cererii de acordare a eşalonării la plată
(1)
Cererea poate fi retrasă de debitor până la emiterea deciziei de eşalonare la plată sau a
deciziei de respingere. Organul
fiscal competent comunică debitorului decizia prin care se ia act de
retragerea cererii.
(2) Prin retragerea cererii, debitorul nu
pierde dreptul de a depune o nouă cerere.
ART. 189
Prevederi
speciale privind stingerea obligaţiilor fiscale
În cazul în care în perioada
dintre data eliberării certificatului de atestare
fiscală şi data
comunicării deciziei de eşalonare la plată debitorul efectuează plăţi
în conturile bugetare aferente
tipurilor de creanţe fiscale ce fac obiectul eşalonării la plată, se sting
mai întâi obligaţiile exigibile în
această perioadă şi apoi obligaţiile cuprinse în certificatul de
atestare fiscală, în condiţiile art. 207
alin. (2) sau (3), după caz.
ART.
190
Alte prevederi
speciale privind stingerea
obligaţiilor fiscale administrate de organul fiscal
central
(1) Pentru
deconturile cu sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare
depuse până la data
eliberării certificatului de atestare fiscală se
aplică dispoziţiile art. 167.
(2) Pe perioada
derulării eşalonării la plată, cu sumele de rambursat/de restituit
se sting
obligaţiile în ordinea prevăzută la art. 165 alin. (4), în limita
sumei aprobate la
rambursare/restituire.
(3) Prin excepţie de la prevederile
art. 167 alin. (5) lit. b), în cazul
deconturilor cu sumă negativă
de TVA cu opţiune de rambursare depuse
în perioada dintre
data eliberării certificatului de
atestare fiscală şi data emiterii deciziei de eşalonare la plată, momentul
exigibilităţii sumei de
rambursat este data emiterii deciziei de rambursare.
(4) Prin data emiterii deciziei de
rambursare, prevăzută la alin. (3),
se înţelege data înregistrării
acesteia la organul fiscal competent.
(5)
Diferenţele de obligaţii fiscale rămase nestinse în urma soluţionării deconturilor cu sumă
negativă de TVA cu opţiune de rambursare se
comunică debitorului printr-o înştiinţare
de plată.
ART. 191
Eliberarea
certificatului de atestare fiscală
(1) După
primirea cererii, organul fiscal competent eliberează, din oficiu,
certificatul de atestare
fiscală, pe care îl comunică
debitorului. Eliberarea certificatului de atestare fiscală
în scopul
acordării eşalonării
la plată nu este supusă taxei extrajudiciare de timbru.
(2) Certificatul de atestare fiscală se
eliberează în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la
înregistrarea cererii.
(3) Prin excepţie de la prevederile
alin. (2), termenul de eliberare a
certificatului de atestare
fiscală este de cel mult 10 zile lucrătoare în
cazul cererilor depuse de debitorii persoane fizice care
desfăşoară
activităţi economice în mod independent sau exercită profesii
libere.
(4) Prin excepţie de la prevederile art. 158 şi 159, după caz, certificatul de atestare fiscală
cuprinde obligaţiile fiscale restante existente în
sold la data eliberării acestuia.
(5) Atunci când
există diferenţe între sumele solicitate de către debitor în
cerere şi cele înscrise
în certificatul de atestare fiscală, se procedează
la punerea de acord a acestora.
(6) Prin excepţie de la prevederile
art. 158 şi 159, după caz,
certificatul de atestare fiscală are
valabilitate de 90 de zile de la data eliberării.
ART. 192
Modul de soluţionare a cererii
(1) Cererea
debitorului se soluţionează de organul fiscal competent prin decizie
de eşalonare la
plată ori decizie de respingere,
după caz.
(2) Cuantumul şi termenele de plată a ratelor de eşalonare se stabilesc prin grafice de
eşalonare
care fac parte integrantă din decizia de eşalonare la plată. În sensul art.
167, ratele sunt exigibile la
aceste termene de plată, cu excepţia situaţiei
prevăzute la art. 190 alin. (2).
(3) Cererea se soluţionează prin
decizie de respingere în oricare dintre următoarele situaţii:
a) în cazul
cererilor depuse pentru obligaţiile prevăzute la art. 184 alin. (6)
şi (7);
b) nu sunt
îndeplinite condiţiile de acordare prevăzute la art. 186 alin. (1) şi (2);
c) debitorul nu
depune documentele justificative necesare soluţionării cererii;
d) cererea şi documentele aferente nu prezintă
nicio modificare faţă de condiţiile de acordare a
eşalonării
la plată dintr-o cerere anterioară care a fost respinsă;
e) în cazul
stingerii în totalitate, până la data emiterii deciziei de eşalonare la plată, a obligaţiilor
fiscale care au făcut obiectul cererii de eşalonare la plată.
(4) După eliberarea certificatului de
atestare fiscală şi, după
caz, punerea de acord a sumelor
potrivit art. 191 alin. (5), organul fiscal
competent verifică încadrarea cererii în prevederile
prezentului capitol şi
comunică debitorului decizia de respingere sau acordul de principiu
privind
eşalonarea
la plată, după caz.
ART. 193
Garanţii
(1)
În termen de cel mult 30 de zile de la data comunicării
acordului de principiu, debitorul
trebuie să constituie garanţii. La cererea
temeinic justificată a debitorului, organul fiscal competent
poate aproba prelungirea acestui termen cu cel mult 30 de zile.
(2) Pentru obligaţiile fiscale eşalonate la plată, precum şi cele care fac obiectul amânării
la plată
potrivit art. 208,
de până la 5.000 lei în cazul persoanelor fizice şi, respectiv, 20.000
lei în cazul
persoanelor juridice, nu este necesară constituirea
de garanţii.
(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), următoarele categorii de debitori
nu trebuie să
constituie garanţii:
a) instituţiile
publice, astfel cum sunt definite prin Legea nr.
500/2002 privind finanţele publice,
cu modificările
şi completările ulterioare, precum şi prin Legea nr.
273/2006,
cu modificările şi
completările ulterioare, după caz;
b) autorităţile/serviciile
publice autonome înfiinţate prin lege organică;
c) unităţile
şi instituţiile de drept
public prevăzute la art. 7 din Ordonanţa
Guvernului nr. 57/2002
privind cercetarea ştiinţifică
şi dezvoltarea tehnologică, aprobată cu modificări
şi completări prin
Legea nr. 324/2003,
cu modificările şi completările
ulterioare;
d) instituţiile
de învăţământ superior de stat.
(4)
Debitorii prevăzuţi la alin. (3),
precum şi debitorii prevăzuţi
la art. 186 alin. (4), care deţin în
proprietate bunuri, constituie garanţii astfel:
a)
dacă valoarea bunurilor acoperă valorile prevăzute la alin. (13) sau (15), după caz, debitorii
constituie garanţii la nivelul acestor valori, cu
respectarea prevederilor prezentului articol;
b) dacă
valoarea bunurilor nu acoperă valorile prevăzute la alin. (13) sau (15), după caz, debitorii
constituie garanţii la valoarea bunurilor
deţinute în proprietate, cu respectarea prevederilor
prezentului articol.
(5) Prin acordul
de principiu organul fiscal stabileşte
perioada de eşalonare la plată,
data până la
care este valabilă garanţia în cazul în care aceasta
este constituită sub forma scrisorii de
garanţie/poliţei de asigurare de garanţie,
precum şi cuantumul garanţiei,
cu menţionarea sumelor
eşalonate la plată, a dobânzilor datorate pe perioada
de eşalonare la plată
şi a procentului
prevăzut la alin. (13),
corespunzător perioadei de eşalonare.
(6) Garanţiile
pot consta în:
a) mijloace băneşti consemnate pe numele debitorului
la dispoziţia organului fiscal la o unitate a
Trezoreriei Statului;
b) scrisoare de
garanţie/poliţă de asigurare de garanţie potrivit art. 211;
c) instituirea
sechestrului asigurător asupra
bunurilor proprietate a debitorului;
d)
încheierea unui contract de ipotecă
sau gaj în favoarea organului fiscal competent pentru
executarea obligaţiilor fiscale ale
debitorului pentru care există un acord
de eşalonare
la plată,
având ca obiect bunuri proprietate a unei terţe
persoane. Aceste bunuri trebuie să fie libere de
orice sarcini, cu excepţia cazului în care acestea
sunt sechestrate exclusiv de către
organul fiscal
competent, cu respectarea limitelor prevăzute la
alin. (16).
(7) Pot forma
obiect al garanţiilor constituite potrivit alin. (6) bunurile mobile care nu au durata
normală de funcţionare expirată potrivit
Legii nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului
imobilizat
în active corporale şi
necorporale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi
bunurile mobile care, deşi
au durata normală de funcţionare expirată, au fost supuse
reevaluării
potrivit regulilor contabile în vigoare.
(8) Bunul ce
constituie obiect al garanţiei prevăzute la alin. (6) lit. d) nu poate să mai constituie
obiect al unei garanţii pentru eşalonarea la plată a obligaţiilor
unui alt debitor.
(9) Dispoziţiile
alin. (1) nu se aplică în cazul în care valoarea bunurilor proprietatea
debitorului
deja sechestrate
de organul fiscal acoperă valoarea prevăzută la alin. (13) sau (15), după caz, cu
condiţia prezentării unui raport de evaluare cu
valori actualizate ale bunurilor sechestrate
la data
depunerii
cererii, în termenul prevăzut la alin. (1).
Dispoziţiile alin. (11)
sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(10) În situaţia
în care valoarea bunurilor deja sechestrate
de organul fiscal nu acoperă valoarea
prevăzută la alin. (13) sau (15), după caz, debitorul constituie garanţie
potrivit prevederilor alin. (1)
pentru diferenţa de
valoare neacoperită.
(11) Bunurile
oferite drept garanţie potrivit alin. (6) lit. c) şi
d) se evaluează de un expert
evaluator independent, care întocmeşte un raport de evaluare. În cazul bunurilor imobile a căror
valoare stabilită în raportul de evaluare
este mai mare decât valoarea
orientativă stabilită prin
expertizele utilizate de camera notarilor publici,
valoarea bunurilor se determină la nivelul valorii
orientative stabilite prin expertiza întocmită de
camera notarilor publici. În cazul bunurilor mobile a
căror valoare stabilită în raportul de evaluare
este vădit disproporţionată faţă de valoarea de piaţă
a acestora, organul fiscal competent poate efectua o nouă
evaluare, potrivit prevederilor art. 63. În
acest caz, termenul
de soluţionare a cererii
se prelungeşte
cu perioada cuprinsă
între data
depunerii raportului de evaluare şi data efectuării noii evaluări.
(12) Pentru bunurile
oferite drept garanţie potrivit alin. (6) lit. c) şi
d), debitorul depune
la
organul fiscal competent, în termenul prevăzut la
alin. (1), raportul de evaluare şi
alte documente
stabilite prin ordin emis în condiţiile art. 209.
(13) Garanţiile
constituite sub formele prevăzute la alin. (6) trebuie să acopere sumele eşalonate
la plată, dobânzile datorate pe perioada eşalonării la plată, plus un
procent de până la 16% din
sumele eşalonate
la plată, în funcţie de perioada de eşalonare la plată, astfel:
a) pentru eşalonări de la 13 la 24
de luni, procentul este de 4%;
b) pentru eşalonări de la 25 la 36 de luni, procentul este de 8%;
c) pentru eşalonări de la 37 la 48
de luni, procentul este de 12%;
d) pentru eşalonări de peste 49 de luni, procentul este de 16%.
(14) Prin excepţie de la prevederile
alin. (13), garanţiile
constituite sub formele prevăzute la alin.
(6) lit. a) şi
b) trebuie să
acopere sumele eşalonate la plată, precum
şi dobânzile datorate pe
perioada eşalonării
la plată.
(15)
În scopul constituirii garanţiei sub forma prevăzută la alin. (6) lit. c), dacă bunurile sunt
ipotecate/gajate în favoarea altor creditori, valoarea acestor
bunuri trebuie să acopere valoarea
pentru care s-a constituit ipoteca/gajul, precum şi sumele eşalonate la plată, dobânzile datorate pe
perioada eşalonării la plată, plus un
procent de până la 16% din sumele
eşalonate la plată, în
funcţie de perioada de eşalonare la plată.
(16) În scopul constituirii garanţiei
sub forma prevăzută la alin. (6)
lit. d), valoarea acestor bunuri
trebuie să acopere obligaţiile fiscale ale
garantului pentru care organul fiscal competent a instituit
sechestrul,
precum şi sumele eşalonate la plată ale
debitorului, dobânzile datorate pe perioada
eşalonării
la plată, plus un procent de până la 16% din sumele eşalonate
la plată, în funcţie de
perioada de eşalonare
la plată.
(17) Perioada de
valabilitate a scrisorii de garanţie/poliţei de asigurare de garanţie
trebuie să fie
cu cel puţin 3
luni mai mare decât scadenţa ultimei rate din eşalonarea la plată.
(18) Pe parcursul derulării eşalonării la plată, garanţia se poate înlocui
sau redimensiona în
funcţie de valoarea
ratelor rămase de achitat, la cererea
debitorului. În acest caz, procentajul
suplimentar al garanţiei
care se ia în calcul la stabilirea valorii garanţiei este cel în vigoare
la data
înlocuirii sau redimensionării garanţiei,
corespunzător perioadei de timp rămase din eşalonarea la
plată acordată.
(19) Organul fiscal
competent eliberează garanţiile după comunicarea deciziei de finalizare a
eşalonării
la plată, prevăzută la art. 194
alin. (3), cu excepţia situaţiei
prevăzute la art. 202 alin. (3).
(20) În cazul în care contribuabilul solicită
înlocuirea sau redimensionarea garanţiei potrivit alin.
(18), iar sumele rămase din eşalonarea la plată sunt mai mici decât limitele prevăzute
la alin. (2),
prin excepţie de la prevederile alin. (19), organul
fiscal eliberează garanţiile.
(21) În cazul în care, pe parcursul derulării
eşalonării la plată,
garanţia constituită potrivit alin.
(15) se execută de către un alt creditor, iar
sumele distribuite din valorificare, în favoarea organului
fiscal competent, nu
acoperă valoarea garanţiilor prevăzute la alin. (13),
debitorul are obligaţia
reîntregirii acesteia, pentru obligaţiile fiscale rămase
nestinse din eşalonarea la plată.
(22) În cazul în care, pe parcursul derulării
eşalonării la plată,
bunul care face obiectul garanţiei
constituite potrivit alin. (6) lit. d) şi
alin. (16) se execută de către
organul fiscal pentru obligaţiile de
plată ale garantului, debitorul are obligaţia
constituirii de garanţii pentru obligaţiile fiscale rămase
nestinse din eşalonarea
la plată. În acest caz, până la constituirea garanţiei, sumele rămase
după
efectuarea distribuirii sunt indisponibilizate în favoarea
organului fiscal, urmând a stinge obligaţiile
rămase din eşalonarea
la plată dacă garanţia nu este constituită în termenul prevăzut
la art. 194
alin. (1) lit. m).
(23) La cererea debitorului, organul fiscal competent
poate executa garanţia constituită sub
formele prevăzute la alin. (6) lit. a) şi c)
sau poate aproba valorificarea bunurilor potrivit înţelegerii
părţilor în condiţiile art. 248, în situaţia în care se stinge
întreaga sumă eşalonată
la plată.
ART. 194
Condiţii de
menţinere a valabilităţii
eşalonării la plată
(1) Eşalonarea la plată acordată
pentru obligaţiile fiscale îşi
menţine valabilitatea în următoarele
condiţii:
a) să se
declare şi să se achite, potrivit legii, obligaţiile
fiscale administrate de organul fiscal cu
termene de plată începând cu data comunicării
deciziei de eşalonare la plată,
cu excepţia situaţiei
în care debitorul a solicitat eşalonarea la plată potrivit art. 195. Eşalonarea la plată îşi menţine
valabilitatea şi dacă aceste obligaţii sunt declarate
şi/sau achitate până la
data de 25 a lunii
următoare scadenţei prevăzute de lege
inclusiv sau până la finalizarea eşalonării
la plată în situaţia
în care acest termen se împlineşte după data stingerii în totalitate a obligaţiilor
fiscale eşalonate la
plată;
b) să se achite, potrivit legii, obligaţiile
fiscale stabilite de organul fiscal competent prin decizie,
cu termene de plată începând cu data comunicării deciziei de eşalonare la plată, cu excepţia
situaţiei în care debitorul a solicitat eşalonarea la plată potrivit art.
195. Eşalonarea la plată îşi
menţine valabilitatea şi dacă aceste obligaţii sunt achitate în cel mult 30 de zile de la termenul de
plată prevăzut de
lege sau până la finalizarea perioadei de eşalonare la plată în situaţia în care
termenul de 30
de zile se împlineşte după
această dată;
c) să se achite diferenţele de obligaţii
fiscale rezultate din declaraţii rectificative în termen de cel
mult 30 de zile
de la data depunerii declaraţiei, cu excepţia situaţiei în care
debitorul a solicitat
eşalonarea
la plată potrivit art. 195;
d) să se
respecte cuantumul şi termenele
de plată din graficul de eşalonare.
Eşalonarea la plată
îşi menţine
valabilitatea şi dacă rata
de eşalonare este achitată până la următorul
termen de plată
din graficul de eşalonare;
e) să
se achite obligaţiile fiscale
administrate de organul
fiscal, nestinse la data comunicării
deciziei de eşalonare
la plată şi care nu fac
obiectul eşalonării la plată,
în termen de cel mult 90 de
zile de la data comunicării acestei decizii;
f) să
se achite creanţele stabilite
de alte organe decât organele
fiscale şi transmise spre
recuperare organelor fiscale,
precum şi amenzile de orice fel, pentru care au fost comunicate
somaţii după data
comunicării deciziei de eşalonare la plată, în cel mult 180 de zile de la
comunicarea somaţiei sau până la finalizarea eşalonării la plată în situaţia
în care termenul de 180
de zile se împlineşte
după data stingerii în totalitate a obligaţiilor fiscale eşalonate
la plată, cu
excepţia situaţiei în care contribuabilul a
solicitat eşalonarea potrivit
art. 195;
g) să
achite obligaţiile fiscale rămase
nestinse după soluţionarea deconturilor potrivit art. 190
alin. (5), în cel mult 30
de zile de la data comunicării înştiinţării
de plată, cu excepţia situaţiei în
care debitorul a solicitat eşalonarea la plată potrivit art. 195;
h) să se achite, în termen
de cel mult 30 de zile de la
data comunicării înştiinţării
de plată,
obligaţiile fiscale stabilite în acte administrative
fiscale ce au fost suspendate în condiţiile art. 14
sau 15 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi pentru care
suspendarea executării actului
administrativ fiscal a încetat
după data comunicării deciziei de
eşalonare
la plată, cu excepţia situaţiei în care debitorul a solicitat eşalonarea la plată a acestor
sume;
i) să
se achite, în termen
de cel mult 30
de zile de la data
comunicării înştiinţării de plată,
obligaţiile fiscale stabilite de alte autorităţi
a căror administrare a fost transferată organului fiscal
după emiterea unei decizii de eşalonare la plată, cu excepţia
situaţiei în care debitorul a solicitat
eşalonarea
la plată a acestor sume;
j) să
achite sumele pentru care s-a
stabilit răspunderea potrivit prevederilor legislaţiei privind
insolvenţa şi/sau
răspunderea solidară potrivit prevederilor art. 25 şi
26,
în cel mult 30 de zile de la
data stabilirii răspunderii;
k) să nu
intre sub incidenţa uneia dintre situaţiile prevăzute la art. 186 alin. (1) lit. c) şi d);
l) să se
reîntregească garanţia în condiţiile prevăzute la art. 193 alin. (21),
în cel mult 15 zile de la
data distribuirii sumelor rezultate din valorificarea
bunurilor de către alţi creditori;
m) să
constituie garanţia în condiţiile prevăzute la art. 193 alin. (22),
în cel mult 15 zile de la data
comunicării de către organul
fiscal a înştiinţării cu privire la distribuirea sumelor
rezultate din
valorificarea bunurilor.
(2) În situaţia în care termenele prevăzute
la alin. (1) se împlinesc după data finalizării eşalonării
la plată, obligaţiile fiscale trebuie stinse până
la data finalizării eşalonării
la plată.
(3) În situaţia în care sumele eşalonate la plată au fost stinse
în totalitate şi au fost
respectate
condiţiile prevăzute la alin. (1), organul
fiscal competent comunică debitorului decizia de finalizare
a eşalonării
la plată.
ART. 195
Modificarea deciziei de eşalonare la
plată în perioada de valabilitate a eşalonării
(1)
Pe perioada de valabilitate a eşalonării,
decizia de eşalonare la plată
poate fi modificată la
cererea debitorului prin includerea în eşalonare a următoarelor obligaţii fiscale cuprinse
în
certificatul de atestare fiscală emis de organul
fiscal competent:
a) cele prevăzute
la art. 184 alin. (6) lit. d);
b)
obligaţiile fiscale stabilite de alte autorităţi a căror
administrare a fost transferată organului
fiscal după emiterea unei decizii de eşalonare la plată;
c) obligaţiile
fiscale principale stabilite de organul de inspecţie fiscală prin
decizie de impunere,
precum şi
obligaţiile fiscale accesorii aferente acestora, cu termene de plată
după data comunicării
deciziei de eşalonare
la plată;
d) obligaţiile fiscale administrate de organul fiscal
cu termene de plată începând cu data
comunicării deciziei de eşalonare la plată;
e) diferenţele
de obligaţii fiscale rezultate din declaraţii rectificative;
f)
creanţele stabilite de alte organe şi
transmise spre recuperare organului fiscal, în situaţia în
care transmiterea creanţelor se efectuează pe
perioada derulării eşalonării
la plată;
g) obligaţiile
fiscale rămase nestinse după soluţionarea deconturilor potrivit
art. 190 alin. (5).
(2) Contribuabilul poate depune cel mult două
cereri de modificare a deciziei de eşalonare
la
plată într-un an de eşalonare sau, după caz, fracţie de an de eşalonare, calculat începând cu data
comunicării deciziei de eşalonare. Aceste prevederi nu sunt aplicabile obligaţiilor
fiscale prevăzute
la alin. (1) lit. a) şi
b) şi alin. (11).
(3) Cererea se depune până la împlinirea
termenului prevăzut la art. 194
alin. (1) lit. a), b), c), f),
g), h) sau i),
după caz, şi se soluţionează
de organul fiscal competent prin decizie de modificare a
deciziei de eşalonare
la plată sau decizie de respingere, după caz.
(4) Pentru obligaţiile fiscale prevăzute la alin. (1), includerea în eşalonare se efectuează cu
menţinerea perioadei de eşalonare deja aprobate.
(5) Prin excepţie
de la dispoziţiile alin. (4),
pentru obligaţiile fiscale prevăzute la alin. (1), precum
şi pentru sumele rămase de plată din eşalonarea la plată în derulare,
la cererea debitorului, se
poate aproba şi o altă perioadă de eşalonare, dar care nu poate depăşi perioada prevăzută la
art.
184 sau 206,
după caz. Dispoziţiile art. 184
alin. (8) sunt aplicabile în mod corespunzător.
(6) Cuantumul şi termenele de plată ale noilor rate de eşalonare se stabilesc prin grafice de
eşalonare
care fac parte integrantă din decizia de modificare a deciziei de eşalonare la plată.
(7) Odată cu
depunerea cererii, debitorul
trebuie să constituie şi garanţiile prevăzute de
prezentul capitol, corespunzător condiţiilor în
care urmează să se modifice decizia de eşalonare la
plată.
(8) Debitorul
nu trebuie să
constituie garanţii în situaţia în care valoarea
garanţiilor deja
constituite acoperă obligaţiile fiscale rămase
din eşalonarea la plată,
precum şi obligaţiile
fiscale
pentru care se solicită modificarea deciziei de eşalonare la plată. În situaţia garanţiilor deja
constituite potrivit art. 193 alin. (6) lit. d), se
încheie un act adiţional la
contractul de ipotecă/gaj.
(9)
Prevederile art. 208 se aplică
în mod corespunzător şi penalităţilor de
întârziere aferente
sumelor prevăzute la alin. (1).
(10) În situaţia în care cererea
de modificare a deciziei de eşalonare la plată se
respinge,
debitorul are obligaţia să plătească
sumele prevăzute la alin. (1) în termen de 30 de zile de la data
comunicării deciziei de respingere.
(11)
În situaţia în care pe perioada de valabilitate a înlesnirii debitorul obţine
o suspendare a
executării actului administrativ fiscal în care sunt individualizate creanţe fiscale ce fac obiectul
eşalonării
la plată, decizia de eşalonare
la plată se modifică, la cererea debitorului.
ART. 196
Renunţarea
la eşalonarea la plată
(1)
Debitorul poate renunţa la eşalonarea
la plată pe perioada de valabilitate a acesteia, prin
depunerea unei cereri de renunţare la eşalonare.
(2) În cazul renunţării la eşalonare, debitorul trebuie să
achite obligaţiile fiscale rămase din
eşalonare
până la data la care intervine pierderea valabilităţii eşalonării la plată.
Prevederile art.
194 alin. (3) şi
art. 208 alin. (3) sunt aplicabile în mod corespunzător.
(3) În cazul nerespectării obligaţiei
prevăzute la alin. (2), sunt
aplicabile prevederile referitoare la
pierderea valabilităţii eşalonării la plată.
ART. 197
Dobânzi
şi penalităţi de întârziere
(1) Pe perioada pentru
care au fost acordate eşalonări la plată, pentru
obligaţiile fiscale
eşalonate
la plată, cu excepţia celor prevăzute la art. 173 alin. (2),
se datorează şi se
calculează
dobânzi, la nivelul stabilit potrivit art. 174 alin. (5). Prin excepţie de la
prevederile art. 174 alin. (5),
nivelul dobânzii este de 0,015%
pentru fiecare zi de întârziere, în situaţia în care debitorul
constituie întreaga garanţie sub forma scrisorii de
garanţie şi/sau poliţei
de asigurare de garanţie
şi/sau consemnării de
mijloace băneşti la o
unitate a Trezoreriei Statului.
(2) Dobânzile se datorează şi se calculează pentru fiecare
rată din graficul de eşalonare
la plată
începând cu data emiterii deciziei de eşalonare la plată şi până la termenul de plată
din grafic sau
până la data achitării
ratei potrivit art. 194 alin. (1)
lit. d), după caz.
(3) Dobânzile datorate şi calculate în cazul achitării cu întârziere a ratei potrivit
art. 194 alin. (1)
lit. d) se comunică prin
decizie referitoare la obligaţiile de plată accesorii şi se achită
potrivit
prevederilor art. 156
alin. (1).
(4) Penalitatea de întârziere prevăzută
la art. 176 se calculează până
la data emiterii deciziei de
eşalonare
la plată.
(5)
Pentru creanţele bugetare stabilite de alte organe şi transmise spre recuperare organului
fiscal, potrivit
legii, şi pentru care legislaţia specifică prevede un alt regim privind
calculul
dobânzilor, sunt aplicabile prevederile legislaţiei
specifice.
ART. 198
Penalitate
(1) Pentru rata
de eşalonare la plată achitată cu întârziere până la următorul
termen de plată din
graficul de eşalonare, potrivit art. 194
alin. (1) lit. d), precum şi pentru diferenţele de obligaţii
fiscale marcate şi
rămase nestinse după soluţionarea deconturilor cu sumă
negativă de TVA cu
opţiune de rambursare, potrivit art. 190 alin. (5), se percepe
o penalitate, care i
se comunică
debitorului prin decizie referitoare la obligaţiile
de plată accesorii şi se achită potrivit prevederilor
art. 156 alin.
(1).
(2) Nivelul
penalităţii este de 5% din:
a)
suma rămasă nestinsă din rata de eşalonare, reprezentând obligaţii fiscale principale şi/sau
obligaţii fiscale accesorii eşalonate la plată, inclusiv dobânzile datorate pe
perioada eşalonării la
plată, după caz;
b) diferenţele
de obligaţii fiscale marcate şi
rămase nestinse după soluţionarea deconturilor cu
sumă negativă de TVA cu opţiune de
rambursare.
(3) Penalitatea se face venit la bugetul de
stat.
ART. 199
Pierderea
valabilităţii eşalonării la plată şi consecinţele
pierderii acesteia
(1) Eşalonarea la plată îşi pierde valabilitatea la data la
care nu sunt respectate dispoziţiile art.
194 alin. (1). Organul fiscal
competent emite o decizie
de constatare a pierderii valabilităţii
eşalonării
la plată, care se comunică debitorului.
(2) Pierderea valabilităţii eşalonării la plată atrage începerea sau continuarea, după caz, a
executării silite pentru întreaga sumă nestinsă.
(3) În cazul pierderii valabilităţii eşalonării la plată, pentru sumele
rămase de plată din
eşalonarea la plată
acordată de organul
fiscal central, reprezentând obligaţii fiscale principale
şi/sau obligaţii fiscale accesorii eşalonate la plată, se datorează
o penalitate de 5%. Prevederile art.
198 alin. (1) şi
(3) se aplică în mod corespunzător.
ART. 200
Menţinerea eşalonării la
plată
(1) Debitorul
poate solicita organului
fiscal competent menţinerea unei eşalonări a cărei
valabilitate a fost pierdută din cauza nerespectării
condiţiilor prevăzute la art. 194
alin. (1) lit. a) - j)
şi l), o singură dată pe perioada de valabilitate
a eşalonării, dacă
depune o cerere în acest scop
înainte de executarea garanţiei de către organul fiscal competent sau înainte de stingerea
obligaţiilor fiscale, după caz. Cererea se soluţionează
prin emiterea unei decizii de menţinere a
valabilităţii eşalonării,
cu păstrarea perioadei de eşalonare
aprobate iniţial.
(2) Pentru menţinerea valabilităţii
eşalonării, debitorul are
obligaţia să achite obligaţiile
fiscale
exigibile la data comunicării deciziei de menţinere
a valabilităţii eşalonării,
cu excepţia celor care
au făcut obiectul eşalonării
a cărei valabilitate a fost pierdută, în termen de 90 de zile de la
data
comunicării deciziei. Prevederile art. 194 sunt aplicabile în mod corespunzător.
ART. 201
Dobânzi
şi majorări de întârziere în cazul pierderii valabilităţii
eşalonării la plată
În cazul pierderii valabilităţii eşalonării la plată acordate de organul fiscal,
pentru obligaţiile
fiscale principale rămase de plată din eşalonarea la plată acordată,
se datorează de la data emiterii
deciziei de eşalonare
la plată dobânzi potrivit art. 174.
ART. 202
Executarea garanţiilor
(1) În cazul
pierderii valabilităţii eşalonării
la plată, organul fiscal competent execută garanţiile în
contul obligaţiilor fiscale rămase nestinse.
(2) Dacă până la pierderea
valabilităţii eşalonării
la plată nu au fost soluţionate deconturile cu
sumă negativă de
TVA cu opţiune de rambursare, garanţiile se execută
şi în contul obligaţiilor
marcate în vederea stingerii prin compensare cu sume de
rambursat, în limita sumei solicitate la
rambursare.
(3) În situaţia în care deconturile cu
sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare nu sunt
soluţionate până la
finalizarea eşalonării la plată, organul
fiscal competent execută
garanţiile
constituite sub formele prevăzute la art. 193 alin. (6)
lit. a) şi b) în contul obligaţiilor
marcate, până
la emiterea deciziei de finalizare a eşalonării. În acest caz data
stingerii obligaţiilor marcate este
termenul prevăzut de lege pentru depunerea decontului
cu sumă negativă de TVA cu opţiune de
rambursare. În cazul garanţiilor constituite sub formă
de bunuri potrivit art. 193 alin. (6) lit. c) şi d),
acestea se eliberează după soluţionarea
deconturilor. Garanţiile constituite sub formele
prevăzute
la art. 193
alin. (6) lit. c) şi d) se execută în situaţia
în care după soluţionarea deconturilor au rămas
nestinse obligaţii
fiscale.
ART. 203
Suspendarea
executării silite
(1)
Pentru sumele care fac obiectul eşalonării
la plată a obligaţiilor fiscale, precum şi pentru
obligaţiile prevăzute la art. 194 alin. (1) lit. a) - c) şi e) - j) nu începe sau se suspendă,
după caz,
procedura de executare
silită, de la data comunicării deciziei de eşalonare la plată. În cazul
obligaţiilor prevăzute la art. 194 alin. (1) lit. f) executarea silită
se suspendă după comunicarea
somaţiei.
(2) Odată cu
comunicarea deciziei de eşalonare la plată către debitor, organele fiscale
competente comunică, în scris, instituţiilor de credit la care debitorul
are deschise conturile
bancare şi/sau
terţilor popriţi care deţin/datorează sume
de bani debitorului măsura de
suspendare a executării silite prin poprire.
(3) În cazul prevăzut la alin. (2), suspendarea executării silite prin
poprire bancară are ca efect
încetarea indisponibilizării sumelor viitoare
provenite din încasările zilnice în conturile în lei şi în
valută, începând cu data şi ora comunicării către instituţiile de
credit a adresei de suspendare a
executării silite prin poprire.
(4) Sumele existente în cont la data şi ora comunicării adresei de
suspendare a executării silite
rămân indisponibilizate, debitorul putând dispune de
acestea numai pentru efectuarea de plăţi în
scopul:
a) achitării obligaţiilor administrate
de organele fiscale competente de care depinde menţinerea
valabilităţii eşalonării
la plată;
b) achitării drepturilor salariale.
(5)
În cazul terţilor popriţi, suspendarea executării silite are ca
efect încetarea indisponibilizării
sumelor datorate de aceştia
debitorului, atât a celor prezente, cât şi
a celor viitoare, până la o nouă
comunicare din partea
organului fiscal privind
continuarea măsurilor de executare silită
prin
poprire.
(6) Măsurile de executare silită începute
asupra bunurilor mobile şi/sau
imobile proprietate a
debitorului se suspendă de la data comunicării
deciziei de eşalonare la plată.
ART. 204
Regimul special al obligaţiilor fiscale
de a căror plată
depinde menţinerea autorizaţiei,
acordului ori a altui act administrativ similar
(1) Pentru
debitorii care au solicitat eşalonarea
la plată şi care trebuie să
achite obligaţiile fiscale
administrate de organul
fiscal central într-un
anumit termen pentru
a se menţine autorizaţia,
acordul ori alt act administrativ similar, autoritatea
competentă nu revocă/nu suspendă actul pe
motiv de neplată
a obligaţiilor fiscale la termenul prevăzut în legislaţia specifică, iar garanţiile
constituite nu se execută până la soluţionarea
cererii de acordare a eşalonării
la plată.
(2) În situaţia în care cererea
de acordare a eşalonării la plată a fost respinsă sau retrasă,
debitorii prevăzuţi la alin. (1) trebuie să
achite obligaţiile fiscale de a căror plată
depinde
menţinerea autorizaţiei, acordului ori a altui
act administrativ similar în scopul menţinerii actului,
în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei
de respingere sau a deciziei prin care se ia act
de retragerea cererii. În acest caz, o nouă cerere de
acordare a eşalonării la
plată se poate depune
numai după achitarea
acestor obligaţii fiscale.
(3) Pe perioada
de valabilitate a eşalonării la plată, autoritatea competentă nu revocă/nu
suspendă autorizaţia, acordul sau alt act
administrativ similar pe motiv de neplată a obligaţiilor
fiscale la termenul prevăzut în legislaţia
specifică, iar garanţiile constituite nu se execută.
ART. 205
Calcularea termenelor
(1) Termenele stabilite în prezentul capitol,
cu excepţia celui prevăzut la art. 191 alin. (2) şi (3), se
calculează pe zile calendaristice începând cu ziua
imediat următoare acestor termene şi
expiră la
ora 24,00 a
ultimei zile a termenelor.
(2) În situaţia în care termenele prevăzute
la alin. (1) sfârşesc într-o zi
de sărbătoare legală sau
când serviciul
este suspendat, acestea
se prelungesc până la sfârşitul primei zile de lucru
următoare.
ART. 206
Prevederi
speciale pentru eşalonările la plată acordate de organele
fiscale
(1)
În cazul debitorilor cu risc fiscal mic, organul fiscal competent poate aproba
eşalonarea la
plată a obligaţiilor fiscale restante, pe o
perioadă de cel mult 12 luni.
(2) Pentru a beneficia de eşalonarea la plată prevăzută la alin. (1), debitorul trebuie
să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
a) debitorul
depune o cerere la organul fiscal competent;
b) sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 186, cu excepţia celei prevăzute la art. 186 alin. (1)
lit. a);
c) debitorul
depune, în cel mult 30 de zile de la
data comunicării certificatului de atestare fiscală,
o garanţie în valoare de minimum 20% din sumele ce pot face obiectul eşalonării la plată, precum
şi a penalităţilor de întârziere ce pot face
obiectul amânării la plată potrivit art. 208, înscrise în
certificatul de atestare fiscală emis în condiţiile
prezentului capitol.
(3) În sensul prezentului articol este
considerat cu risc fiscal mic debitorul care, la data depunerii
cererii, îndeplineşte,
cumulativ, următoarele condiţii:
a) nu are fapte înscrise
în cazierul fiscal;
b) niciunul
dintre administratori şi/sau
asociaţi nu a deţinut, în ultimii 5 ani anteriori depunerii
cererii, calitatea de administrator sau asociat la
persoane juridice care au fost lichidate
sau la care
a fost declanşată procedura insolvenţei şi la care au rămas obligaţii
fiscale neachitate;
c)
nu se află în inactivitate temporară înscrisă la registrul comerţului
sau în registre ţinute de
instanţe judecătoreşti competente;
d) nu are obligaţii
fiscale restante mai mari de 6 luni;
e) nu a înregistrat pierderi
contabile în fiecare
an din ultimii 3 ani consecutivi. Pierderea
contabilă
prevăzută de prezenta
literă nu cuprinde
pierderea contabilă reportată provenită din
ajustările cerute de aplicarea IAS 29 "Raportarea
financiară în economiile hiperinflaţioniste" de
către contribuabilii care aplică sau
au aplicat reglementări contabile conforme cu Standardele
internaţionale de raportare financiară;
f) în cazul
persoanelor juridice, să fi fost înfiinţate cu minimum 12 luni anterior depunerii cererii.
(4) Cererea depusă
potrivit prevederilor alin. (2) lit. a) se soluţionează de organul fiscal
competent în termen
de 15 zile lucrătoare de la data înregistrării acesteia.
Acest termen se
prelungeşte
cu perioada cuprinsă între data comunicării certificatului de
atestare fiscală de către
organul fiscal competent şi
data depunerii garanţiei de către debitor.
(5) În condiţiile
prezentului articol, debitorii care, la data depunerii cererii, nu au obligaţii
fiscale
restante pot solicita
eşalonarea la plată a obligaţiilor fiscale
declarate, precum şi a obligaţiilor
fiscale stabilite prin decizie de impunere şi pentru care nu s-a împlinit scadenţa
sau termenul de
plată prevăzut la art. 156 alin. (1), după caz.
(6) Prevederile art. 208 se aplică în mod corespunzător şi
penalităţilor de întârziere aferente
sumelor eşalonate
la plată potrivit prezentului articol.
(7)
În situaţia în care, ulterior emiterii deciziei de eşalonare la plată, organul fiscal
constată că
informaţiile cuprinse în documentele anexate la cererea
depusă potrivit alin. (2) lit. a) nu
corespund realităţii, organul fiscal emite
decizia de anulare a deciziei de eşalonare
la plată şi a
deciziei de amânare
la plată a penalităţilor
de întârziere, aplicându-se în mod corespunzător
dispoziţiile art. 199, 201 şi 202.
ART. 207
Dispoziţii finale
(1) Organul fiscal competent care emite decizia
de eşalonare la plată poate
îndrepta erorile din
conţinutul acesteia, din oficiu sau la cererea
debitorului, printr-o decizie de îndreptare a erorii.
Decizia de îndreptare a erorii produce efecte
faţă de debitor
de la data comunicării acesteia,
potrivit legii.
(2) În cazul în care în perioada cuprinsă
între data eliberării certificatului de atestare fiscală şi
data comunicării deciziei
de eşalonare la plată
s-au stins obligaţii fiscale prin orice modalitate
prevăzută de lege şi care sunt cuprinse în suma care face obiectul eşalonării la plată,
debitorul
achită
ratele eşalonate până la
concurenţa sumei rămase de plată.
(3)
Prin excepţie de
la prevederile alin. (2), în situaţia în care, până
la emiterea deciziei
de
eşalonare la plată, se constată că s-au stins
mai mult de 50% din obligaţiile fiscale care fac obiectul
eşalonării
la plată, la cererea debitorului, organul fiscal competent eliberează
un nou certificat de
atestare fiscală, caz în care prevederile prezentului
capitol se aplică în mod corespunzător.
(4) Debitorul poate plăti anticipat,
parţial sau total, sumele cuprinse în graficul de eşalonare la
plată. În
acest caz, debitorul notifică
organului fiscal, prin cerere,
intenţia de a stinge anticipat
aceste sume. În cazul achitării
anticipate parţiale, organul fiscal competent înştiinţează debitorul,
până la următorul termen de plată
din graficul de eşalonare, cu privire la stingerea sumelor
datorate în contul următoarelor rate de eşalonare aprobate până la
concurenţa cu suma achitată.
(5)
În situaţia în care se sting anticipat mai mult de 3 rate din graficul de eşalonare
la plată,
organul fiscal competent,
din oficiu, reface graficul de
eşalonare, până la următorul termen de
plată a ratelor, cu respectarea perioadei de eşalonare aprobate. În acest caz,
ratele ce fac obiectul
stingerii anticipate sunt exigibile la data plăţii
sau la data emiterii deciziei de rambursare, după caz.
Noul grafic de eşalonare
se comunică debitorului prin decizia organului fiscal.
(6) În situaţia în care în graficul de
eşalonare există şi creanţe bugetare stabilite de
alte organe şi
transmise spre recuperare organului fiscal, potrivit
legii, iar acestea au fost stinse, total sau parţial,
potrivit legislaţiei specifice, de către
organele care le gestionează, graficul de eşalonare se reface în
mod corespunzător.
ART. 208
Amânarea
la plată a penalităţilor de întârziere
(1) Pe perioada
eşalonării la plată,
penalităţile de întârziere aferente obligaţiilor fiscale eşalonate
se amână la plată prin decizie care se comunică
debitorului odată cu decizia de eşalonare
la plată.
Aceste prevederi se aplică, după
caz, şi unui procent
de 50% din majorările de întârziere,
reprezentând componenta de penalitate a acestora, aferente
obligaţiilor fiscale eşalonate.
(2) Garanţiile
ori valoarea bunurilor prevăzute la art. 193 alin. (13) - (16) trebuie să acopere şi
penalităţile de întârziere, precum şi majorările de întârziere
amânate la plată.
(3) În situaţia în care eşalonarea la plată se finalizează
în condiţiile art. 194 alin. (3), penalităţile
de întârziere, precum şi
majorările de întârziere amânate la plată se anulează prin
decizie care se
comunică debitorului odată cu decizia de
finalizare a eşalonării la
plată.
(4) Pierderea valabilităţii eşalonării la plată atrage pierderea valabilităţii amânării la plată a
penalităţilor
de întârziere şi/sau a majorărilor de întârziere. În acest caz, odată cu
decizia de
constatare a pierderii valabilităţii eşalonării la plată se
comunică debitorului şi
decizia de pierdere a
valabilităţii amânării la plată a
penalităţilor de întârziere şi/sau
a majorărilor de întârziere.
(5) În situaţia
în care eşalonarea la plată
îşi pierde valabilitatea în
condiţiile art. 199, garanţiile se
execută şi
în contul penalităţilor de întârziere şi/sau majorărilor de întârziere amânate la plată.
ART. 209
Acte normative de aplicare
Procedura de aplicare a eşalonării la plată acordate
de organul fiscal central se aprobă prin ordin
al preşedintelui
A.N.A.F.
CAPITOLUL V
Garanţii
ART. 210
Constituirea de
garanţii
Organul fiscal solicită constituirea
unei garanţii pentru:
a) suspendarea
executării silite în condiţiile art. 233 alin. (8);
b) ridicarea măsurilor
asigurătorii;
c) asumarea
obligaţiei de plată de către altă persoană prin
angajament de plată, în condiţiile art.
24 alin. (1) lit. a);
d) în alte
cazuri prevăzute de lege.
ART. 211
Tipuri de garanţii
Garanţiile pentru luarea măsurilor
prevăzute la art. 210 se pot
constitui, în condiţiile legii, prin:
a) consemnarea
de mijloace băneşti la o
unitate a Trezoreriei Statului;
b) scrisoare de
garanţie emisă de o instituţie de credit sau poliţă de
asigurare de garanţie emisă
de o societate de asigurare. În cazul în care scrisoarea
de garanţie/poliţa de asigurare de garanţie
este emisă de
o instituţie financiară din
afara României, aceasta
trebuie să fie
confirmată şi
acceptată de o instituţie de credit sau de
asigurare din România;
c) ipotecă
asupra unor bunuri imobile sau mobile din ţară;
d) gaj asupra
bunurilor mobile.
ART. 212
Valorificarea
garanţiilor
(1) Organul fiscal competent se îndestulează
din garanţiile depuse dacă nu s-a realizat scopul
pentru care acestea au fost constituite.
(2)
În cazul garanţiilor prevăzute la art. 211 lit. a) şi b), organul fiscal dispune
instituţiei de
credit/societăţii de asigurare emitente
sau instituţiei financiare care a confirmat şi acceptat
scrisoarea de garanţie/poliţa de asigurare de
garanţie, ori unităţii de trezorerie a statului, după caz,
virarea sumei de bani în conturile de venituri bugetare
corespunzătoare.
(3)
Valorificarea garanţiilor prevăzute
la art. 211 lit. c) şi d) se
realizează prin modalităţile
şi
procedurile prevăzute de dispoziţiile art. 247 alin. (2) - (6) şi ale art. 248 - 259, care se
aplică în mod
corespunzător.
CAPITOLUL VI
Măsuri asigurătorii
ART. 213
Poprirea şi
sechestrul asigurător
(1)
Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin
procedura administrativă, de organul fiscal
competent.
(2) Se dispun măsuri asigurătorii
sub forma popririi asigurătorii şi
sechestrului asigurător asupra
bunurilor mobile şi/sau
imobile proprietate a debitorului, precum şi
asupra veniturilor acestuia, în
cazuri excepţionale, respectiv atunci când există
pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă
ori să îşi
risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând
în mod considerabil colectarea.
Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile.
(3) Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de
creanţă, inclusiv în cazul efectuării
de controale sau al antrenării răspunderii
solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele
fiscale competente, cât şi
de instanţele judecătoreşti
ori de alte organe competente, dacă nu au
fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân
valabile pe toată perioada executării silite, fără
îndeplinirea
altor formalităţi. Odată cu
individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul
neplăţii, măsurile asigurătorii se
transformă în măsuri executorii.
(4) Măsurile asigurătorii se dispun
prin decizie emisă de organul fiscal
competent. În decizie
organul fiscal precizează debitorului că prin
constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite
sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii
vor fi ridicate.
(5) Decizia
de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată
şi semnată de către
conducătorul organului fiscal competent.
(6) Măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum şi cele dispuse de instanţele
judecătoreşti
sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile
referitoare la executarea silită, care se aplică
în mod corespunzător.
(7)
În situaţia în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte
de emiterea titlului de creanţă
acestea încetează dacă titlul de creanţă
nu a fost emis şi comunicat în
termen de cel mult 6 luni de
la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii.
În cazuri excepţionale, acest termen poate fi
prelungit până la un an, de organul fiscal competent,
prin decizie. Organul fiscal are
obligaţia să
emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii
în termen de cel mult două zile de la împlinirea
termenului de 6
luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să
elibereze garanţia.
(8) Prin excepţie de la prevederile
alin. (7), în situaţia în care au fost instituite măsuri asigurătorii
şi au fost sesizate organele
de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii încetează de
drept la data la care au fost luate măsuri asigurătorii
potrivit Legii nr. 135/2010
privind Codul de
procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare.
(9) Bunurile
perisabile şi/sau degradabile
sechestrate asigurător pot fi
valorificate:
a) de către
debitor cu acordul organului de executare silită, sumele obţinute
consemnându-se la
dispoziţia organului de executare silită;
b) prin vânzare
în regim de urgenţă în condiţiile art. 247 alin. (4).
(10) În cazul înfiinţării sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile,
un exemplar al
procesului-verbal întocmit de organul de executare silită
se comunică pentru notare Biroului de
carte funciară.
(11)
Notarea potrivit alin. (10) face
opozabil sechestrul tuturor acelora
care, după notare, vor
dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv. Actele de dispoziţie ce ar
interveni ulterior notării
prevăzute la alin. (10) sunt lovite de nulitate
absolută.
(12) Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa fiscală a
bugetului general consolidat, măsurile asigurătorii
pot fi înfiinţate şi asupra
bunurilor deţinute de
către debitor în proprietate comună cu terţe
persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta.
(13) Împotriva deciziei prin care se dispune
instituirea măsurilor asigurătorii, prevăzute la alin.
(4), cel
interesat poate face contestaţie la instanţa de contencios
administrativ competentă.
(14) Împotriva actelor prin care se duc la
îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face
contestaţie la executare în conformitate cu
prevederile art. 260 şi
261.
ART. 214
Ridicarea măsurilor asigurătorii
(1) Măsurile asigurătorii instituite potrivit
art. 213 se ridică, prin decizie motivată, de către
creditorul fiscal, când au încetat motivele pentru care au
fost dispuse sau la constituirea garanţiei
prevăzute la art. 211,
după caz.
(2) Decizia de ridicare a măsurii
asigurătorii emisă potrivit alin. (1) se duce la îndeplinire de către
organul de
executare silită competent şi se
comunică tuturor celor cărora le-a fost comunicată
decizia de dispunere a măsurilor asigurătorii
sau celelalte acte de executare în legătură cu acestea.
CAPITOLUL VII
Prescripţia
dreptului de a cere executarea silită şi a dreptului de a cere
restituirea
ART.
215
Începerea termenului de prescripţie
(1) Dreptul
organului de executare silită de a cere executarea silită a creanţelor
fiscale se prescrie
în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor
celui în care a luat naştere
acest drept.
(2) Termenul
de prescripţie prevăzut la alin. (1) se aplică şi creanţelor provenind din
amenzi
contravenţionale.
ART. 216
Suspendarea termenului de prescripţie
Termenul de prescripţie prevăzut
la art. 215 se suspendă:
a)
în cazurile şi în condiţiile
stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a
dreptului la acţiune;
b)
în cazurile şi în condiţiile
în care suspendarea executării este prevăzută de lege ori a fost
dispusă de instanţa judecătorească sau
de alt organ competent, potrivit legii;
c) pe perioada
valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii;
d) cât timp
debitorul îşi sustrage
veniturile şi bunurile de la
executarea silită;
e) în alte
cazuri prevăzute de lege.
ART. 217
Întreruperea termenului de prescripţie
Termenul de prescripţie prevăzut
la art. 215 se întrerupe:
a)
în cazurile şi în condiţiile
stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a
dreptului la acţiune;
b) pe data îndeplinirii de către debitor,
înainte de începerea
executării silite sau în cursul
acesteia, a unui act voluntar de plată a obligaţiei
prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii în
orice alt mod a datoriei;
c) pe data
îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;
d) la data comunicării
procesului-verbal de insolvabilitate fără bunuri şi venituri urmăribile;
e) în alte
cazuri prevăzute de lege.
ART. 218
Efecte ale împlinirii termenului de prescripţie
(1) Dacă
organul de executare silită constată împlinirea termenului de
prescripţie a dreptului de
a cere executarea silită a creanţelor fiscale,
acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare şi
la scăderea acestora din evidenţa creanţelor
fiscale.
(2)
Sumele achitate de debitor în contul
unor creanţe fiscale, după împlinirea termenului de
prescripţie, nu se restituie.
ART. 219
Prescripţia
dreptului de a cere restituirea
Dreptul
contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanţelor
fiscale se prescrie în termen
de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor
celui în care a luat naştere
dreptul la restituire.
CAPITOLUL VIII
Stingerea creanţelor
fiscale prin executare silită
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
ART. 220
Organele de
executare silită
(1) În cazul în
care debitorul nu îşi plăteşte de bunăvoie obligaţiile
fiscale datorate, organul fiscal
competent, pentru stingerea acestora, procedează la
acţiuni de executare silită, potrivit prezentului
cod, cu excepţia cazului în care există o cerere
de restituire/rambursare în curs de soluţionare, iar
cuantumul sumei solicitate este egal cu sau mai mare decât
creanţa fiscală datorată de debitor.
(2) Organul
fiscal care administrează creanţe fiscale este abilitat să ducă
la îndeplinire măsurile
asigurătorii şi
să efectueze procedura de executare silită.
(3) Creanţele bugetare care, potrivit
legii, se administrează de autorităţile sau instituţiile
publice,
inclusiv cele reprezentând venituri proprii, se pot executa
prin executori fiscali
organizaţi în
compartimente de specialitate, aceştia fiind abilitaţi să ducă la îndeplinire măsurile
asigurătorii şi
să efectueze procedura de executare silită,
potrivit prevederilor prezentului cod.
(4) Organele
prevăzute la alin. (2) şi (3)
sunt denumite în continuare organe de executare silită.
(5) Organele de executare silită prevăzute
la alin. (4) sunt competente şi pentru executarea silită
a creanţelor prevăzute la art. 226
alin. (3).
(6) În cazul creanţelor fiscale
administrate de organul fiscal central, pentru efectuarea procedurii
de executare silită este competent organul de
executare silită în a cărui rază teritorială se găsesc
bunurile urmăribile, coordonarea întregii executări revenind
organului de executare
silită
competent potrivit art. 30.
În cazul în care executarea silită se face prin poprire, aplicarea măsurii
de executare silită se face de către organul de
executare silită coordonator prevăzut la alin. (7) - (9).
(7) Coordonarea executării silite în
cazul în care s-a dispus atragerea
răspunderii solidare cu
debitorul aflat în stare de
insolvabilitate, în condiţiile art. 25,
precum şi în cazul prevăzut
de art. 24
alin. (1) lit. b), revine organului de executare silită
competent potrivit art. 30.
(8) Coordonarea executării silite în cazul în care s-a dispus atragerea
răspunderii membrilor
organelor de conducere, potrivit prevederilor legislaţiei privind insolvenţa, revine
organului de
executare silită competent potrivit art. 30 în a cărui rază teritorială
îşi are/şi-a avut domiciliul fiscal
debitorul insolvent.
(9) Organul de executare silită
coordonator în cazul prevăzut la art. 252 alin. (2)
este cel în a cărui
rază teritorială îşi are domiciliul fiscal sau îşi desfăşoară
activitatea debitorul ale cărui bunuri au
fost adjudecate.
(10) În cazul în care, potrivit
legii, s-a dispus
atragerea răspunderii membrilor
organelor de
conducere, potrivit prevederilor legislaţiei privind insolvenţa, şi pentru creanţe fiscale, prin
derogare de la prevederile art. 173 din Legea nr. 85/2014,
executarea silită se efectuează potrivit
dispoziţiilor prezentului cod, de către organul
de executare silită prevăzut de acesta. În situaţia în
care atragerea răspunderii priveşte atât creanţe fiscale
administrate de organul fiscal central, cât şi
creanţe fiscale administrate de organul fiscal
local, competenţa aparţine organului fiscal care
deţine creanţa fiscală mai mare. În acest
caz, organul de executare silită distribuie sumele realizate
potrivit ordinii prevăzute de Legea nr. 85/2014.
(11) Atunci
când se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau de
sustragere de la executare silită a bunurilor şi veniturilor urmăribile ale
debitorului, organul de
executare silită în a cărui rază teritorială
se află domiciliul fiscal al debitorului poate proceda la
indisponibilizarea şi
executarea silită a acestora, indiferent de locul în care se găsesc
bunurile.
(12) Organul
de executare silită coordonator sesizează în scris celelalte organe
prevăzute la alin.
(6), comunicându-le titlul executoriu în copie certificată, situaţia debitorului, contul
în care se
plătesc sumele încasate,
precum şi orice alte date utile pentru identificarea debitorului şi a
bunurilor ori veniturilor urmăribile.
(13) În cazul în care asupra aceloraşi venituri ori bunuri ale debitorului
a fost pornită executarea,
atât pentru realizarea titlurilor executorii privind creanţe
fiscale, cât şi pentru titluri
ce se execută
în condiţiile prevăzute de alte dispoziţii legale, executarea silită
se conexează şi se efectuează,
potrivit dispoziţiilor prezentului cod, de
către organul de executare silită
prevăzut de acesta. În
acest caz competenţa aparţine organului fiscal
care deţine creanţa fiscală mai mare. În cazul
existenţei unui conflict
între organele fiscale
de executare silită având ca obiect conexarea
executării sunt aplicabile prevederile art. 41 - 43.
(14) Prevederile alin. (13) nu se aplică în următoarele
situaţii:
a) dacă
valoarea bunurilor debitorului acoperă doar creanţele altor creditori
care deţin garanţii
cu un rang prioritar faţă de creditorul fiscal;
b) dacă
executarea silită pornită de executorul judecătoresc se află
într-o etapă avansată şi
din
valorificarea bunurilor supuse executării silite se
asigură recuperarea integrală a creanţelor fiscale.
(15)
Dacă asupra aceloraşi bunuri ale debitorului au
fost pornite executări silite
de către un
executor judecătoresc şi un organ fiscal de executare silită, la cererea
persoanei interesate sau a
oricăruia dintre executori, instanţa judecătorească
competentă dispune conexarea executării silite,
în condiţiile prezentului articol. Dispoziţiile
art. 654 alin. (2) - (4) din Codul de procedură civilă,
republicat, sunt aplicabile în mod corespunzător.
(16) Când se constată că domiciliul
fiscal al debitorului se află în raza teritorială a altui organ de
executare silită, titlul executoriu împreună cu
dosarul executării se transmit acestuia, înştiinţându-
se, dacă este cazul, organul de la care s-a primit
titlul executoriu.
ART. 221
Reguli speciale
privind executarea silită a creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local
(1) Autorităţile
administraţiei publice locale sunt obligate să colaboreze şi să efectueze procedura
de executare silită
a creanţelor fiscale datorate
bugetelor locale ale unităţilor administrativ-
teritoriale sau, după caz, subdiviziunilor
administrativ-teritoriale ale municipiilor.
(2) În situaţia în care debitorul nu
are bunuri urmăribile pe raza teritorială a respectivei unităţi
administrativ-teritoriale
sau a subdiviziunii unităţii administrativ-teritoriale a municipiului,
competenţa pentru efectuarea procedurii de executare
silită revine organului fiscal local în a cărui
rază teritorială se află bunurile urmăribile.
(3) Organul fiscal local din cadrul
autorităţii administraţiei publice
locale care administrează
creanţele fiscale ale bugetului local al unei unităţi administrativ-teritoriale sau, după caz,
subdiviziune administrativ-teritorială a municipiului, denumit
în prezentul articol
autoritate
solicitantă, solicită, în scris, organului
fiscal local din cadrul autorităţii administraţiei publice
locale
în a cărui rază teritorială se află
situate bunurile mobile sau imobile, denumit în prezentul articol
autoritate solicitată, efectuarea procedurii de
executare silită.
(4) Cererea conţine, în mod
obligatoriu, următoarele informaţii:
a) datele de
identificare ale debitorului;
b) valoarea
creanţei de recuperat;
c) valoarea
creanţelor fiscale accesorii stabilite, potrivit legii, până la data
solicitării;
d) contul în
care se virează sumele încasate;
e) orice date
necesare pentru identificarea bunurilor urmăribile, dacă este cazul.
(5) Cererea este
însoţită obligatoriu de o copie a titlului executoriu.
(6) Autoritatea solicitată confirmă, în scris, primirea
cererii, în termen
de 10 zile de la data
primirii.
(7)
Autoritatea solicitată poate refuza efectuarea procedurii de executare
silită în următoarele
cazuri:
a) titlul executoriu nu este valabil;
b) cererea nu
conţine toate informaţiile prevăzute la alin. (4).
(8) Sumele
realizate prin executare silită se virează autorităţii
solicitante. Prevederile art. 256 se
aplică în mod corespunzător.
ART. 222
Executarea silită
în cazul debitorilor solidari
(1) Organul de executare silită
coordonator, în cazul debitorilor solidari, este cel în a cărui rază
teritorială îşi
are domiciliul fiscal debitorul despre care există indicii că deţine
mai multe venituri
sau bunuri urmăribile.
(2)
Coordonarea executării silite
în cazul în care s-a dispus atragerea
răspunderii solidare în
condiţiile art. 25
şi 26 revine organului de
executare silită în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
fiscal debitorul aflat în stare de insolvabilitate sau insolvenţă sau
organul de executare
silită
competent, desemnat potrivit art. 30, după caz.
(3) Organul
de executare silită coordonator înscrie în întregime debitul în evidenţele
sale şi ia
măsuri de executare silită, comunicând întregul
debit organelor de executare silită în a căror rază
teritorială se află domiciliile fiscale ale
celorlalţi codebitori, aplicându-se dispoziţiile art. 220.
(4) Organele
de executare silită sesizate, cărora li s-a comunicat debitul, după
înscrierea acestuia
într-o evidenţă nominală, iau măsuri
de executare silită şi
comunică organului de executare silită
coordonator sumele realizate în contul debitorului, în
termen de 10 zile de la realizarea acestora.
(5) Dacă
organul de executare silită coordonator, care ţine evidenţa
întregului debit, constată că
acesta a fost realizat prin actele de executare silită
făcute de el însuşi şi de celelalte organe sesizate
potrivit alin. (4),
el este obligat să ceară în scris acestora din urmă să
înceteze de îndată executarea
silită.
ART. 223
Executorii
fiscali
(1) Executarea silită se face de organul
de executare silită
competent prin intermediul
executorilor fiscali. Aceştia
trebuie să deţină o legitimaţie de serviciu pe care trebuie
să o prezinte
în exercitarea activităţii.
(2) Executorul fiscal este împuternicit în
faţa debitorului şi a terţilor
prin legitimaţia de executor
fiscal şi
delegaţie emisă de organul de executare silită.
(3) În scopul efectuării executării
silite, executorii fiscali pot:
a) să
intre în orice incintă de afaceri a debitorului, persoană juridică,
sau în alte incinte unde
acesta îşi
păstrează bunurile, în scopul identificării bunurilor sau
valorilor care pot fi executate silit,
precum şi să
analizeze evidenţa contabilă a debitorului în scopul identificării
terţilor care datorează
sau deţin în păstrare venituri ori bunuri ale
debitorului;
b) să intre în toate încăperile
în care se găsesc bunuri sau valori ale debitorului, persoană fizică,
precum şi să
cerceteze toate locurile în care acesta îşi
păstrează bunurile;
c) să
solicite şi să cerceteze
orice document sau element material care poate constitui o probă în
determinarea bunurilor proprietate a debitorului;
d) să
aplice sigilii asupra bunurilor, întocmind în acest sens proces-verbal;
e) să
constate contravenţii şi să
aplice sancţiuni potrivit legii.
(4) Executorul fiscal poate intra în încăperile
ce reprezintă domiciliul sau reşedinţa
unei persoane
fizice, cu consimţământul acesteia, iar în caz
de refuz, organul de executare silită cere autorizarea
instanţei judecătoreşti competente potrivit dispoziţiilor Codului de
procedură civilă, republicat.
(5) Accesul
executorului fiscal în locuinţă, în incinta de afaceri sau în orice altă încăpere a
debitorului, persoană fizică sau juridică, se poate efectua
între orele 6,00 -
20,00, în orice zi
lucrătoare. Executarea începută
poate continua în aceeaşi zi
sau în zilele următoare. În cazuri
temeinic justificate de
pericolul înstrăinării unor bunuri, accesul
în încăperile debitorului poate
avea loc şi
la alte ore decât cele menţionate, precum şi în zilele nelucrătoare, în baza autorizaţiei
prevăzute la alin. (4).
(6) În absenţa debitorului sau dacă
acesta refuză accesul în oricare dintre încăperile prevăzute la
alin. (3),
executorul fiscal poate să pătrundă în acestea în prezenţa
unui reprezentant al poliţiei ori
al jandarmeriei sau a altui agent al forţei publice şi a doi martori majori, fiind
aplicabile prevederile
alin. (4) şi (5).
ART. 224
Executarea silită
împotriva veniturilor bugetului
general consolidat
Impozitele,
taxele, contribuţiile sociale şi
orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu
pot fi urmărite de niciun creditor
pentru nicio categorie
de creanţe în cadrul procedurii de
executare silită.
ART. 225
Executarea silită
împotriva unei asocieri fără
personalitate juridică
Pentru
executarea silită a creanţelor fiscale datorate de o asociere fără
personalitate juridică,
chiar dacă
există un titlu executoriu pe numele asocierii, pot fi executate silit
atât bunurile mobile
şi imobile ale asocierii, cât şi bunurile personale ale membrilor acesteia.
ART. 226
Titlul
executoriu şi condiţiile pentru începerea executării silite
(1) Executarea silită a creanţelor fiscale
se efectuează în
temeiul unui titlu executoriu emis
potrivit prevederilor prezentului cod de către
organul de executare silită competent potrivit art. 30.
(2) În titlul executoriu emis, potrivit
legii, de organul de executare silită prevăzut la alin. (1) se
înscriu creanţele fiscale, principale şi accesorii, neachitate la scadenţă, stabilite şi individualizate în
titluri de creanţă
fiscală întocmite şi
comunicate în condiţiile legii, precum şi
creanţele bugetare
individualizate în alte înscrisuri care, potrivit legii,
constituie titluri executorii. Niciun titlu
executoriu nu se poate emite în absenţa unui titlu de
creanţă fiscală emis şi
comunicat în condiţiile
legii sau a unui înscris care, potrivit legii, constituie
titlu executoriu.
(3) Executarea silită
a creanţelor bugetare rezultate
din raporturi juridice
contractuale se
efectuează în baza hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris
care, potrivit legii,
constituie titlu
executoriu.
(4) Titlul de creanţă devine titlu
executoriu la data la care se împlineşte
scadenţa sau termenul
de plată prevăzut de lege.
(5) Modificarea
titlului de creanţă atrage modificarea titlului executoriu în mod
corespunzător.
(6) Titlul executoriu emis potrivit alin.
(1) de organul de executare silită competent conţine, pe
lângă elementele prevăzute la art. 46, următoarele: cuantumul şi natura sumelor
datorate şi
neachitate,
descrierea titlului de creanţă sau a înscrisului care constituie
titlu executoriu, precum şi
temeiul legal al puterii executorii a titlului.
(7) Netransmiterea proceselor-verbale de
constatare şi sancţionare a
contravenţiilor în termen
de 90 de zile de la comunicarea acestora către
contravenient atrage, potrivit legii, răspunderea
persoanelor care se fac vinovate de aceasta. Transmiterea
cu întârziere a proceselor-verbale nu
împiedică executarea silită a acestora în condiţiile
în care nu a intervenit prescripţia executării.
(8) În cazul în
care titlurile executorii emise de alte organe decât cele prevăzute la
art. 30 alin. (1)
nu cuprind unul dintre următoarele elemente: numele şi prenumele sau denumirea
debitorului,
codul numeric personal,
codul unic de înregistrare, domiciliul sau sediul, cuantumul
sumei
datorate, temeiul legal, semnătura organului care l-a
emis şi dovada comunicării
acestora, organul
de executare silită restituie de îndată
titlurile executorii organelor emitente.
(9) În cazul în
care titlul executoriu i-a fost transmis spre executare de către un alt
organ, organul
de executare silită confirmă primirea, în termen
de 30 de zile.
(10) Instituţiile publice finanţate total sau parţial de la bugetul
de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetul Fondului
naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi bugetul
asigurărilor pentru şomaj,
după caz, care nu au organe de executare silită proprii, transmit
titlurile
executorii privind venituri ale bugetului general
consolidat, spre executare silită, organelor fiscale
din subordinea A.N.A.F. Sumele astfel realizate se fac venit la
bugetul de stat.
(11)
Instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, care nu
au organe de executare
silită proprii, pot transmite titlurile executorii
privind venituri proprii organului fiscal central sau,
după caz, organului fiscal local. Sumele astfel realizate
se fac venit la bugetul de stat sau la bugetul
local, după caz.
(12) Instituţiile publice
finanţate total sau parţial de
la bugetul local, care nu au organe
de
executare silită
proprii, transmit
titlurile executorii privind
venituri ale bugetului local, spre
executare silită, organului fiscal local. Sumele
astfel realizate se fac venit la bugetul local.
(13)
Instituţiile publice din subordinea unităţilor/subdiviziunilor administrativ-teritoriale
finanţate integral din venituri proprii, care nu au
organe de executare silită proprii, pot transmite
titlurile executorii privind venituri proprii organului
fiscal local. Sumele astfel realizate se fac venit
la bugetul local.
ART. 227
Reguli privind
executarea silită
(1)
Executarea silită se poate întinde asupra veniturilor şi bunurilor proprietate a
debitorului,
urmăribile potrivit legii, iar valorificarea acestora
se efectuează numai în măsura necesară pentru
realizarea creanţelor fiscale şi a cheltuielilor
de executare. Executarea silită a bunurilor proprietate
a debitorului, urmăribile potrivit
legii, se efectuează, de regulă, în limita a 150%
din valoarea
creanţelor fiscale, inclusiv
a cheltuielilor de executare, cu excepţia cazului
în care din motive
obiective în legătură cu situaţia
patrimonială a debitorului acest nivel nu poate fi respectat.
(2) Sunt supuse sechestrării şi valorificării bunurile urmăribile proprietate a debitorului,
prezentate de acesta şi/sau
identificate de către organul de executare silită, în următoarea
ordine:
a)
bunurile mobile şi imobile care
nu sunt direct folosite în activitatea ce constituie principala
sursă de venit;
b) bunuri
care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfăşurarea activităţii care constituie
principala sursă de venit;
c) bunurile
mobile şi imobile ce se află
temporar în deţinerea altor persoane în baza contractelor
de arendă, de împrumut, de închiriere, de concesiune, de leasing şi altele;
d) ansamblu de
bunuri în condiţiile prevederilor art. 246;
e) maşini-unelte, utilaje,
materii prime şi materiale şi alte bunuri mobile,
precum şi bunuri
imobile ce servesc activităţii care constituie
principala sursă de venit;
f) produse
finite.
(3) Organul fiscal poate trece la sechestrarea
bunurilor din următoarea categorie din cele
prevăzute la alin. (2)
ori de câte ori valorificarea nu este posibilă.
(4) Bunurile supuse
unui regim special
de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege.
(5) În cadrul procedurii de executare silită
se pot folosi succesiv sau concomitent modalităţile de
executare silită prevăzute de prezentul cod.
(6) Executarea silită a creanţelor
fiscale nu se perimă.
(7) Executarea
silită se desfăşoară
până la stingerea creanţelor fiscale înscrise în titlul executoriu,
inclusiv a creanţelor fiscale accesorii, ori
a altor sume, datorate sau acordate
potrivit legii prin
acesta, precum şi
a cheltuielilor de executare.
(8) În cazul în
care prin titlul executoriu sunt prevăzute, după caz, creanţe
fiscale accesorii sau
alte sume, fără să
fi fost stabilit cuantumul acestora,
ele se calculează de către organul de
executare silită şi
se consemnează într-un proces-verbal care constituie titlu executoriu,
care se
comunică debitorului.
(9) Faţă
de terţi, inclusiv faţă de stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra
bunurilor au
un grad de prioritate care se stabileşte de la momentul în care acestea au
fost făcute publice prin
oricare dintre metodele prevăzute de lege.
ART. 228
Obligaţia
de informare
În
vederea începerii executării silite, organul de executare silită
competent se poate folosi de
mijloacele de probă prevăzute la art. 55, în
vederea determinării averii şi
a venitului debitorului. La
cererea organului fiscal,
debitorul este obligat
să furnizeze în scris, pe propria răspundere,
informaţiile solicitate.
ART. 229
Precizarea
naturii debitului
În
toate actele de executare silită trebuie să se indice titlul
executoriu şi să se arate
natura şi
cuantumul debitului ce face obiectul executării.
ART. 230
Somaţia
(1) Executarea silită începe prin comunicarea somaţiei. Dacă în termen
de 15 zile de la
comunicarea somaţiei nu se stinge debitul, se continuă
măsurile de executare silită. Somaţia este
însoţită de un exemplar al titlului executoriu
emis de organul de executare silită.
(2) Somaţia cuprinde, pe lângă
elementele prevăzute la art. 46, următoarele: numărul dosarului
de executare; suma pentru care se începe executarea silită;
termenul în care cel somat urmează să
plătească suma prevăzută în titlul executoriu, precum şi indicarea consecinţelor nerespectării
acesteia.
(3) În cazul în care debitorul are de încasat
sume certe, lichide şi exigibile de la autorităţi
sau
instituţii publice, executarea silită se continuă
prin poprirea acestor sume ori de câte ori, ulterior
comunicării somaţiei, se depune la organul
fiscal un document eliberat de autoritatea sau instituţia
publică respectivă prin care se certifică că
sumele sunt certe, lichide şi exigibile. Prevederile art.
236 se aplică în mod corespunzător.
(4) Nu
sunt considerate sume exigibile şi
nu sunt aplicabile prevederile alin. (3)
sumelor aflate în
litigiu.
(5) În cazul în care documentul prevăzut
la alin. (3) a fost depus ulterior luării
unor măsuri de
executare silită potrivit prezentului cod, aceste
măsuri se ridică după aplicarea măsurii popririi
sumelor înscrise în documentul emis de autoritatea sau
instituţia publică, în limita acestor sume,
cu respectarea nivelului prevăzut
la art. 227 alin. (1).
(6) În cazul în care documentul prevăzut
la alin. (3) a fost depus ulterior
stingerii sumelor pentru
care s-a început executarea silită, acesta se ia în
considerare pentru următoarele executări silite.
ART. 231
Drepturi şi obligaţii ale terţului
Terţul nu se poate opune sechestrării unui bun al debitorului,
invocând un drept de gaj, drept de
ipotecă sau un privilegiu. Terţul participă la distribuirea sumelor rezultate din
valorificarea bunului,
potrivit legii.
ART. 232
Evaluarea
bunurilor supuse executării silite
(1) Înaintea
valorificării bunurilor, acestea se evaluează. Evaluarea se efectuează
de organul de
executare silită prin experţi evaluatori proprii
sau prin experţi evaluatori independenţi. Evaluatorii
independenţi sunt desemnaţi în condiţiile art. 63. Atât evaluatorii proprii, cât şi evaluatorii
independenţi sunt obligaţi să îşi îndeplinească atribuţiile
ce le revin, astfel cum reies din prezentul
cod, din actul prin care s-a dispus expertiza, precum şi din actul prin care au fost numiţi.
(2) Organul
de executare silită actualizează preţul de evaluare ţinând
cont de rata inflaţiei.
(3) Atunci când se consideră necesar, organul de executare silită
procedează la o nouă evaluare.
(4) Organul
de executare silită poate proceda la o nouă evaluare în situaţii
cum sunt: când se
constată modificări ale preţurilor de
circulaţie pe piaţa liberă a bunurilor, când valoarea bunului
s-a
modificat prin deteriorări sau prin amenajări. Prevederile alin. (1) sunt aplicabile în mod
corespunzător.
ART. 233
Suspendarea
executării silite
(1) Executarea
silită se suspendă:
a) când
suspendarea a fost dispusă de instanţă sau de creditor, în condiţiile
legii;
b) la data
comunicării aprobării înlesnirii la plată, în condiţiile
legii;
c) în cazul prevăzut
la art. 244;
d) pe o perioadă
de cel mult 6 luni, în cazuri excepţionale,
şi doar o singură dată
pentru acelaşi
debitor, prin hotărâre
a Guvernului;
e) în alte
cazuri prevăzute de lege.
(2) Executarea silită se suspendă şi în cazul în care, ulterior
începerii executării silite, se depune o
cerere de restituire/rambursare, iar cuantumul sumei
solicitate este egal cu sau mai mare decât
creanţa fiscală pentru care s-a început
executarea silită. În acest caz, executarea silită se suspendă
la data depunerii cererii.
(3)
Pe perioada suspendării executării silite, actele de executare
efectuate anterior, precum şi
orice alte măsuri de executare, inclusiv cele de
indisponibilizare a bunurilor, veniturilor ori sumelor
din conturile bancare, rămân în fiinţă.
(4) Suspendarea executării silite prin poprire
bancară are ca efect încetarea
indisponibilizării
sumelor viitoare provenite din încasările zilnice în
conturile în lei şi în valută,
începând cu data şi
ora comunicării către instituţiile de
credit a adresei de suspendare a executării silite prin poprire.
(5) Sumele
existente în cont la data şi ora
comunicării adresei de suspendare a executării silite
prin poprire înfiinţată de organul fiscal
rămân indisponibilizate, debitorul
putând dispune de
acestea numai pentru efectuarea de plăţi în
scopul:
a) achitării obligaţiilor fiscale
administrate de organele fiscale competente;
b) achitării drepturilor salariale.
(6) În cazul terţilor popriţi,
suspendarea executării silite are ca efect încetarea indisponibilizării
sumelor datorate de aceştia
debitorului, atât a celor prezente, cât şi
a celor viitoare, până la o nouă
comunicare din partea organului de executare silită
privind continuarea măsurilor de executare
silită prin poprire.
(7)
În cazul în care popririle înfiinţate de organul de executare silită
generează imposibilitatea
debitorului de a-şi
continua activitatea economică, cu consecinţe sociale deosebite,
organul fiscal
poate dispune,
la cererea debitorului şi ţinând seama de motivele invocate de acesta,
fie
suspendarea totală, fie suspendarea parţială
a executării silite prin poprire. Suspendarea se poate
dispune, o singură dată, pe parcursul a 2 ani calendaristici pentru o perioadă
de cel mult 6 luni
consecutive de la data comunicării către bancă sau
alt terţ poprit a actului de suspendare a
popririi.
(8) Odată cu cererea de suspendare prevăzută
la alin. (7), debitorul trebuie să indice bunurile
libere de orice sarcini, oferite în vederea sechestrării, sau alte garanţii prevăzute
de lege, la nivelul
sumei pentru care s-a început executarea silită.
(9) Dispoziţiile alin. (8) nu se aplică
în cazul în care valoarea
bunurilor deja sechestrate de
organul de executare silită acoperă valoarea
creanţei pentru care s-a început executarea silită prin
poprire.
(10)
În situaţia în care la expirarea
perioadei pentru care s-a aprobat suspendarea executării
silite prin poprire creanţele fiscale nu au fost
stinse în întregime, organul fiscal competent pentru
administrarea acestor creanţe procedează la
valorificarea garanţiilor prevăzute la alin. (8).
ART. 234
Încetarea executării
silite şi ridicarea măsurilor
de executare silită
(1) Executarea
silită încetează dacă:
a) s-au stins
integral obligaţiile fiscale prevăzute în titlul executoriu, inclusiv
obligaţiile de plată
accesorii, cheltuielile
de executare şi orice alte sume
stabilite în sarcina debitorului, potrivit legii;
b) a fost desfiinţat titlul
executoriu;
c) în alte
cazuri prevăzute de lege.
(2) Măsurile de executare silită
aplicate în condiţiile prezentului cod se ridică prin
decizie
întocmită în cel mult două zile de la data la
care a încetat executarea silită, de către organul de
executare silită. Nerespectarea
termenului atrage răspunderea potrivit art. 341 alin. (2).
(3) În măsura în care creanţele
fiscale înscrise în titluri executorii se sting prin plată, prin poprire
sau prin alte modalităţi prevăzute de
prezentul cod, sechestrele aplicate
pe acele titluri asupra
bunurilor, cu
valoare mai mică ori
egală cu suma creanţelor fiscale astfel stinse,
se ridică, prin
decizie întocmită de organul de executare silită,
în cel mult două zile de la data stingerii.
(4) Organul
de executare silită ridică poprirea bancară pentru sumele care
depăşesc cuantumul
creanţelor înscrise în adresa de înfiinţare a
popririi în situaţia în care, din informaţiile comunicate
de bănci, rezultă
că sumele indisponibilizate în favoarea organului
de executare silită
acoperă
creanţele fiscale înscrise
în adresa de înfiinţare a popririi şi sunt îndeplinite condiţiile pentru
realizarea creanţei.
(5) Poprirea
bancară se ridică şi
în situaţia în care organul de executare silită constată că
poprirea
a rămas fără obiect.
ART. 235
Suspendarea
executării silite în cazul depunerii unei scrisori de garanţie/poliţă
de asigurare de
garanţie
(1) În cazul
contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale prin
care se stabilesc
creanţe fiscale, potrivit
prezentului cod, inclusiv
pe timpul soluţionării acţiunii în contencios
administrativ, executarea silită se suspendă sau
nu începe pentru obligaţiile fiscale contestate dacă
debitorul depune la organul fiscal
competent o scrisoare de garanţie/poliţă de
asigurare de
garanţie la nivelul
obligaţiilor fiscale contestate şi neachitate. Valabilitatea scrisorii de
garanţie/poliţei de asigurare de garanţie
trebuie să fie de minimum 6 luni
de la data emiterii.
(2) În situaţia în care pe perioada de
valabilitate a scrisorii de garanţie/poliţei de asigurare de
garanţie contestaţia ori acţiunea în contencios administrativ este respinsă, în totalitate sau în
parte, organul fiscal execută garanţia în ultima
zi de valabilitate a acesteia dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
a)
contribuabilul/plătitorul nu plăteşte
obligaţiile fiscale pentru care s-a respins contestaţia sau
acţiunea în contencios administrativ;
b) contribuabilul/plătitorul nu depune o nouă
scrisoare de garanţie/poliţă de
asigurare de
garanţie;
c) instanţa
judecătorească nu a dispus, prin hotărâre
executorie, suspendarea executării actului
administrativ fiscal potrivit Legii nr. 554/2004,
cu modificările şi completările
ulterioare.
(3) Scrisoarea de garanţie/Poliţa
de asigurare de garanţie rămâne
fără obiect în următoarele
situaţii:
a) contestaţia
a fost admisă, în totalitate, de organul de soluţionare a contestaţiei;
b) actul administrativ fiscal
contestat a fost desfiinţat, în totalitate, de către organul
de
soluţionare a contestaţiei;
c) acţiunea
în contencios administrativ a fost admisă în totalitate;
d) instanţa
judecătorească admite, prin hotărâre
executorie, cererea contribuabilului/plătitorului
de suspendare a executării actului administrativ
fiscal potrivit Legii nr. 554/2004, cu modificările şi
completările ulterioare;
e)
dacă pe perioada soluţionării contestaţiei, în procedura
administrativă sau în procedura de
contencios administrativ,
contribuabilul/plătitorul achită
în totalitate obligaţiile fiscale contestate.
(4) În situaţia în care contribuabilul/plătitorul
achită parţial obligaţiile
fiscale contestate, acesta
are posibilitatea de a redimensiona garanţia în mod
corespunzător.
(5) Pe toată
perioada suspendării executării silite potrivit prezentului articol,
creanţele fiscale ce
fac obiectul suspendării nu se sting, cu excepţia
situaţiei în care debitorul optează pentru stingerea
acestora potrivit art. 165
alin. (8).
SECŢIUNEA a 2-a
Executarea silită
prin poprire
ART. 236
Executarea silită
a sumelor ce se cuvin debitorilor
(1) Sunt supuse executării silite prin poprire
orice sume urmăribile reprezentând venituri şi
disponibilităţi
băneşti în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte bunuri
mobile necorporale,
deţinute şi/sau
datorate, cu orice titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe
care aceştia le
vor datora şi/sau
deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
(2) Sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanţări primite de la instituţii sau
organizaţii internaţionale pentru derularea unor
programe ori proiecte nu sunt supuse executării
silite prin poprire,
în cazul în care împotriva
beneficiarului acestora a fost
pornită procedura
executării silite.
(3) În cazul sumelor urmăribile reprezentând venituri şi
disponibilităţi în valută, băncile sunt
autorizate să efectueze convertirea în lei a sumelor
în valută, fără consimţământul titularului de
cont, la cursul de schimb
afişat de acestea pentru ziua
respectivă.
(4) Sumele ce reprezintă venituri băneşti ale debitorului persoană
fizică, realizate ca angajat,
pensiile de orice fel, precum şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie
specială sunt supuse
urmăririi numai în condiţiile
prevăzute de Codul de procedură civilă, republicat.
(5) Poprirea
asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau persoane juridice se înfiinţează
de
către organul de executare silită, printr-o
adresă care se comunică terţului poprit, cu respectarea
termenului prevăzut la art. 230 şi cu înştiinţarea debitorului despre înfiinţarea
popririi.
(6) Poprirea nu este supusă validării.
(7) Poprirea
înfiinţată anterior, ca măsură asigurătorie, devine
executorie prin comunicarea
copiei certificate de pe titlul
executoriu, făcută terţului poprit, şi înştiinţarea despre aceasta a
debitorului.
(8)
Poprirea se consideră înfiinţată din momentul primirii adresei
de înfiinţare de către terţul
poprit. În acest sens, terţul poprit este obligat să
înregistreze atât ziua, cât şi
ora primirii adresei de
înfiinţare a popririi.
(9) După
înfiinţarea popririi, terţul poprit este obligat:
a) să
plătească, de îndată sau după data la care creanţa
devine exigibilă, organului fiscal suma
reţinută şi
cuvenită, în contul indicat de organul de executare silită;
b) să
indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite, înştiinţând despre aceasta organul
de executare silită;
c) în cazul înfiinţării popririi
asigurătorii, cu excepţia popririi asigurătorii asupra
sumelor din
conturile bancare, să vireze, de îndată sau după
data la care creanţa devine exigibilă, organului
fiscal suma indicată, în contul de garanţii menţionat
de organul de executare silită. Suma virată
reprezintă o garanţie în sensul art. 211 lit. a).
(10) În situaţia în care, la data comunicării adresei de înfiinţare a popririi, terţul poprit
nu
datorează vreo sumă de bani debitorului urmărit sau nu va datora în viitor asemenea sume
în
temeiul unor raporturi juridice existente, înştiinţează despre acest fapt
organul de executare silită
în termen de 5 zile de la primirea adresei de înfiinţare
a popririi.
(11) În cazul în
care sumele datorate debitorului sunt poprite de mai mulţi creditori, terţul
poprit
anunţă în scris despre aceasta pe creditori şi procedează la distribuirea
sumelor potrivit ordinii de
preferinţă prevăzute la art. 258.
(12) Pentru stingerea creanţelor
fiscale, debitorii titulari de conturi bancare pot fi urmăriţi prin
poprire asupra sumelor
din conturile bancare,
prevederile alin. (5) aplicându-se în mod
corespunzător.
În acest caz, prin excepţie de la art. 230 alin. (1), poprirea nu poate fi înfiinţată
înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile de la data comunicării somaţiei.
(13) În măsura în care este necesar, pentru achitarea sumei datorate
la data sesizării băncii,
potrivit alin. (12), sumele
existente, precum şi cele viitoare provenite din încasările zilnice
în
conturile în lei şi
în valută sunt
indisponibilizate în limita
sumei necesare pentru
realizarea
obligaţiei ce se execută silit, astfel cum
aceasta rezultă din adresa de înfiinţare a popririi. Băncile au
obligaţia să plătească sumele
indisponibilizate în contul indicat de organul de executare silită în
termen de 3 zile de la indisponibilizare.
(14) Din momentul indisponibilizării,
respectiv de la data şi ora
primirii adresei de înfiinţare a
popririi asupra
disponibilităţilor băneşti, băncile nu procedează la decontarea
documentelor de
plată
primite, respectiv la debitarea conturilor debitorilor, şi
nu acceptă alte plăţi din conturile
acestora până la achitarea
integrală a obligaţiilor fiscale înscrise în adresa de înfiinţare
a popririi, cu
excepţia:
a)
sumelor necesare plăţii drepturilor salariale, inclusiv a impozitelor
şi contribuţiilor aferente
acestora, reţinute la sursă, dacă, potrivit declaraţiei pe propria răspundere a debitorului sau
reprezentantului său legal, rezultă că
debitorul nu deţine alte disponibilităţi băneşti;
b) sumelor
necesare plăţii accizelor
de către antrepozitarii autorizaţi. În acest caz, debitorul
prezintă instituţiei de credit odată cu
dispoziţia de plată şi
copia certificată, conform cu originalul, a
autorizaţiei de antrepozitar;
c) sumelor
necesare plăţii accizelor, în numele antrepozitarilor autorizaţi,
de către cumpărătorii
de produse energetice;
d) sumelor
necesare plăţii obligaţiilor fiscale de care depinde menţinerea
valabilităţii înlesnirii. În
acest caz, debitorul va prezenta instituţiei de
credit odată cu dispoziţia de plată şi copia certificată,
conform cu originalul, a documentului prin care s-a
aprobat înlesnirea la plată.
(15) Pe perioada popririi
asigurătorii, băncile acceptă
plăţi din conturile
debitorilor dispuse
pentru stingerea sumelor
prevăzute la alin. (14), precum şi pentru stingerea obligaţiilor fiscale
aferente bugetelor administrate de organul fiscal care a
înfiinţat poprirea.
(16) Încălcarea prevederilor alin. (9),
(11), (13), (14) şi (18) atrage
nulitatea oricărei plăţi.
(17)
În cazul în care executarea silită este suspendată ori încetează, potrivit legii, organul de
executare silită înştiinţează de
îndată, în scris,
instituţiile de credit
ori, după caz,
terţul poprit
pentru sistarea,
temporară, totală sau parţială
a indisponibilizării conturilor şi reţinerilor. În caz
contrar instituţia de credit este obligată să
procedeze potrivit dispoziţiilor alin. (13)
şi (14).
(18)
În situaţia în care titlurile
executorii nu pot fi onorate în aceeaşi
zi, instituţiile de credit
urmăresc executarea acestora din încasările
zilnice realizate în contul debitorului.
(19) Dispoziţiile
alin. (11) se aplică în mod corespunzător.
ART. 237
Executarea silită
a terţului poprit
(1) Dacă
terţul poprit înştiinţează
organul de executare silită că nu datorează vreo sumă de
bani
debitorului urmărit, dar din informaţiile şi documentele deţinute organul
fiscal are indicii că terţul
poprit datorează asemenea sume debitorului, precum
şi în cazul în care se invocă alte
neregularităţi privind înfiinţarea
popririi, instanţa judecătorească în a cărei rază
teritorială se află
domiciliul sau sediul
terţului poprit, la cererea organului
de executare silită
ori a altei părţi
interesate, pe baza probelor administrate, dispune cu privire
la menţinerea sau desfiinţarea
popririi.
(2) Judecata se face de urgenţă şi cu precădere.
(3) Pe baza hotărârii de menţinere a popririi, care constituie titlu executoriu, organul
de
executare silită poate începe executarea silită
a terţului poprit, în condiţiile prezentului cod.
SECŢIUNEA a 3-a
Executarea silită
a bunurilor mobile
ART. 238
Executarea silită
a bunurilor mobile
(1)
Sunt supuse executării silite orice bunuri mobile ale debitorului, cu
excepţiile prevăzute de
lege.
(2) În cazul debitorului persoană fizică
nu pot fi supuse executării silite, fiind necesare vieţii şi
muncii debitorului, precum şi familiei sale:
a) bunurile
mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la formarea profesională,
precum şi cele strict
necesare exercitării profesiei
sau a altei ocupaţii cu caracter permanent,
inclusiv cele necesare desfăşurării activităţii agricole, cum sunt
uneltele, seminţele, îngrăşămintele,
furajele şi
animalele de producţie şi
de lucru;
b)
bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei sale, precum şi
obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de
acelaşi fel;
c)
alimentele necesare debitorului şi
familiei sale pe timp de două luni, iar dacă debitorul se
ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele strict
necesare până la noua recoltă;
d) combustibilul
necesar debitorului şi familiei
sale pentru încălzit şi
pentru prepararea hranei,
socotit pentru 3
luni de iarnă;
e) obiectele
necesare persoanelor cu handicap sau
destinate îngrijirii persoanelor bolnave;
f) bunurile
declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.
(3) Bunurile debitorului persoană fizică
necesare desfăşurării
activităţii în calitate de profesionist
nu sunt exceptate de la executare silită.
(4) Executarea silită a bunurilor
mobile se face prin sechestrarea şi valorificarea acestora, chiar
dacă acestea se află la un terţ. Sechestrul se instituie printr-un
proces-verbal. În cazul sechestrării
autovehiculelor,
prevederile art. 740 din Codul de
procedură civilă, republicat, sunt aplicabile în
mod corespunzător.
(5) Pentru
bunurile mobile anterior sechestrate
ca măsură asiguratorie nu este necesară o nouă
sechestrare.
(6)
Executorul fiscal, la începerea executării silite, este obligat să
verifice dacă bunurile prevăzute
la alin. (5) se găsesc
la locul aplicării sechestrului şi
dacă nu au fost
substituite sau degradate,
precum şi să
sechestreze alte bunuri ale
debitorului, în cazul în care cele găsite la verificare nu sunt
suficiente pentru stingerea creanţei.
(7) Bunurile
nu se sechestrează dacă
prin valorificarea acestora
nu s-ar putea acoperi decât
cheltuielile
executării silite.
(8) Prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor
mobile, creditorul fiscal dobândeşte
un drept de gaj
care conferă acestuia în raport cu alţi creditori
aceleaşi drepturi ca şi
dreptul de gaj în sensul
prevederilor dreptului comun.
(9) De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt
indisponibilizate. Cât timp durează executarea silită
debitorul nu poate dispune de aceste bunuri
decât cu aprobarea
dată, potrivit legii,
de organul competent. Nerespectarea acestei interdicţii
atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă.
(10) Actele de dispoziţie care ar
interveni ulterior indisponibilizării prevăzute la alin. (9) sunt
lovite de nulitate absolută.
(11) În cazurile
în care nu au fost luate măsuri asigurătorii pentru realizarea
integrală a creanţei
fiscale şi la începerea
executării silite se constată că
există pericolul evident
de înstrăinare,
substituire sau sustragere de la urmărire a bunurilor
urmăribile ale debitorului, sechestrarea
lor va
fi aplicată odată cu comunicarea somaţiei.
ART. 239
Procesul-verbal
de sechestru
(1)
Procesul-verbal de sechestru
cuprinde:
a) denumirea
organului de executare silită, indicarea locului, a
datei şi a orei când s-a făcut
sechestrul;
b) numele
şi prenumele executorului fiscal
care aplică sechestrul, numărul legitimaţiei şi al
delegaţiei;
c)
numărul dosarului de executare, data şi
numărul de înregistrare a somaţiei, precum şi titlul
executoriu în baza căruia se face executarea silită;
d) temeiul legal
în baza căruia se face executarea silită;
e) sumele
datorate pentru a căror executare silită se aplică sechestrul, inclusiv cele reprezentând
obligaţii fiscale accesorii, precum şi actul normativ în baza căruia
a fost stabilită obligaţia fiscală de
plată;
f) numele,
prenumele şi domiciliul debitorului
persoană fizică ori, în lipsa acestuia, ale persoanei
majore care locuieşte
împreună cu debitorul
sau denumirea şi sediul
debitorului, numele,
prenumele şi domiciliul altor persoane majore
care au fost de faţă
la aplicarea sechestrului,
precum şi alte elemente de identificare a
acestor persoane;
g) descrierea bunurilor mobile sechestrate şi indicarea valorii estimative a fiecăruia, după
aprecierea executorului fiscal,
pentru identificarea şi individualizarea acestora,
menţionându-se
starea de uzură şi
eventualele semne particulare ale fiecărui bun, precum şi dacă s-au luat măsuri
spre neschimbare,
cum sunt punerea de sigilii, custodia ori ridicarea de la locul unde se află,
sau de
administrare ori conservare a acestora, după caz;
h) menţiunea că evaluarea urmează
a se face înaintea începerii procedurii de valorificare, în
cazul în care executorul fiscal nu a putut evalua bunul deoarece
acesta necesită cunoştinţe de
specialitate;
i)
menţiunea făcută de debitor privind existenţa sau inexistenţa
unui drept de gaj, ipotecă ori
privilegiu, după caz, constituit în favoarea unei
alte persoane pentru bunurile sechestrate;
j) numele,
prenumele şi adresa persoanei
căreia i s-au lăsat bunurile, precum şi locul de
depozitare a acestora, după caz;
k) eventualele
obiecţii făcute de persoanele de faţă la aplicarea sechestrului;
l) menţiunea
că, în cazul în care în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de
sechestru debitorul
nu plăteşte
obligaţiile fiscale, se procedează la
valorificarea bunurilor
sechestrate;
m) semnătura
executorului fiscal care a aplicat sechestrul
şi a tuturor persoanelor care au
fost de
faţă la sechestrare. Dacă
vreuna dintre aceste
persoane nu poate sau nu vrea să
semneze,
executorul fiscal menţionează această
împrejurare.
(2) Câte un exemplar al procesului-verbal de
sechestru se predă debitorului
sub semnătură sau i
se comunică la domiciliul ori sediul acestuia, precum
şi, atunci când este cazul,
custodelui, acesta
din urmă semnând cu menţiunea de primire a
bunurilor în păstrare.
(3) În vederea
valorificării, organul de executare silită
este obligat să
verifice dacă bunurile
sechestrate se găsesc
la locul menţionat în procesul-verbal de sechestru, precum şi
dacă nu au fost
substituite sau degradate.
(4) Când bunurile
sechestrate găsite cu ocazia verificării nu sunt
suficiente pentru realizarea
creanţei fiscale, organul de executare silită
efectuează investigaţiile necesare pentru identificarea şi
urmărirea altor bunuri ale debitorului.
(5) Dacă se
constată că bunurile nu se găsesc la locul menţionat în
procesul-verbal de sechestru
sau dacă au fost substituite ori degradate,
executorul fiscal încheie
proces-verbal de constatare.
Pentru bunurile găsite cu prilejul investigaţiilor efectuate
conform alin. (4) se încheie procesul-
verbal de sechestru.
(6) Dacă se sechestrează şi
bunuri gajate pentru garantarea creanţelor altor creditori, organul de
executare silită trimite şi acestora câte un exemplar din procesul-verbal de sechestru.
(7) Executorul
fiscal care constată că bunurile fac obiectul unui sechestru anterior consemnează
aceasta în procesul-verbal, la care anexează
o copie de pe procesele-verbale de sechestru
respective. Prin acelaşi
proces-verbal executorul fiscal declară sechestrate, când este necesar, şi
alte bunuri pe care le identifică.
(8) Bunurile
înscrise în procesele-verbale de sechestru încheiate anterior se consideră
sechestrate şi în cadrul noii executări
silite. În acest sens se întocmeşte
un proces-verbal adiţional
la procesele-verbale de sechestru încheiate
anterior, cu indicarea titlurilor executorii şi
cuantumul
obligaţiilor fiscale născute ulterior
procesului-verbal de sechestru iniţial.
Procesul-verbal adiţional
se comunică debitorului, cât şi celorlalte părţi interesate care au drepturi
reale sau sarcini asupra
bunului sechestrat,
după caz, Biroului de carte funciară ori Arhivei Electronice de Garanţii
Reale
Mobiliare. Prin procesul-verbal creditorul fiscal îşi menţine dreptul de gaj sau
ipotecă pe care îl
conferă procesul-verbal de sechestru în raport cu alţi creditori.
(9) În cazul în
care executorul fiscal constată că în legătură cu bunurile
sechestrate s-au săvârşit
fapte care pot constitui infracţiuni consemnează aceasta în procesul-verbal de
sechestru şi are
obligaţia de a sesiza de îndată organele
judiciare competente.
ART. 240
Custodele
(1)
Bunurile mobile sechestrate pot fi lăsate
în custodia debitorului, a creditorului sau a altei
persoane desemnate de organul de executare silită ori
de executorul fiscal, după caz, ori pot fi
ridicate şi
depozitate de către acesta. Atunci când bunurile sunt lăsate în
custodia debitorului sau a
altei persoane desemnate conform legii şi când se constată că există
pericol de substituire ori de
degradare, executorul fiscal poate aplica sigiliul asupra
bunurilor.
(2) În cazul în care bunurile sechestrate constau în sume de bani în lei sau
în valută, titluri de
valoare, obiecte de metale preţioase, pietre preţioase,
obiecte de artă, colecţii de valoare, acestea
se ridică şi
se depun, cel târziu a doua zi lucrătoare, la unităţile
specializate. Bunurile care constau
în sume de bani în lei, titluri de valoare, obiecte de
metale preţioase, pietre preţioase sechestrate
pot fi depozitate de organul de executare silită sau
de executorul fiscal după caz, şi
la unităţile
teritoriale ale Trezoreriei Statului, care au calitatea de
depozitar al acestora. Unităţile teritoriale ale
Trezoreriei Statului depozitare, precum şi procedura de depunere, manipulare şi depozitare se
stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor
publice.
(3) Cel care primeşte bunurile în custodie semnează procesul-verbal de
sechestru.
(4) În cazul în care custodele este o altă
persoană decât debitorul sau creditorul, organul de
executare silită îi stabileşte acestuia o remuneraţie ţinând seama de
activitatea depusă.
ART. 241
Înlocuirea
bunurilor sechestrate
La
solicitarea debitorului, organul fiscal poate înlocui sechestrul asupra unui bun cu sechestrul
asupra altui bun şi
numai dacă bunul oferit în vederea
sechestrării este liber de orice sarcini.
Dispoziţiile art. 227 alin. (1) sunt aplicabile în mod
corespunzător.
SECŢIUNEA a 4-a
Executarea silită
a bunurilor imobile
ART. 242
Executarea silită
a bunurilor imobile
(1)
Sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietate a debitorului.
În situaţia în care
debitorul deţine bunuri în proprietate comună cu
alte persoane, executarea silită se întinde numai
asupra bunurilor atribuite debitorului în urma partajului
judiciar, respectiv asupra sultei.
(2) Executarea silită imobiliară se întinde
de plin drept şi asupra bunurilor
accesorii bunului
imobil, prevăzute de Codul civil. Bunurile accesorii
nu pot fi urmărite decât odată cu imobilul.
(3) În cazul debitorului persoană fizică
nu poate fi supus executării silite spaţiul minim locuit de
debitor şi
familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.
(4) Dispoziţiile alin.
(3)
nu sunt aplicabile în cazurile
în care executarea silită se face pentru
stingerea creanţelor fiscale rezultate din săvârşirea de infracţiuni.
(5) Executorul
fiscal care aplică sechestrul
încheie un proces-verbal de sechestru, dispoziţiile art.
238 alin. (9) - (11), art. 239 alin. (1) şi (2) şi art. 241 fiind aplicabile.
(6) Sechestrul
aplicat asupra bunurilor imobile în temeiul alin. (5) constituie ipotecă
legală.
(7) Dreptul de
ipotecă conferă creditorului fiscal în raport cu alţi creditori
aceleaşi drepturi ca şi
dreptul de ipotecă, în sensul prevederilor dreptului
comun.
(8) Pentru
bunurile imobile sechestrate organul
de executare silită care a instituit sechestrul
va
solicita de îndată biroului de carte funciară
efectuarea inscripţiei ipotecare, anexând un exemplar
al procesului-verbal de sechestru.
(9) Biroul de
carte funciară comunică organului de executare silită, la
cererea acestuia, în termen
de 10 zile, celelalte drepturi
reale şi sarcini care grevează imobilul urmărit, precum şi titularii
acestora, care trebuie înştiinţaţi
de către organul de executare silită şi chemaţi la
termenele fixate
pentru vânzarea bunului imobil şi distribuirea preţului.
(10) Creditorii
debitorului, alţii decât titularii drepturilor prevăzute la alin.
(9), sunt obligaţi ca, în
termen de 30 de
zile de la înscrierea procesului-verbal de sechestru
al bunului imobil în evidenţele
de publicitate imobiliară, să comunice în scris
organului de executare silită titlurile pe care le au
pentru bunul imobil respectiv.
ART. 243
Instituirea administratorului-sechestru
(1)
La instituirea sechestrului şi în tot cursul executării
silite, organul de executare silită poate
numi un administrator-sechestru, dacă această măsură este necesară
pentru administrarea
imobilului urmărit, a chiriilor, a arendei
şi a altor venituri obţinute din administrarea acestuia,
inclusiv pentru apărarea în litigii privind imobilul
respectiv.
(2) Administrator-sechestru poate fi numit creditorul, debitorul ori altă
persoană fizică sau
juridică.
(3) Administratorul-sechestru consemnează veniturile încasate potrivit alin. (1) la unităţile
abilitate şi
depune recipisa la organul de executare silită.
(4) Când administrator-sechestru este
numită o altă persoană decât creditorul sau debitorul,
organul de executare silită îi fixează o
remuneraţie ţinând seama de activitatea depusă.
(5) Ori de câte ori este necesar,
administratorul-sechestru este
obligat să prezinte organului de
executare silită situaţia veniturilor şi
a cheltuielilor făcute cu administrarea bunului
imobil
sechestrat.
ART. 244
Suspendarea
executării silite a bunurilor imobile
(1) După
primirea procesului-verbal de sechestru,
debitorul poate solicita organului de executare
silită, în termen de 15 zile de la comunicare, să
îi aprobe ca plata integrală a creanţelor fiscale să se
facă din veniturile bunului imobil urmărit sau
din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni.
(2) De la data aprobării cererii
debitorului, executarea silită începută asupra bunului imobil se
suspendă.
(3) Pentru motive temeinice, organul de
executare silită poate relua executarea silită imobiliară
înainte de expirarea termenului de 6 luni.
(4) Dacă debitorul persoană
juridică căruia i s-a aprobat suspendarea conform prevederilor alin.
(2) se sustrage
ulterior de la executare silită sau îşi
provoacă insolvabilitatea, sunt aplicabile în mod
corespunzător prevederile art. 25.
SECŢIUNEA a 5-a
Executarea silită
a altor bunuri
ART. 245
Executarea silită
a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini
(1) Executarea silită a fructelor neculese
şi a recoltelor prinse de rădăcini, care sunt ale
debitorului, se efectuează în conformitate cu
prevederile prezentului cod privind bunurile imobile.
(2) Pentru executarea silită a recoltelor şi a fructelor culese sunt aplicabile prevederile
prezentului cod privind bunurile mobile.
(3) Organul de executare
silită hotărăşte, după caz,
valorificarea fructelor neculese
sau a
recoltelor aşa
cum sunt prinse de rădăcini ori după ce vor fi culese.
ART. 246
Executarea silită
a unui ansamblu de bunuri
(1) Bunurile
mobile şi/sau imobile,
proprietate a debitorului, pot fi valorificate individual şi/sau
în ansamblu dacă organul de executare silită
apreciază că astfel acestea pot fi vândute în condiţii
mai avantajoase.
(2) Organul
de executare silită îşi
poate schimba opţiunea în orice
fază a executării, cu reluarea
procedurii.
(3) Pentru executarea silită a bunurilor prevăzute la alin. (1) organul de executare silită
procedează la sechestrarea
acestora, potrivit prevederilor prezentului cod.
(4) Prevederile secţiunii a 3-a privind executarea silită a
bunurilor mobile şi ale secţiunii
a 4-a
privind executarea silită a bunurilor imobile, precum
şi ale art. 253
privind plata în rate se aplică în
mod corespunzător.
SECŢIUNEA a 6-a
Valorificarea
bunurilor sechestrate
ART. 247
Modalităţi de valorificare a
bunurilor sechestrate
(1) În cazul în care creanţa fiscală nu este stinsă în
termen de 15 zile de la data încheierii
procesului-verbal de sechestru, se procedează, fără
efectuarea altei formalităţi, la valorificarea
bunurilor sechestrate,
cu excepţia situaţiilor în care, potrivit
legii, s-a dispus
desfiinţarea
sechestrului sau
suspendarea executării silite.
(2) Pentru a realiza executarea
silită cu rezultate cât mai avantajoase, ţinând seama atât de
interesul legitim şi
imediat al creditorului, cât şi de
drepturile şi obligaţiile debitorului urmărit,
organul de executare
silită procedează la
valorificarea bunurilor sechestrate în una dintre
modalităţile prevăzute de dispoziţiile
legale în vigoare şi care, faţă
de datele concrete ale cauzei, se
dovedesc a fi mai eficiente.
(3) În sensul alin. (2) organul de executare silită competent procedează la
valorificarea bunurilor
sechestrate
prin:
a) înţelegerea părţilor;
b) vânzare în
regim de consignaţie a bunurilor mobile;
c) vânzare
directă;
d) vânzare la
licitaţie;
e)
alte modalităţi admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin
case de licitaţii, agenţii
imobiliare sau societăţi de brokeraj, după
caz.
(4) Dacă au fost sechestrate bunuri perisabile sau supuse
degradării, acestea pot fi vândute în
regim de urgenţă. Evaluarea şi valorificarea acestor bunuri se
efectuează de către organele fiscale,
la preţul pieţei.
(5) Procedura de
evaluare şi valorificare se
aprobă astfel:
a) prin ordin al
preşedintelui A.N.A.F.,
în cazul creanţelor administrate de organul fiscal central;
b) prin ordin
comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului
finanţelor publice, în cazul creanţelor
administrate de organul fiscal local.
(6) Dacă
din cauza unei contestaţii sau a unei învoieli
între părţi data,
locul ori ora vânzării
directe sau la licitaţie a fost schimbată de organul de executare silită,
se efectuează alte publicaţii şi
anunţuri, potrivit art. 250.
(7)
Vânzarea bunurilor sechestrate se
face numai către persoane fizice sau juridice care nu au
obligaţii fiscale restante.
ART. 248
Valorificarea
bunurilor sechestrate potrivit înţelegerii
părţilor
(1)
Valorificarea bunurilor potrivit înţelegerii părţilor se
realizează de debitorul însuşi,
cu acordul
organului de executare silită, astfel încât să
se asigure o recuperare corespunzătoare a creanţei
fiscale. Debitorul este obligat să prezinte în scris
organului de executare silită propunerile ce i s-au
făcut şi nivelul de acoperire a creanţelor fiscale, indicând numele
şi adresa potenţialului
cumpărător,
precum şi termenul în care
acesta din urmă va achita preţul
propus.
(2) Preţul propus de cumpărător
şi acceptat de organul de
executare silită nu poate fi mai mic
decât preţul de evaluare.
(3) Organul de executare
silită, după analiza propunerilor prevăzute la alin. (1), comunică
aprobarea indicând termenul şi contul bugetar în care preţul bunului trebuie plătit
de cumpărător.
(4) Indisponibilizarea
prevăzută la art. 238 alin. (9)
şi (10) se ridică după creditarea contului
bugetar prevăzut la alin. (3).
ART. 249
Valorificarea
bunurilor sechestrate prin vânzare directă
(1)
Valorificarea bunurilor prin vânzare directă se poate realiza în următoarele
cazuri:
a) pentru bunurile prevăzute la art. 247 alin. (4);
b) înaintea
începerii procedurii de valorificare prin licitaţie, dacă se
recuperează integral creanţa
fiscală;
c)
după finalizarea unei licitaţii, dacă
bunul/bunurile sechestrat/e
nu a/au fost vândute şi se
oferă cel puţin preţul de evaluare.
(2) Vânzarea directă se realizează prin încheierea unui proces-verbal care constituie titlu de
proprietate.
(3) În cazul în care organul de executare
silită înregistrează în condiţiile prevăzute la alin. (1)
mai
multe cereri, vinde bunul persoanei care oferă cel
mai mare preţ faţă de preţul de evaluare.
(4) Vânzarea directă a bunurilor se face
chiar dacă se prezintă un
singur cumpărător.
ART. 250
Vânzarea bunurilor sechestrate la licitaţie
(1) Pentru
valorificarea bunurilor sechestrate
prin vânzare la licitaţie organul de executare silită
este obligat să efectueze publicitatea vânzării
cu cel puţin 10 zile înainte
de data fixată pentru
desfăşurarea
licitaţiei.
(2) Publicitatea vânzării se realizează
prin afişarea anunţului
privind vânzarea la sediul organului
de executare silită, al primăriei în a cărei
rază teritorială se află bunurile sechestrate, la sediul şi
domiciliul debitorului, la locul vânzării, dacă acesta este altul decât cel unde se află
bunurile
sechestrate, pe
imobilul scos la vânzare, în cazul vânzării bunurilor imobile, şi prin anunţuri într-un
cotidian naţional de largă circulaţie,
într-un cotidian local, în pagina de internet sau, după caz, în
Monitorul Oficial
al României, Partea a IV-a, precum şi
prin alte modalităţi prevăzute de lege.
(3) Despre data, ora şi locul licitaţiei trebuie înştiinţaţi şi
debitorul, custodele, administratorul-
sechestru,
precum şi titularii drepturilor
reale şi ai sarcinilor care
grevează bunul urmărit.
(4) Anunţul privind vânzarea cuprinde
următoarele elemente:
a) denumirea
organului fiscal emitent;
b) data la care
a fost emis;
c) numele şi semnătura persoanelor
împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, şi ştampila
organului fiscal emitent;
d) numărul
dosarului de executare silită;
e) bunurile care
se oferă spre vânzare şi
descrierea lor sumară;
f) preţul
de evaluare ori preţul de pornire a licitaţiei, în cazul vânzării
la licitaţie, pentru fiecare
bun oferit spre vânzare;
g) indicarea,
dacă este cazul, a drepturilor reale şi
a privilegiilor care grevează bunurile;
h) data, ora şi locul vânzării;
i) invitaţia, pentru
toţi cei care pretind vreun drept asupra
bunurilor, să înştiinţeze despre
aceasta organul de executare silită înainte de data
stabilită pentru vânzare;
j) invitaţia
către toţi cei interesaţi în cumpărarea bunurilor să
se prezinte la termenul de vânzare
la locul fixat în acest scop şi până la acel termen să prezinte oferte de cumpărare;
k) menţiunea
că ofertanţii sunt obligaţi să depună în cazul vânzării
la licitaţie, până la termenul
prevăzut la alin. (7), o taxă de participare ori
o scrisoare de garanţie, reprezentând 10% din preţul
de pornire a licitaţiei;
l) menţiunea
că toţi cei interesaţi în cumpărarea bunurilor trebuie să
prezinte dovada emisă de
organele fiscale că nu au obligaţii fiscale
restante;
m) data afişării publicaţiei de
vânzare;
n) obligaţii
ce revin cumpărătorului potrivit prevederilor legale speciale, cum ar
fi obligaţiile de
mediu, obligaţiile de conservare a patrimoniului naţional
sau altele asemenea;
o) alte informaţii
de interes pentru cumpărător, dacă sunt cunoscute de organul
fiscal.
(5) Licitaţia
se ţine la locul unde se află bunurile sechestrate sau la locul stabilit de organul de
executare silită, după caz.
(6) Debitorul este obligat să
permită ţinerea licitaţiei în spaţiile pe
care le deţine, dacă sunt
adecvate acestui scop.
(7)
Pentru participarea la licitaţie ofertanţii depun, cu cel puţin
o zi înainte de data licitaţiei,
următoarele documente:
a) oferta de
cumpărare;
b)
dovada plăţii taxei de participare sau a constituirii garanţiei
sub forma scrisorii de garanţie,
potrivit alin. (15) ori (16);
c)
împuternicirea persoanei care îl reprezintă pe ofertant;
d)
pentru persoanele juridice române, copie de pe certificatul unic de
înregistrare eliberat de
oficiul registrului comerţului;
e) pentru
persoanele juridice străine, actul de înmatriculare tradus în limba română;
f) pentru
persoanele fizice române, copie de pe actul de identitate;
g) pentru
persoanele fizice străine, copie de pe actul de identitate/paşaport.
(8) Ofertele de cumpărare pot fi depuse
direct sau transmise prin poştă.
Nu se admit oferte
telefonice, telegrafice, transmise prin telex sau telefax.
(9)
Persoanele înscrise la licitaţie se pot prezenta şi prin mandatari care trebuie să îşi justifice
calitatea prin procură specială autentică.
Debitorul nu poate licita nici personal, nici prin persoană
interpusă.
(10) În cazul plăţii
taxei de participare la licitaţie prin decontare bancară sau prin
mandat poştal,
executorul fiscal verifică,
la data ţinerii licitaţiei, creditarea contului curent general al
Trezoreriei
Statului indicat de organul de executare silită
pentru virarea acesteia.
(11) Preţul
de pornire a licitaţiei este preţul de evaluare pentru prima licitaţie,
diminuat cu 25%
pentru a doua licitaţie şi cu 50% pentru următoarele licitaţii.
(12) Licitaţia începe de la cel mai mare
preţ din ofertele de cumpărare scrise, dacă acesta este
superior celui prevăzut la alin. (11), iar în caz
contrar începe de la acest din urmă preţ.
(13) Adjudecarea se face în favoarea
participantului care a oferit cel mai mare preţ, dar nu mai
puţin decât preţul de pornire. În cazul prezentării
unui singur ofertant la licitaţie, comisia poate să
îl declare adjudecatar dacă acesta oferă cel puţin
preţul de pornire a licitaţiei.
(14) În situaţia în care nici la a treia
licitaţie nu se vinde bunul se organizează o nouă licitaţie.
În
acest caz bunul poate fi vândut la cel mai mare preţ
oferit, chiar dacă acesta este
inferior preţului
de pornire a licitaţiei.
(15)
Taxa de participare reprezintă 10% din preţul de pornire a licitaţiei
şi se plăteşte în lei la
unitatea teritorială a Trezoreriei Statului. În
termen de 5 zile de la data întocmirii procesului-verbal
de licitaţie, organul
fiscal restituie taxa de participare participanţilor care au depus oferte
de
cumpărare şi
care nu au fost declaraţi adjudecatari, iar în cazul adjudecării,
taxa se reţine în contul
preţului. Taxa de participare nu se restituie ofertanţilor
care nu s-au prezentat la licitaţie, celui care
a refuzat încheierea
procesului-verbal de adjudecare, precum şi
adjudecatarului care nu a plătit
preţul. Taxa de participare care nu se restituie se
face venit la bugetul de stat, cu excepţia cazului în
care executarea silită este organizată de
organul fiscal local, caz în care taxa de participare se face
venit la bugetul local.
(16) Pentru participarea la licitaţie,
ofertanţii pot constitui şi
garanţii, în condiţiile legii, sub forma
scrisorii de garanţie.
(17) Scrisoarea de garanţie, constituită în condiţiile alin. (16), se valorifică de organul de
executare silită în cazul în care ofertantul este
declarat adjudecatar şi/sau în
situaţiile prevăzute la
alin. (15) teza a treia.
ART. 251
Comisia de licitaţie
(1) Vânzarea
la licitaţie a bunurilor sechestrate este organizată de
o comisie condusă de
un
preşedinte.
(2) Comisia de licitaţie este
constituită din 3 persoane
desemnate de conducătorul organului
fiscal.
(3) Comisia de licitaţie verifică
şi analizează documentele de participare şi afişează la locul
licitaţiei, cu cel puţin o oră înaintea începerii
acesteia, lista cuprinzând ofertanţii care au depus
documentaţia completă de participare.
(4) Ofertanţii se identifică după
numărul de ordine
de pe lista de participare, după care
preşedintele comisiei anunţă obiectul licitaţiei,
precum şi modul de desfăşurare a acesteia.
(5) La termenele
fixate pentru ţinerea licitaţiei executorul fiscal dă citire mai
întâi anunţului de
vânzare şi
apoi ofertelor scrise primite până la data prevăzută la art. 250 alin. (7).
(6) Dacă la prima
licitaţie nu s-au prezentat
ofertanţi sau nu
s-a obţinut cel puţin preţul de
pornire a licitaţiei conform art. 250 alin. (11), organul de executare silită
fixează un termen în cel
mult 30 de zile,
în vederea ţinerii celei de-a doua licitaţii.
(7) În cazul în
care nu s-a obţinut preţul de pornire nici la a doua licitaţie
ori nu s-au prezentat
ofertanţi, organul de executare silită fixează
un termen în cel mult 30 de zile, în
vederea ţinerii celei
de-a treia licitaţii.
(8) La a treia
licitaţie creditorii urmăritori sau intervenienţi nu pot să
adjudece bunurile oferite
spre vânzare la un preţ mai mic de 50% din preţul
de evaluare.
(9) Pentru
fiecare termen de licitaţie se efectuează o nouă publicitate a vânzării, conform
prevederilor art. 250.
(10) După
licitarea fiecărui bun se întocmeşte
un proces-verbal privind desfăşurarea
şi rezultatul
licitaţiei.
(11) În
procesul-verbal prevăzut la alin. (10) se menţionează, pe lângă
elementele prevăzute la
art. 46, şi
următoarele: datele de identificare ale cumpărătorului; numărul
dosarului de executare
silită; indicarea bunurilor adjudecate, a preţului
la care bunul a fost adjudecat şi
a taxei pe valoarea
adăugată, dacă este
cazul; toţi cei care au participat la licitaţie şi sumele oferite de fiecare
participant, precum şi,
dacă este cazul, menţionarea situaţiilor în care vânzarea nu s-a
realizat.
ART. 252
Adjudecarea
(1) După
adjudecarea bunului adjudecatarul este obligat să
plătească preţul, diminuat
cu
contravaloarea taxei de participare, în lei, în numerar la
o unitate a Trezoreriei Statului sau prin
decontare bancară, în cel mult 5 zile de la data
adjudecării.
(2) Dacă adjudecatarul nu plăteşte
preţul, licitaţia se reia în termen de 10 zile de la data
adjudecării. În acest caz, adjudecatarul este obligat să
plătească cheltuielile
prilejuite de noua
licitaţie şi, în cazul în care preţul obţinut la noua licitaţie este mai mic, diferenţa de preţ.
Adjudecatarul poate să
achite preţul oferit iniţial şi să facă dovada achitării acestuia
până la
termenul prevăzut la art. 250 alin. (7), caz în care este obligat numai la plata cheltuielilor cauzate
de noua licitaţie.
(3) Cu sumele încasate din eventuala diferenţă
de preţ, percepute în temeiul alin. (2),
se sting
creanţele fiscale înscrise în titlul executoriu în
baza căruia s-a început executarea silită.
(4) Dacă la
următoarea licitaţie bunul nu a fost
vândut, fostul adjudecatar este obligat să
plătească toate cheltuielile prilejuite de urmărirea acestuia.
(5) Suma
reprezentând diferenţa de preţ şi/sau
cheltuielile prevăzute la alin.
(1) şi (4) se stabilesc
de organul de executare
silită, prin proces-verbal, care constituie titlu executoriu potrivit
prezentului cod. Contestarea procesului-verbal se face
potrivit procedurii prevăzute la titlul VIII.
(6) Termenul
prevăzut la alin. (1) se aplică şi
în cazul valorificării conform înţelegerii părţilor sau
prin vânzare directă.
ART. 253
Plata în rate
(1) În cazul
vânzării la licitaţie a bunurilor imobile, cumpărătorii pot
solicita plata preţului în rate,
în cel mult 12
rate lunare, cu un avans de minimum 50% din preţul de adjudecare a bunului
imobil
şi cu plata unei dobânzi sau majorări de întârziere,
după caz, stabilite conform prezentului cod.
Organul de executare silită stabileşte condiţiile şi termenele de plată a preţului
în rate.
(2) Cumpărătorul nu poate înstrăina bunul imobil decât după
plata preţului în întregime şi
a
dobânzii sau majorării de întârziere stabilite.
(3) În cazul neplăţii avansului
prevăzut la alin. (1), dispoziţiile art. 252 se aplică în
mod
corespunzător.
(4) Suma reprezentând dobânda sau majorarea
de întârziere, după
caz, nu stinge creanţele
fiscale pentru care s-a început executarea silită şi constituie venit al bugetului de
stat ori local,
după caz.
(5) În cazul plăţii
în rate potrivit prezentului articol, adjudecatarul este debitor pentru diferenţa
de preţ.
(6) Procedura de valorificare a bunurilor cu
plata în rate se aprobă astfel:
a) prin ordin al
preşedintelui A.N.A.F.,
în cazul creanţelor administrate de organul fiscal central;
b) prin ordin
comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului
finanţelor publice, în cazul creanţelor fiscale
administrate de organele fiscale locale.
ART. 254
Procesul-verbal
de adjudecare
(1) În cazul vânzării bunurilor imobile,
organul de executare silită încheie procesul-verbal de
adjudecare, în termen de cel mult 5 zile de la plata în
întregime a preţului sau a avansului prevăzut
la art. 253 alin. (1), dacă bunul a fost vândut cu plata în rate. Procesul-verbal de adjudecare
constituie titlu de proprietate, transferul dreptului de proprietate operând la data încheierii
acestuia. Un exemplar al procesului-verbal de adjudecare a
bunului imobil se transmite, în cazul
vânzării cu plata în
rate, biroului de carte funciară pentru a înscrie
interdicţia de înstrăinare şi
grevare a bunului până la plata integrală a preţului
şi a dobânzii sau majorării
de întârziere, după
caz, stabilite pentru imobilul transmis, pe baza căruia
se face înscrierea în cartea funciară.
(2) Procesul-verbal de adjudecare întocmit
în condiţiile alin. (1) cuprinde, pe lângă elementele
prevăzute la art. 46, şi
următoarele menţiuni:
a) numărul dosarului de executare
silită;
b) numărul şi data procesului-verbal de desfăşurare a licitaţiei;
c) datele de
identificare ale cumpărătorului;
d) datele de
identificare ale debitorului;
e) preţul
la care s-a adjudecat bunul şi
taxa pe valoarea adăugată, dacă este cazul;
f) modalitatea
de plată a diferenţei de preţ în cazul în care vânzarea s-a făcut
cu plata în rate;
g) datele de
identificare a bunului;
h) menţiunea că acest document
constituie titlu de proprietate şi
că poate fi înscris în cartea
funciară;
i)
menţiunea că pentru creditor procesul-verbal de adjudecare constituie
documentul pe baza
căruia se emite titlu executoriu împotriva cumpărătorului
care nu plăteşte diferenţa
de preţ, în
cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata preţului
în rate;
j) semnătura
cumpărătorului sau a reprezentantului său legal, după caz.
(3) În cazul în care cumpărătorul
căruia i s-a încuviinţat plata preţului în rate nu plăteşte restul de
preţ în condiţiile şi la termenele stabilite, el poate fi executat silit pentru
plata sumei datorate în
temeiul titlului executoriu emis de organul de executare
silită competent pe baza procesului-verbal
de adjudecare.
(4) În cazul vânzării bunurilor mobile,
după plata preţului, executorul fiscal întocmeşte în termen
de 5 zile un proces-verbal de adjudecare care constituie
titlu de proprietate.
(5)
Procesul-verbal de adjudecare întocmit în condiţiile alin. (4) cuprinde, pe lângă elementele
prevăzute la art. 46, şi
elementele prevăzute la alin. (2)
din prezentul articol, cu excepţia lit. f), h) şi
i), precum şi
menţiunea că acest document constituie titlu de proprietate. Câte un
exemplar al
procesului-verbal de adjudecare se transmite organului
de executare silită
coordonator şi
cumpărătorului.
(6) În cazul valorificării bunurilor prin vânzare
directă sau licitaţie, predarea bunului către
cumpărător se face de către organul de executare
silită pe bază
de proces-verbal de predare-
primire.
ART. 255
Reluarea
procedurii de valorificare a bunurilor sechestrate
(1) Dacă
bunurile supuse executării silite nu au putut fi valorificate prin modalităţile
prevăzute la
art. 247, se
procedează astfel:
a) în
cazul bunurilor imobile organul de executare silită menţine măsura
de indisponibilizare,
până la împlinirea termenului de prescripţie; în
cadrul acestui termen organul de executare silită
poate relua oricând procedura de valorificare şi poate, după caz, să ia măsura
numirii, menţinerii
ori schimbării administratorului-sechestru;
b) în cazul bunurilor
mobile, se consideră
că acestea nu au valoare
de piaţă şi se restituie
debitorului; odată cu restituirea bunului mobil
organul fiscal ridică şi
sechestrul; dispoziţiile art.
234 alin. (2) sunt
aplicabile în mod corespunzător.
(2) În cazul bunurilor prevăzute la
alin. (1) lit. a), cu ocazia reluării procedurii în cadrul termenului
de prescripţie, dacă organul de executare silită
consideră că nu se impune o nouă evaluare, preţul
de pornire a licitaţiei nu poate fi mai mic decât 50%
din preţul de evaluare a bunurilor.
(3) În cazul în care debitorii cărora
urmează să li se restituie bunurile nu se mai află la domiciliul
fiscal declarat şi,
în urma demersurilor întreprinse, nu au putut fi identificaţi, organul fiscal
procedează la înştiinţarea
acestora, cu procedura prevăzută pentru comunicarea prin publicitate
potrivit art. 47, că
bunul în cauză este păstrat la dispoziţia proprietarului până la împlinirea
termenului de prescripţie, după care urmează
a fi valorificat potrivit
dispoziţiilor legale privind
valorificarea bunurilor intrate în proprietatea privată
a statului, dacă legea nu prevede altfel.
(4) Cele arătate la alin. (3) se consemnează într-un
proces-verbal întocmit de organul fiscal.
(5)
În cazul bunurilor imobile, în baza procesului-verbal prevăzut la alin. (4) în condiţiile legii
urmează a fi sesizată instanţa judecătorească
competentă cu acţiune în constatarea dreptului de
proprietate privată a statului asupra bunului
respectiv.
CAPITOLUL IX
Cheltuieli
ART. 256
Cheltuieli de executare silită
(1) Cheltuielile ocazionate cu efectuarea
procedurii de executare silită sunt în sarcina debitorului.
(2) Prin excepţie de la prevederile
alin. (1), în cazul creanţelor fiscale administrate de organul
fiscal central, cheltuielile
generate de comunicarea somaţiei şi
a adresei de înfiinţare a popririi sunt
suportate de organul fiscal central.
(3) Suma cheltuielilor cu executarea silită se stabileşte de organul de executare, prin
proces-
verbal, care constituie titlu executoriu potrivit
prezentului cod şi are la bază
documente privind
cheltuielile
efectuate.
(4) Cheltuielile
de executare silită a creanţelor fiscale se avansează de organul
de executare silită,
din bugetul acestuia.
(5) Cheltuielile de executare silită
care nu au la bază
documente care să
ateste că au
fost
efectuate în scopul executării silite nu sunt în
sarcina debitorului urmărit.
(6) Sumele recuperate în contul cheltuielilor de executare silită se
fac venit la bugetul din care au
fost avansate, cu excepţia
sumelor reprezentând cheltuieli de
executare silită a creanţelor fiscale
administrate de organul fiscal central, care se fac venit
la bugetul de stat, dacă legea nu prevede
altfel.
CAPITOLUL X
Eliberarea şi
distribuirea sumelor realizate prin
executare silită
ART. 257
Sumele realizate din executare silită
(1) Suma
realizată în cursul procedurii de executare silită reprezintă
totalitatea sumelor încasate
după comunicarea somaţiei prin orice modalitate
prevăzută de prezentul cod.
(2) Sumele realizate din executare silită
potrivit alin. (1) sting creanţele fiscale în ordinea vechimii
titlurilor executorii, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 230 alin. (3) - (6). În cadrul
titlului
executoriu se sting mai întâi creanţele fiscale
principale, în ordinea
vechimii, şi apoi creanţele
fiscale accesorii, în ordinea vechimii. Prevederile art. 165
alin. (3) referitoare la ordinea vechimii
sunt aplicabile în mod corespunzător. Sumele realizate ca urmare a popririi
prevăzute la art. 230
alin. (3) - (6) sting creanţele fiscale incluse în
titlurile executorii pentru care s-a
aplicat această
măsură.
(3) Prin excepţie de la prevederile
alin. (2), în cazul sumelor realizate
prin plată sau compensare,
stingerea se face potrivit prevederilor art. 163
şi 165.
(4) Dacă suma ce reprezintă atât
creanţa fiscală, cât şi
cheltuielile de executare este mai
mică
decât suma realizată prin executare silită, cu
diferenţa se procedează la compensare, potrivit art.
167, sau se
restituie, la cerere, debitorului, după caz.
(5) Despre
sumele de restituit debitorul trebuie înştiinţat
de îndată.
ART. 258
Ordinea de
distribuire
(1) În cazul în care executarea silită a fost pornită
de mai mulţi creditori sau când până
la
eliberarea ori distribuirea sumei rezultate din executare au depus şi alţi creditori titlurile lor,
organele prevăzute la art. 220 procedează la distribuirea sumei potrivit următoarei ordini de
preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:
a) creanţele
reprezentând cheltuielile de orice
fel, făcute cu urmărirea şi
conservarea bunurilor
al căror preţ se distribuie, inclusiv cheltuielile făcute în interesul comun
al creditorilor;
b) cheltuielile de înmormântare a debitorului,
în raport cu condiţia şi
starea acestuia;
c) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora,
pensiile, sumele cuvenite
şomerilor, potrivit
legii, ajutoarele pentru
întreţinerea şi îngrijirea copiilor,
pentru maternitate,
pentru incapacitate temporară de muncă, pentru
prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea
sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate
în cadrul asigurărilor sociale de stat, precum şi creanţele
reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii
corporale ori a sănătăţii;
d) creanţele
rezultând din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii
sau de plată a altor sume
periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
e) creanţele fiscale provenite din impozite,
taxe, contribuţii sociale şi
din alte sume stabilite
potrivit legii, datorate
bugetului de stat, bugetului Trezoreriei Statului, bugetului asigurărilor
sociale de stat, bugetelor
locale şi bugetelor fondurilor speciale, inclusiv amenzile
cuvenite
bugetului de stat sau bugetelor locale;
f) creanţele
rezultând din împrumuturi acordate de stat;
g) creanţele
reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii
publice
prin fapte ilicite;
h) creanţele rezultând din împrumuturi
bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau
executări de lucrări, precum şi din chirii, redevenţe ori arenzi;
i) alte creanţe.
(2) Pentru plata creanţelor care au
aceeaşi ordine de preferinţă,
dacă legea nu prevede altfel,
suma realizată din executare se repartizează
între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.
ART. 259
Reguli privind
eliberarea şi distribuirea
(1) Creditorii fiscali care au un privilegiu prin efectul legii şi
care îndeplinesc condiţia de
publicitate sau posesie a bunului mobil au prioritate, în
condiţiile prevăzute la art. 227
alin. (9), la
distribuirea sumei rezultate din vânzare faţă de
alţi creditori care au garanţii reale asupra bunului
respectiv.
(2) Accesoriile creanţei principale
prevăzute în titlul executoriu urmează ordinea de preferinţă
a
creanţei principale.
(3) Dacă există creditori care,
asupra bunului vândut, au drepturi de gaj, ipotecă sau alte drepturi
reale, despre care organul de executare silită a luat
cunoştinţă în condiţiile
art. 239 alin. (6) şi ale
art. 242 alin. (9), la distribuirea sumei
rezultate din vânzarea bunului, creanţele lor sunt plătite
înaintea creanţelor prevăzute la art. 258 alin. (1) lit. b). În acest caz,
organul de executare silită este
obligat să îi înştiinţeze
din oficiu pe creditorii în favoarea cărora au fost conservate aceste
sarcini,
pentru a participa la distribuirea preţului.
(4) Creditorii care nu au participat la executarea silită
pot depune titlurile
lor în vederea
participării la distribuirea sumelor realizate prin
executare silită, numai până la data întocmirii de
către
organele de executare silită a procesului-verbal privind eliberarea sau distribuirea
acestor
sume.
(5)
Eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită se
efectuează numai după
trecerea unui termen
de 15 zile de la data depunerii
sumei, când organul
de executare silită
procedează, după caz, la eliberarea ori
distribuirea sumei, cu înştiinţarea
părţilor şi a
creditorilor
care şi-au
depus titlurile.
(6) Eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită
se consemnează de
executorul fiscal de îndată într-un proces-verbal,
care se semnează de toţi cei îndreptăţiţi.
(7) Cel nemulţumit de modul în
care se face eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din
executarea silită poate cere executorului fiscal să
consemneze în procesul-verbal obiecţiile sale.
(8) După
întocmirea procesului-verbal prevăzut la alin. (6) niciun creditor nu mai este în drept să
ceară să participe la distribuirea sumelor
rezultate din executarea silită.
CAPITOLUL XI
Contestaţia
la executare silită
ART. 260
Contestaţia
la executare silită
(1)
Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de
executare efectuat cu
încălcarea prevederilor prezentului cod de către
organele de executare silită, precum şi
în cazul în
care aceste organe refuză să îndeplinească
un act de executare în condiţiile legii.
(2) Dispoziţiile privind suspendarea
provizorie a executării silite prevăzute de Codul de procedură
civilă, republicat, nu sunt aplicabile.
(3) Contestaţia poate fi făcută
şi împotriva titlului executoriu
în temeiul căruia a fost pornită
executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă
judecătorească sau de
alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă
procedură prevăzută de lege.
(4) Contestaţia se introduce la instanţa
judecătorească competentă şi
se judecă în procedură de
urgenţă.
ART. 261
Termen
de contestare
(1) Contestaţia
se poate face în termen de 15 zile, sub sancţiunea decăderii, de la
data când:
a) contestatorul
a luat cunoştinţă de
executarea ori de actul de executare pe care le contestă, din
comunicarea somaţiei sau din altă
înştiinţare primită
ori, în lipsa acestora, cu ocazia efectuării
executării silite sau în alt mod;
b)
contestatorul a luat cunoştinţă,
potrivit lit. a), de refuzul organului de executare silită de a
îndeplini un act de
executare;
c) cel interesat
a luat cunoştinţă,
potrivit lit. a), de eliberarea sau distribuirea sumelor pe care le
contestă.
(2) Contestaţia prin care o terţă
persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt
drept real asupra
bunului urmărit poate fi introdusă
cel mai târziu în termen
de 15 zile după
efectuarea executării.
(3) Neintroducerea contestaţiei în termenul prevăzut la alin. (2) nu îl împiedică pe cel de-al
treilea să îşi
realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, potrivit dreptului comun.
ART. 262
Judecarea
contestaţiei
(1) La judecarea contestaţiei instanţa citează şi organul de executare silită
în a cărui rază
teritorială se găsesc bunurile urmărite ori, în cazul executării prin poprire, îşi
are sediul sau
domiciliul terţul poprit.
(2) La cererea părţii interesate
instanţa poate decide, în cadrul contestaţiei la executare, asupra
împărţirii bunurilor pe care debitorul le deţine
în proprietate comună cu alte persoane.
(3) Dacă admite contestaţia la
executare, instanţa, după caz, poate dispune anularea actului de
executare contestat sau îndreptarea acestuia, anularea ori
încetarea executării înseşi,
anularea sau
lămurirea titlului executoriu ori efectuarea actului
de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.
(4) În cazul anulării actului de
executare contestat sau al încetării executării înseşi şi
al anulării
titlului executoriu, instanţa poate dispune prin
aceeaşi hotărâre să i se restituie celui îndreptăţit
suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor ori din reţinerile
prin poprire.
(5) În cazul respingerii contestaţiei contestatorul poate fi obligat,
la cererea organului
de
executare silită, la despăgubiri pentru
pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când
contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă,
el poate fi obligat şi la plata
unei amenzi potrivit art.
720 alin. (3) din Codul de procedură civilă,
republicat.
CAPITOLUL XII
Stingerea creanţelor
fiscale prin alte modalităţi
ART. 263
Darea în plată
(1) Creanţele
fiscale administrate de organul fiscal central, cu excepţia celor cu reţinere
la sursă
şi a accesoriilor aferente acestora, a drepturilor vamale şi a altor creanţe transmise spre
colectare
organului fiscal central, precum şi creanţele fiscale administrate de organul fiscal
local pot fi stinse,
la cererea debitorului, oricând, cu acordul creditorului
fiscal, prin trecerea în proprietatea publică a
statului sau, după caz,
a unităţii administrativ-teritoriale a bunurilor imobile reprezentând
construcţie şi
teren aferent, precum şi
terenuri fără construcţii, după caz, chiar dacă acestea sunt
supuse executării silite de către organul fiscal
competent, potrivit prezentului cod.
(2) În cazul creanţelor fiscale stinse
prin dare în plată, data stingerii este data procesului-verbal
de trecere în proprietatea publică a bunului imobil.
(3) Dispoziţiile alin. (1) sunt
aplicabile şi debitorilor prevăzuţi
la art. 24 alin. (1) lit. a). În
acest caz,
prin excepţie de la prevederile alin. (1), bunurile
imobile oferite în vederea stingerii prin dare în
plată trebuie să nu fie supuse executării
silite şi să nu fie grevate
de alte sarcini cu excepţia ipotecii
constituite în condiţiile art. 24 alin. (1) lit. a).
(4) În termen de 90 de zile de la data
comunicării procesului-verbal de trecere în proprietatea
publică a bunului imobil, instituţia care a
solicitat preluarea în administrare a bunului are obligaţia
de a efectua demersurile pentru iniţierea hotărârii de constituire a dreptului de administrare
potrivit art. 867
din Codul civil.
(5) În scopul
prevăzut la alin. (1), organul fiscal transmite cererea, însoţită
de propunerile sale,
comisiei numite prin ordin al ministrului finanţelor
publice sau, după caz, prin hotărâre
a autorităţii
deliberative. În aceleaşi
condiţii se stabileşte şi documentaţia care însoţeşte cererea.
(6) Comisia prevăzută la alin. (5)
analizează cererea numai în condiţiile existenţei unor solicitări
de preluare în administrare, potrivit legii, a acestor
bunuri din care să rezulte că bunurile respective
urmează a fi destinate uzului şi interesului public şi
numai dacă s-a efectuat inspecţia fiscală la
respectivul contribuabil. Comisia hotărăşte,
prin decizie, asupra modului de soluţionare a cererii. În
cazul admiterii cererii, comisia dispune organului fiscal
competent încheierea
procesului-verbal de
trecere în proprietatea publică a bunului imobil
şi stingerea creanţelor fiscale.
Comisia poate
respinge cererea în situaţia în care bunurile imobile
oferite nu sunt destinate uzului sau interesului
public.
(7) Procesul-verbal de trecere în proprietatea publică
a bunului imobil constituie titlu de
proprietate.
(8) În cazul în
care operaţiunea de transfer al proprietăţii bunurilor imobile
prin dare în plată este
taxabilă, cu valoarea stabilită, potrivit legii,
plus taxa pe valoarea adăugată, se stinge cu prioritate
taxa pe valoarea adăugată aferentă operaţiunii
de dare în plată.
(9) Bunurile
imobile trecute în proprietatea publică conform alin. (1) sunt date în
administrare în
condiţiile legii, cu condiţia menţinerii,
pe o perioadă de 5 ani, a uzului şi
a interesului public. Până
la intrarea în vigoare a actului prin care s-a dispus
darea în administrare, imobilul se află în custodia
instituţiei care a solicitat preluarea în administrare. Instituţia care are bunul în custodie are
obligaţia inventarierii acestuia, potrivit legii.
(10) La data întocmirii procesului-verbal pentru trecerea
în proprietatea publică
a statului a
bunului imobil încetează
măsura de indisponibilizare a acestuia, precum şi calitatea
de
administrator-sechestru
a persoanelor desemnate conform legii, dacă este cazul.
(11) Eventualele cheltuieli de administrare efectuate în
perioada cuprinsă între data încheierii
procesului-verbal de trecere în proprietatea publică
a statului a bunurilor imobile şi
preluarea în
administrare prin hotărâre
a Guvernului sunt suportate de
instituţia publică solicitantă. În cazul în
care Guvernul hotărăşte darea în administrare către altă instituţie
publică decât cea solicitantă,
cheltuielile de administrare se suportă de
instituţia publică căreia i-a fost atribuit
bunul în
administrare.
(12) În cazul în care bunurile imobile
trecute în proprietatea publică conform prezentului cod au
fost revendicate şi
restituite, potrivit legii, terţelor persoane, debitorul este obligat la
plata sumelor
stinse prin această modalitate. Creanţele
fiscale renasc la data la care bunurile imobile au fost
restituite terţului.
(13) În cazul în care, în interiorul
termenului de prescripţie a creanţelor fiscale, comisia prevăzută
la alin. (6) ia cunoştinţă despre unele aspecte privind
bunurile imobile, necunoscute la data
aprobării cererii debitorului, aceasta poate decide,
pe baza situaţiei de fapt, revocarea, în tot sau în
parte, a deciziei prin care s-a aprobat stingerea unor
creanţe fiscale prin trecerea bunurilor imobile
în proprietatea publică, dispoziţiile alin. (12) aplicându-se în mod corespunzător.
(14) În situaţiile prevăzute la
alin. (12) şi (13), pentru
perioada cuprinsă între data trecerii în
proprietatea publică şi data la care au renăscut creanţele fiscale,
respectiv data revocării deciziei
prin care s-a aprobat darea în plată, nu se datorează
dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări
de întârziere, după caz.
ART. 264
Conversia în acţiuni
a obligaţiilor fiscale
(1) La
contribuabilii/plătitorii la care statul este acţionar integral sau
majoritar se poate aproba,
în condiţiile legii şi
cu respectarea procedurilor privind ajutorul de stat, conversia
în acţiuni a
obligaţiilor fiscale principale administrate de organul
fiscal central reprezentând impozite, taxe,
contribuţii sociale obligatorii şi alte sume datorate bugetului
general consolidat, inclusiv amenzile
de orice fel care se fac venit la bugetul de stat, precum şi obligaţiile fiscale accesorii,
datorate şi
neachitate, cu
excepţia obligaţiilor fiscale principale cu reţinere la sursă
şi a accesoriilor aferente
acestora şi
obligaţiile fiscale către fondul de risc ca urmare a împrumuturilor
externe garantate de
stat.
(2) În aplicarea alin. (1), prin hotărâre a Guvernului, se aprobă contribuabilii/plătitorii la care
se
realizează stingerea obligaţiilor fiscale prin
conversie în acţiuni.
(3) Conversia în acţiuni prevăzută
la alin. (1) se realizează numai cu respectarea dreptului de
preferinţă al acţionarilor existenţi,
în condiţiile legii şi
conform prevederilor actelor constitutive.
(4) Instituţia publică
ce exercită calitatea de acţionar în numele statului
la data efectuării
conversiei exercită drepturile şi obligaţiile statului român în
calitate de acţionar pentru acţiunile
emise în favoarea statului
de operatorii economici prevăzuţi la alin. (1) şi
înregistrează în
evidenţele contabile aceste acţiuni.
(5) La contribuabilii/plătitorii cu capital integral
sau majoritar de stat la care s-a deschis
procedura insolvenţei, potrivit legii, conversia
creanţelor bugetare în acţiuni poate fi prevăzută prin
planul de reorganizare, în condiţiile legii, cu
acordul expres, în scris, al creditorului. Prevederile alin.
(4) rămân
aplicabile.
(6) În vederea stingerii prin conversie în
acţiuni a obligaţiilor prevăzute la alin. (1), organul fiscal
competent emite, din oficiu, certificatul de atestare
fiscală.
(7) Certificatul
de atestare fiscală emis potrivit alin. (6)
se comunică contribuabililor/plătitorilor
prevăzuţi la alin. (1).
(8) Conversia
obligaţiilor cuprinse în certificatul de atestare fiscală se face la
valoarea nominală a
acţiunilor.
(9) Data
stingerii obligaţiilor prevăzute la alin. (1) este data realizării
conversiei.
(10)
Operarea în evidenţele contabile
ale contribuabilului/plătitorului a conversiei în acţiuni a
creanţei prevăzute la alin. (1) se face în baza
certificatului de atestare fiscală emis de organul fiscal
competent potrivit alin. (6) şi comunicat
contribuabilului/plătitorului potrivit alin. (7).
(11) Începând
cu data emiterii certificatului de atestare fiscală, pentru obligaţiile principale
datorate de contribuabil/plătitor care fac obiectul
conversiei în acţiuni, nu se calculează şi nu se
datorează obligaţii accesorii.
(12) Pentru obligaţiile care fac
obiectul prezentului articol, executarea silită se suspendă la data
intrării în vigoare
a hotărârii Guvernului prevăzute la alin. (2) şi încetează la data conversiei
în
acţiuni a creanţelor.
(13) Instituţia publică
sub autoritatea căreia funcţionează contribuabilul/plătitorul exercită
drepturile şi obligaţiile statului
român, în calitate
de acţionar unic sau majoritar, după caz, şi
înregistrează acţiunile emise de contribuabil/plătitor
în favoarea statului ca urmare a conversiei
creanţelor prevăzute la alin. (1), ţinându-se evidenţa acestora distinct potrivit
reglementărilor
privind contabilitatea instituţiilor publice în
vigoare.
(14) La contribuabilii/plătitorii la care o unitate
administrativ-teritorială/subdiviziune
administrativ-teritorială este acţionar integral
sau majoritar, se poate aproba, în condiţiile legii şi cu
respectarea procedurilor privind ajutorul de stat,
conversia în acţiuni a obligaţiilor fiscale principale
administrate de organul
fiscal local reprezentând impozite, taxe locale
şi alte sume datorate
bugetului local, inclusiv amenzile de orice fel care se
fac venit la bugetul local, precum şi
obligaţiile
fiscale accesorii, datorate şi neachitate.
(15) În aplicarea alin. (14), prin hotărâre a autorităţii deliberative, se aprobă
contribuabilii/plătitorii la care se realizează
stingerea obligaţiilor fiscale prin conversie în acţiuni.
(16) Prevederile alin. (3) - (13) sunt aplicabile în mod corespunzător şi pentru conversia
prevăzută la alin. (14).
ART. 265
Conduita organului fiscal în cazul
insolvabilităţii şi al deschiderii
procedurii insolvenţei potrivit
Legii nr.
85/2014
(1) În sensul
prezentului cod este insolvabil debitorul ale cărui venituri ori bunuri
urmăribile au o
valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de
plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile.
(2) Pentru obligaţiile fiscale ale
debitorilor declaraţi în stare de insolvabilitate care nu au venituri
sau bunuri urmăribile, conducătorul organului de
executare silită dispune scoaterea creanţei din
evidenţa curentă şi trecerea
ei într-o evidenţă separată pe baza procesului-verbal de
insolvabilitate.
(3) În cazul debitorilor prevăzuţi la alin. (2) executarea silită se întrerupe. Organul fiscal
are
obligaţia ca cel puţin o dată pe an să
efectueze o investigaţie asupra stării acestor contribuabili,
care nu constituie acte de executare silită.
(4) În cazurile
în care se constată că
debitorii au dobândit
venituri sau bunuri
urmăribile,
organele de executare silită iau măsurile
necesare de trecere din evidenţa separată în evidenţa
curentă şi
de executare silită.
(5)
În vederea recuperării creanţelor fiscale de la debitorii care se află
în stare de insolvenţă
potrivit Legii nr.
85/2014, organul fiscal solicită înscrierea la masa credală a
impozitelor, taxelor,
contribuţiilor sociale existente în evidenţa
creanţelor fiscale la data declarării insolvenţei.
(6) Dispoziţiile alin. (5) se aplică
şi în vederea recuperării
creanţelor fiscale de la debitorii aflaţi în
lichidare în
condiţiile legii.
(7) Cererile
organelor fiscale privind
începerea procedurii insolvenţei sunt scutite de
consemnarea vreunei cauţiuni.
(8) În situaţia
în care organul fiscal central deţine cel puţin 50% din valoarea
totală a creanţelor,
A.N.A.F. poate decide
desemnarea unui administrator judiciar/lichidator, stabilindu-i şi
remuneraţia. Confirmarea administratorului
judiciar/lichidatorului desemnat de
A.N.A.F. de către
judecătorul-sindic se efectuează, conform art. 45 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2014.
(9) În dosarele
în care organul fiscal deţine cel puţin 50% din valoarea totală
a creanţelor, acesta
are dreptul
să verifice activitatea administratorului judiciar/lichidatorului şi să îi
solicite
prezentarea documentelor referitoare la activitatea desfăşurată şi onorariile încasate.
ART. 266
Anularea creanţelor
fiscale
(1)
În situaţiile în care cheltuielile
de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poştă,
sunt mai mari decât creanţele fiscale supuse executării
silite, conducătorul organului de executare
silită poate aproba anularea debitelor respective.
(2) În cazul prevăzut la art. 265
alin. (2), dacă la sfârşitul perioadei de prescripţie se
constată că
debitorul nu a dobândit bunuri sau venituri urmăribile,
organele de executare silită procedează la
anularea obligaţiilor fiscale.
(3) Anularea
se face şi atunci când organul
fiscal constată că
debitorul persoană fizică este
dispărut sau decedat fără să fi lăsat
venituri ori bunuri urmăribile.
(4) Obligaţiile
fiscale datorate de debitori, persoane juridice, radiaţi din registrele în
care au fost
înregistraţi potrivit legii se anulează
după radiere
dacă pentru plata acestora nu s-a atras
răspunderea altor persoane, potrivit legii.
(5) Creanţele
fiscale restante administrate de organul fiscal central, aflate în sold la data
de 31
decembrie a anului, mai mici de 40 lei, se anulează. Plafonul se aplică totalului creanţelor
fiscale
datorate şi
neachitate de debitori.
(6) În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal
local, prin hotărâre, autorităţile
deliberative pot stabili plafonul creanţelor fiscale
care pot fi anulate, care nu poate depăşi
limita
maximă prevăzută la alin. (5).
(7)
Prevederile alin. (6) se aplică
totalului creanţelor fiscale datorate şi
neachitate de debitori
aflate în sold la data de 31 decembrie a anului.
CAPITOLUL XIII
Dispoziţii speciale privind colectarea
ART. 267
Dispoziţii speciale privind colectarea
Prevederile
prezentului titlu se aplică şi
pentru colectarea amenzilor de orice fel şi
altor creanţe
bugetare, pe baza unor titluri executorii de creanţă
bugetară, transmise spre recuperare organului
fiscal.
Titlurile VIII - XII se găsesc în Legea nr. 207/2015 - Partea a II-a.